Like this:

Sunt singur. Sunt singur când atâta lume roieşte în jurul meu. Sunt singur când inima mea bate şi nici o alta nu mai bate în unison cu ea. Duc o viaţă de peregrin. Aş vrea să mă înţeleg cu ceilalţi, dar nu pot. Pentru că sunt singur. Orice aş face, orice aş zice simt că nimeni nu mă înţelege cu adevărat.
Când aş vrea să spun cuiva ceea ce simt, nu găsesc înţelegere din partea nimănui. Toţi mă privesc ca pe o ciudăţenie în proces de evoluţie. Dacă fac o faptă venită din inimă sunt catalogat drept nebun. Dacă îmi dedic viaţa unei cauze anume, mi se spune că mi-am irosit viaţa. Deşi am familie, simt că acolo, în jurul sufletului meu nimeni nu roieşte. Deşi am prieteni, ştiu că dacă aş fi cu adevărat eu, fără ascunzişuri, fără ocolişuri, tot singur aş fi. Mă lupt în stânga şi în dreapta pentru că inima mea caută companie. Caut să fiu înţeles. Dar tot ce reuşesc e să mă învârt ca un titirez în jurul axei. Mă întristează această singurătate. Cum lumea oare nu realizează cât de singură e? Mă simt ca o pasăre călătoare care zboară de colo-colo pentru a căuta fiinţe cu care se aseamănă. Dar la sfârşitul zilei, zborul tot singur îmi rămâne.
Este atât de uşor să-ţi umpli ziua cu nimicuri, să lucrezi până la epuizare, să te adânceşti în proiecte şi să alergi de colo-colo, dar la finalul zilei, această alergare tot nu acoperă singurătatea mea. Mă mir cu oamenii nu simt această singurătate. Mă mir cum nu realizează că în pofida muncii, proiectelor şi a alergării de care abuzează zilnic, ei încearcă să acopere de fapt acel gol care se adânceşte pe zi ce trece tot mai mult. Zâmbesc mult şi fals, vorbesc mult şi fără rost, îmi caut activităţi pe care nici eu nu le înţeleg uneori, stau cu oameni cu care nu am nimic în comun şi toate acestea pentru a-mi ocupa timpul şi a nu da răgaz sufletului meu să realizeze cât de singur e. Pentru că dacă s-ar întâmpla asta…ar trebuit să strig în gura mare ceea ce toată lumea se teme să spună şi să rescunoasc: ”SUNT SINGUR!”

imagine preluată de pe: www.deviantart.com