Când trăieşti cu resentimente, nu mai ai nimic de oferit. Resentimentele sunt sentimente ostile provocate de amintiri neplacute cauzate de către cineva. Când eşti plin de resentimente, eşti plin de ură, de dorinţă de răzbunare. Resentimentul, în opinia mea, este sentimentul care vine iar şi iar şi iar peste tine. Te doboară, te macină, mănâncă tot ce e mai bun din tine. Atunci când cineva ne răneşte enorm, când suntem dezamăgiţi, ne simţim nedreptăţiţi sau eliminaţi din viaţa cuiva, acele sentimente care ne-au doborât revin la noi dar de fiecare dată cu o intensitate şi mai mare.
Deşi poate nu ai realizat, când eşti plin de resentimente pur şi simplu nici nu mai poţi avea relaţii normale cu cei din jur. Nu mai poţi lega prietenii şi pur şi simplu nu mai poţi face lucrurile pe care altă dată le făceai. Asta pentru că e ca şi o boală. Începe să te mănânce dinlăuntru, până dă pe dinafară. Şi când dă pe dinafară, umplii de sentimente negative şi pe cei de lângă tine. Şi nimeni nu vrea să stea lângă cineva posac şi care se plânge tot timpul. Nimeni nu vrea să stea lângă cineva care urzeşte planuri de răzbunare. E greu prin ce ai trecut, e greu pentru că nu-ţi imaginezi de ce tocmai tu. Te gândeşti că nu vei putea ierta persoana respectivă până când nu te vei vedea răzbunată. Dar doar ţie îţi faci rău dacă păstrezi în tine toată acea amărăciune. De ce să retrăieşti acel moment, din nou şi din nou? E greu să laşi în urmă toate cicatricile care ţi-au fost cauzate, dar nu e imposibil. Şi alţi oameni au reuşit. Şi eu am reuşit. Poţi şi tu.
De ce să fii plin de resentimente, când ai putea să fii plin de iubire de dă peste ea?
imagine preluată de pe: www.deviantart.com






[...] Resentimentul-rană veche Sat Sep 18, 2010 22:52 pm Când trăieşti cu resentimente, nu mai ai nimic de oferit. Resentimentele sunt sentimente ostile provocate de amintiri neplacute cauzate de către cineva. Când eşti plin de resentimente, eşti plin de ură, de dorinţă de răzbunare. Resentimentul, în opinia mea, este sentimentul care vine iar şi iar şi iar peste tine. Te doboară, te macină, mănâncă [...] [...]
By: Resentimentul-rană veche - Ziarul toateBlogurile.ro on September 18, 2010
at 8:01 pm
Vai, cat esti de frumoasa:X
By: Lorelei on September 19, 2010
at 6:16 pm
Multumesc mult de tot Lorelei:)
By: capshunik on September 19, 2010
at 7:12 pm
Frumos descrisa starea ,dar care este solutia ta la aceasta problema nu ai scris!
By: Andrei on September 19, 2010
at 9:31 pm
Iertare, iertare, iertare si iar iertare. De 70 de ori cate 7. Si nu in ultimul rand, vointa
By: capshunik on September 19, 2010
at 9:37 pm
Iertare dar și uitare.
Iertarea e ușoară. Uitarea nu e.
By: manu on September 20, 2010
at 7:35 am
Aşa este.
By: capshunik on September 20, 2010
at 8:03 am
Nu cred ca raspunsul e iertare. Eu nu am iertat. Dar am trecut peste. Raspunsul e timpul. Iar timul de diferit pentru fiecare dintre noi.
By: neitheea on September 23, 2010
at 8:58 pm
neitheea, timpul nu e al nostru. se merita sa ni’l irosim, asteptand sa se vindece rani care nu se trateaza de la sine?
plus ca uitarea, din nou nu e o solutie, pt ca nu e nicodata ceva real. oricat ai zice ca ai uitat, avand in vedere ca e o experienta din viata ta, oricand iti poti aminti de ea. deci, tot la iertare raman si eu. si dragoste.
By: browse on October 11, 2010
at 9:25 pm
@browse Cred ca fiecare isi construieste realitatea dupa bunul lui plac. Eu, asa mi-am facut-o. Nu stiu daca merita sa astepti “timpul” cand se vindeca ranile…. Poate si eu am asteptat in zadar, si poate totul a fost in zadar. Ca sa nu ne abatem de la subiect, poate ca uneori se merita, alteori nu, dar TOTUSI s-au vindecat. Si nu, nu am iertat, nici pe departe. Si nici nu am uitat. Nu e o solutie uitarea, asa-i. Uitarea nu e solutie, cine stie ce cotitura dureroasa, iti amintesti de experienta care te-a facut sa suferi.. Aici iti dau mare dreptate.
La iertare, deci, nu raman. La uitare nu.
Raman la timp. “Si dragoste”. Hm. Eu am uitat de ea. Ma bucur ca ai mentionat asta..
Cine esti tu, browse?…….am impresia ca te cunosc.
By: neitheea on October 13, 2010
at 9:40 pm