Like this:

Odată cu toamna târzie, am deschis uşa ruginită a sentimentelor mele. Acolo, am găsit frunze de anul trecut căzute pe jos, am găsit rouă încă proaspătă şi melancolie eternă. Bătea vântul. Ploua. Era frig. M-am fost dezobişnuit să mai intru pe acea uşă. Acum eram surprinsă de ce am găsit dincolo de ea. O încăpere părăsită cu ferestrele larg deschise în care-şi făcură cuibul două rândunele uitate de stol. Pe jos, file rupte din jurnal se descompuneau tacit. Într-un colţ sta aruncat bagajul dorinţelor. De un colţ atârna vulnerabilitatea şi într-un cufăr bine închis stătea aruncată o haină veche a dezmierdării.
Şi a venit din nou toamna. Nu ştiu cât va mai rezista camera şubredă a sentimentelor. Este supraîncărcată. E plină de bagaje, de cufere şi de decepţii vestejite. Pe fereastra prăfuită dinainte de vreme, intră timidă o rază de soare. E speranţa. Vrea să lumineze camera. La lumina ei, parcă lucrurile nu mai par aşa moarte.
Imediat va pleca toamna. Îmi va fi dor de culoarea roşie-gălbuie a melancoliei. Nu contează. Vine un alt anotimp. Poate cu sentimente albe mai puternice. Poate că va deschide uşa sentimentelor cu totul şi o va trânti de perete. Atunci voi şti cu adevărat că a intrat un nou anotimp în cămăruţa mea.

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Advertisement