Posted by: capshunik | August 9, 2009

O lumina si…atat

100_952750,60…. Viteza urca, ATV-ul mergea din ce in ce mai repede. Apasam acceleratia cu putere. Toti de pe strada se uitau dupa fata cu parul in vant. Pletele zburau nestingherite pe sus. Apas si mai tare acceleratia. Simt cum vantul imi taie calea, simt cum incetul cu incetul inghet. Dar nu-mi pasa!

60,70….lacrimile incep sa-mi curga. Oare de la vant sau de la ce e in sufletul meu? Dar ele curg si repede sunt luate de vant si altele isi fac locul repejor. Vad prin fata ochilor ultimul meu an. Ultimul an care parca a fost cat zece la un loc. Chipuri de oameni trec si dispar ca prin ceata. Imi amintesc de el, l-am iubit. Imi amintesc de ea, prietena mea, a fost ce am avut mai scump. Imi amintesc de el…care a murit datorita vitezei excesive. Si da, imi amintesc de sufletul meu facut bucatele. Apas mai tare acceleratia. 80, 90…simt déjà ca nu mai am control asupra masinariei. Nu-mi pasa. Abia acum simt cum, cu fiecare kilometru lasat in spate, las si cate o grija de a mea. Imi las problemele. Imi las supararile.

Las vantul sa imi mangaie fata, parul. Inchid ochii pentru un moment si nu mai simt nimic. Decat viteza. Si simt cum viata se scurge, cum trece…cum noi suntem doar un abur. Suntem efemeri. Si ce daca? Maresc viteza si lacrimile iar imi impaianjenesc ochii. Nu mai vad nimic. Doar simt. Si vad. Vad…o lumina. Se apropie. Oare acolo sa fie calea catre cer? Se apropie din ce in ce mai mult…se aude ceva. Ca un bazait. Se apropie, se apropie… lumina imi intra in ochi. Pentru moment am mintea goala. In sfarsit, am mintea goala. In ultima fractiune de minut, apas frana si trag cat mai spre dreapta. Inchid ochii si, astept…lumina trece pe langa mine cu un vajait intens. Ma opresc si…incep sa plang intr-un hohot uscat. Deci asta sa fie viata? Asta era. Asta au simtit toti cei care au plecat de langa noi in accidente? Tremur. Dar imi adun puterile si ma indrept spre casa. Urc in viteza scarile si intru direct sub dus. Apa fierbinte imi calmeaza corpul putin. Dar el, tot rece ramane. Rece ca gheata. Ma ghemuiesc sub dus si retraiesc ultimele ore. Ultimele ore care puteau fi ultimele clipe. Aburii se inmultesc si apa curge tot mai fierbinte. Dar eu nu simt nimic. Deschid ochii si vad ceata, ceata si….o lumina. Dar de data aceasta e lumina sperantei!

-In memoria celor plecati de pe acest pamant prin accidente_

Advertisements

Responses

  1. Pai…nu se prea merita. Viteza nu-i o solutie pentru nimic.
    Anyway, RIP toti cei care au murit…prosteste. 😐

  2. tu frumoaso nu ne fa bucurii de-astea! drive more safety! – fain cum ai expus.. chiar fain, parca-i desprins dintr-un film 🙂

  3. Poti sa stii.
    Dupa calatoria de azi 50 km cu bicicleta…dusul mi-a potolit corpul. Nu stiam ca asta e explicatia:).
    Frumoasa tara avem…dar tot in Cer e inima mea.
    Te salut


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

%d bloggers like this: