Posted by: capshunik | September 14, 2009

Repede, te pierzi in multimea de oameni!

IMG_7777 Care mai de care se imping, alearga, se grabesc, se calca in picioare. Sunt o “mare” de oameni care merg in toate directiile. Din graba lor se impiedica de alti oameni, dar nu conteaza, nu au timp nici macar sa-si seara scuze. Ei sunt GRABITI. Se trezesc de dimineata de la 5-6, se spala repede, mananca repede, se imbraca repede, si ies REPEDE din casa. Ca nu cumva sa intarzie. Pe drum, daca se intampla sa dea peste un trafic infernal( in Bucuresti mai des), sunt stresati si “bombanesc” non-stop. Ajung la servici, dau un “neata” printre buze si isi incep activitatea. Mai apoi termina lucrul, si pornesc spre casa. Daca se poate, tot REPEDE. Ajung acasa, isi saruta scurt sotia, daca are un copilas, in treacat ii trece mana jucaus prin par si cam atat. Ziua s-a terminat!        Aceasta este o zi tipica a unui muncitor. Cuvantul “repede” este cel mai des folosit. Dar, sunt curioasa daca tot “repede” doresc sa moara. Atunci ce vor putea spune? Ca au trait o viata REPEDE?

Stiu, e greu sa intri in sistemul societatii si mai apoi sa te poti desprinde. Dar trebuie sa facem tot posibilul. Caci daca nu, viata trece pe langa noi, si tot ce ramane….este un om obosit si epuizat. Un om care permanent a fost alergat dintr-o parte in alta. Si asta pentru ce? Ca sa ne asiguram un trai mai bun desigur. Dar putem numi noi un trai mai bun, viata care nu are in ea lucrurile cele mai frumoase? Putem numi noi un trai mai bun, atunci cand uitam sa mai admiram natura, sa mai sorbim o cafea incetul cu incetul  ca sa-i simtim gustul?

Noi in permanenta suntem agitati si dornici sa producem ceva. Ne lasam cuprinsi atat de puternic de datoriile pe care le avem in societate, incat uitam ca avem o viata privata. O viata in care avem dreptul sa facem ce ne place. Sa facem ceva ce ne face cu adevarat fericiti. Cand merg pe strada ma uit la fata oamenilor si tot ce vad sunt frunti incretite si ochi ingandurati. Si mai apoi, graba aceea specifica. Graba in care nu au timp sa observe pe strada nici daca ar fi un cutremur. Ei abia dupa ar afla, din ziare. Ii vad cum se trantesc unii in altii, cum se calca pe picioare si totusi cum nu schiteaza nici un gest. Parca sunt niste simple mecanisme. Foarte rar vad un om zambind pe strada, un om senin. Si atunci pot afirma ca… poate si mie mi-a inseninat ziua prin zambetul lui. Dar asta vad mai rar.

Oare intreaga noastra viata se rezuma la cuvintul  “cat mai repede”? Pentru ca daca e asa…. graba strica treaba dragii mei:)

Advertisements

Responses

  1. Am citit recent povestea lui Thomas Carlyle (mare eseist si istoric scotian).

    Acesta s-a casatorit cu secresara sa, Jane Welsh. Era o fata extrem de inteligenta si frumoasa si ea a continuat sa lucreze pentru el si dupa casatorie.
    La o vreme dupa cununie aceasta s-a imbolnavit…dar el era asa de devotat muncii lui incat nu a observat si a lasat-o sa lucreze in continuare. Dupa ce s-au scurs mai multi ani in acest ritm Jane a murit. Ea a fost inmormantata intr-o zi ploioasa in care tot pamantul se transformase in noroi. Dupa serviciul de inmormantare Carlyle s-a intors acasa…la o casa care era infiorator de goala si pustie, s-a asezat pe scaunul care era langa patul ei si i-a observat jurnalul. L-a deschis si a inceput sa citeasca. Pe o pagina intreaga Jane a scris doar un rand: “Ieri a petrecut o ora cu mine si parca simteam ca sunt in cer; il iubesc atat de mult!” Atunci si-a dat seama cat de ocupat fusese incat nu isi daduse seama cat de mult insemna Jane pentru el. Datorita faptului ca a fost prea ocupat cu munca sa nu a vazut-o suferind, nu i-a vazut dragostea. Mai intoarce o pagina…si urmatoarele cuvinte aveau sa ii franga inima si nu avea sa le uite niciodata: “Am ascultat cu atentietoata ziua, sperand sa-i aud pasii pe hol, dar acum este tarziu si probabil ca nu va mai veni acasa astazi.” Fugi din casa iar pritenii l-au gasit in cele din urmaintors inapoi in cimitir, ingenunchiat in tarana langa mormantul ei si plin de noroi. Ochii ii erau rosii de plans; lacrimile ii curgeau siroaie pe obraz. “Of, daca as fi stiut, daca as fi stiut@ striga el.
    Dupa moartea lui Jane, Carlyle nu a mai scris decat foarte putin. Istoricul a mai trait inca 1 ani, ani care spunea el i-a trait “trudit, plictisit si fiind aproape un singuratic.”

  2. e chiar totu real….sunt putini care isi traiesc intradevar viatza….nu ma laud…dar chiar ash putea spune ca ma numar printre cei putzini:D

  3. nice story emi….si chiar totusi e reala………

  4. Da…este reala….este cat se poate de reala


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

%d bloggers like this: