Anotimpul plin de arome

Miroase. Închid ochii şi îmi amintesc cum mirosea iarna. Îmi amintesc mirosul inconfundabil de sărbătoare. De mulţime agitată. Totul în jur era rece. Mirosea a noaptea care ne aştepta să ne învăluie ca să ne acopere secretul nostru. Era neagră. Nu erau stele pe cer. Încercam să inspir mirosul ce vântul îl aducea dar nu puteam. Mi se lipeau nările când inspiram. Era atât de frig încât nu puteam mirosi. Şi vroiam să spun ceva. Dar nu puteam. Dinţii îmi clănţăneau. Şi mai apoi… îmi amintesc mirosul de prăjituri făcute la miezul nopţii. Îmi amintesc cum cafeneaua ne aştepta caldă şi primitoare. Ceaiul fierbinte pe care l-am băut îmi amintea de sălbăticia  pădurii. Atunci… mirosea a iarnă. A proaspăt. A îngheţat. A ceai cald. A prăjiturele făcute cu ochii mijiţi şi a iubire. A speranţă.

Şi acum miroase. Miroase a toamnă. Inspir şi în nări îmi pătrunde mirosul dulce-amărui al pământului. Miroase a trecut. Frunzele cad din copaci fără milă. Vor să ne amintească ceva. S-a mai scurs un an. A plecat. A trecut ca fulgerul. Şi eu încerc să mă agăţ de amintiri aşa cum biata frunză se agaţă de creangă. Dar fără rezulatat. Într-un final… ea tot cade. Şi căderea îi poate fi lină sau bruscă. Poate fi bătută de vânt şi purtată prin mii şi mii de locuri. Dar într-un sfârşit tot acolo ajunge. Pe pământ. Acolo unde solul miroase a amorţire. Am încercat să nu mai respir ca să nu mai pot mirosi. Am reuşit. O vreme. Dar mai apoi…. a trebuit sa inspir. Şi atunci…vai! Atunci… a fost mirosul cel mai puternic. Când am inspirat, am crezut că aceasta este ultima mea suflare. Un miros puternic de nou, tristeţe, dezamăgire, iarnă, toamnă, descompunere şi amintiri îmi inundă fiinţa. Ştiu…ştiu că odată cu trecerea timpului şi eu mă voi descompune.

Miroase. Închid ochii şi îmi amintesc că o nouă iarnă va veni. Un nou miros. O nouă nuanţă. Miroase. Şi ce?

Advertisements