Posted by: capshunik | December 23, 2009

Anotimpurile sufletului

Ştii, atunci când m-ai privit intens şi profund, am simţit încetul cu încetul cum inima mi se topeşte aşa cum gheaţa se topeşte când iarna a trecut. În ochii mei au apărut culori de nedescris, pupila mi s-a mărit ca o floare ce se deschide pentru a primi mai multă lumină. Când m-ai atins uşor, din greşeală, tot trupul mi-a tremurat ca prins de spasme de la anotimpul ce înfloreşte. Faţa mi s-a făcut roşie ca un bujor… a început să înflorească. Şi inima mea răspândea peste tot parfumul dragostei dintâi. Asta a fost primăvara. Dulcea primăvară.
Mai apoi… inima mea a început să se încălzească şi mai tare. S-a făcut ca soarele ce încălzeşte turiştii ce stau întinşi pe nisipul mării. Ochii mei s-au colorat ca marea însăşi, când e limpede şi senină. Sufletul îmi tresărea la auzirea vocii lui ca şi tresăritul copiilor când a sunat clopoţelul pentru vacanţă. Mi-am lăsat sentimentele la vedere, în faţa lui, aşa cum fetele îşi ”aruncă” hainele de pe ele când căldura le ”înfierbântă”. Faţa îmi lumina de fericire, aşa cum soarele lumina pe cer. Totul striga în jurul meu, în special sângele care-mi alerga prin vene: ”Hey, a venit vara!”
Şi… toamna a sosit mai repede decât mă aşteptam. Vântul a început să bată în căsuţa inimii mele şi s-a pornit o furtună imensă. Lacrimile au venit aşa cum ploile de toamnă vin: reci şi lungi. Totul a început să se destrame, să putrezească şi din inima mea încet, încet se rupeau bucăţele aşa cum frunzele se rupeau şi cădeau din copaci. Lin şi pe totdeauna! Ochii mei au căpătat nuanţa melancoliei, nuanţa tristă a cerului care apune. Aşa cum păsările se pregăteau de plecare, aşa şi sentimentele mele erau gata. Fără bagaje, fără rămas bun, fără nimic.
Inima mea a început să se facă tot mai rece. Ochii mei… ah, ochii mei… erau ca luna plină într-o noapte geroasă. Totul pe strada sufletului meu era pustiu şi îngheţat. Nici urmă de frunză nu se mai vedea, nici urmă de bucăţile din inima mea. Totul era gol şi descoperit. Lacrimile, ele… erau ca un ţurţure atârnând de streaşina unei case. Dinţii îmi clănţăneau, faţa îmi era albă şi sufletul amorţit. Am ştiut că… a venit şi iarna.
Am plecat capul. Şi m-am pregătit să adorm aşa cum ursul hibernează pe timp de iarnă. Aşa era mai sigur. Vroiam să mă trezesc abia atunci când…. va fi din nou primăvară. Afară şi… în sufletul meu.

imagine preluată de pe: http://www.imaginelife.ro


Responses

  1. O poveste pe care toţi am trăit-o, probabil.

    Sărbători liniştite şi pline de iubire alături de cei dragi!

  2. Si totusi,desi e greu,trebuie sa privim dincolo de sentimentele noastre.Noi probabil nu vom vedea nimic,dar inchizand ochii,prin credintza,putem vedea in Isus un viitor si o nadejde.E greu…dar nu imposibil.
    Iti doresc un Craciun binecuvantat!:)

  3. Craciun fericit!

  4. Craciun Fericit!


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

%d bloggers like this: