Posted by: capshunik | March 14, 2010

O pereche de încălţăminte mult prea mare

Mergea pe stradă şi se împiedica în pantofii prea mari pentru el. Mâinile nici nu i se vedeau din haină. Arăta ca un omuleţ care a nimerit în hainele greşite, mult prea mari. Păşea şovăind înainte fără nici o direcţie. De fapt… ce conta direcţia? Era al nimănui. Era…. doar un băiat printre sutele de oameni care treceau pe lângă el nepăsători. Un trecător grăbit se lovi de el şi-l dărâmă pe copilaş. Nimeri într-o baltă. Lacrimile îi inundară feţişoara şi curgeau cu clipocit: pic, pic, pic… în baltă. Se amesteca puritatea acestora cu murdăria apei de jos. Se ridică de jos şi porni mai departe. Ajunse în dreptul unei case. În curte, era un copil de vârsta lui. Stătea împreună cu părinţii care îl pupau şi îl dezmierdau. Pentru un moment închise ochii şi îşi imagină că şi el are o familie. Că şi pe el îl aşteaptă părinţii acasă ca să îl ia în braţe. Dar scutură din cap. Sunt numai visuri. De ce să se alimenteze cu ele? Zgrrr Zgggrrr. Stomacul îşi făcea simţită prezenţa. Îl atinse uşor cu mâinele lui mici încercând să-l potolească. Porni mai departe pe strada cenuşie şi mohorâtă. Pe faţă îi căzu un strop de ploaie. După el mai urmă unul, mai unul, până îl udară cu totul. Îşi târa cu greu papucii plini de apă acum şi aşa prea mari pentru ei. Picioruşele fără ciorapi se scăldau în piscina ”improvizată”. Seara se apropia. Prăvălie după prăvălie, casă după casă îşi închideau uşile şi-l lăsară pe băiat în liniştea serii. Acesta scânci uşor.
Ajunse pe o stradă care parcă îl atrăgea. O uşă era deschisă. Se apropie cu emoţie şi frică. Venea aşa o lumina şi o căldură din acea încăpere! Auzi glasul cel mai blând din lume şoptind: ”Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă!” Îl chema! Pe el! Îşi ridică ochii mari în care se citea toată durerea şi suferinţa lui şi în ei sclipi o luminiţă. În sfârşit, cineva îl chema PE EL! Intră pe uşă zâmbind şi lăsând în spate doar pantofii mult prea mari pentru el şi haina acea imensă. Doar atât.

imagine preluată de pe http://www.deviantart.com

Advertisements

Responses

  1. si totusi exista si oameni maturi carora le sta bine cu incaltaminte mare. se numesc clowni. pacat. ei cred ca se distreaza cu viata, dar nu inteleg ca viata isi bate joc de ei.

  2. Foarte adevarat articol… Fiecare dintre noi suntem asemenea acelui copilas… dar poate nu avem curajul sa mergem spre El ca sa ne usuram poverile. Cand isi intinde mana spre noi, parca ne fuge pamantul de sub picioare. E ceva cu mult mai mult ca si cand esti indragostit si iti este impartasita iubirea. Nu se compara cu nimic ceea ce simti atunci. Am reusit sa experimentez asta. Parca ochii ti se transforma in izvoare de lacrimi de bucurie. Nu pot sa descriu in cuvinte…

    • Uneori iubirea e mai presus de cuvinte Mircea:)


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

%d bloggers like this: