Posted by: capshunik | May 28, 2010

Singur acasă

Am intrat în casă. Uşa grea de stejar se trânti în spatele meu. Parchetul proaspăt lustruit strălucea în lumina soarelui ce pătrundea prin fereastra masivă ce trona în mijlocul holului. Păşesc uşor spre camera unde o uşă stă întredeschisă. Mă opresc în faţa ei. Sufletul mă doare. Respir adânc şi intru. Acolo, pe un scaun, lângă fereastră, stă ea. Privirea îi este pierdută în zare. În mâinile aspre ţine o fotografie. O fotografie peste care au curs lacrimi amare. Mă apropii cu speranţă în suflet. Întind mâna tremurândă şi o ating uşor pe obrazul palid. Tresare. Dar abia vizibil. Strânge fotografia la piept şi oftează. Întoarce capul şi-mi îndepărtează mâna. Atât. Acesta e primul ei gest către mine de când…de când, ei bine, surioara mea s-a înecat. Lacrimile amare mi-au împăienjenit ochii şi un nod mi s-a aşezat în gât. Mă îndepărtez repede. Cu paşi grăbiţi, urc spre camera mea. Locul meu de refugiu. Locul în care sunt eu…şi cu mine. Mă arunc pe pat îmbrăcat şi încerc să opresc lacrimile care acum stau să curgă. Bărbia îmi tremură. Câte lacrimi au curs în acest colţ! Pereţii reci stau şi se uită la mine, martori ai luptei pe care o duc. Doar ei mi-au ţinut de urât. Ei şi… pânza acea de păianjen din colţul camerei. A trecut aproape un an. Un an de atunci. Un an în care am fost ca un pustiu în lume multă. Ironia este că atunci când eşti singur într-o lume plină de oameni, atunci când inima îţi este prea împovărată pentru a mai putea exprima în cuvinte durerea care zi de zi te doboară tot mai mult, mai mult, până când…rămâi tot singur. Atunci, te iei de mână şi încerci să spui: ’’eu sunt cu tine’’. Dar ce folos? Ce folos că o mână de-a mea ţine o alta, tot a mea, care zace inertă încercând să mă autoconsoleze? Ce rost mai are viaţa dacă nu poţi să te sprijini atunci când eşti istovit, de propriul părinte? Atunci când păşesc afară, când ies din ceea ce ar trebui să fie căminul meu, parcă o ceaţă densă şi o piatră imposibil de ridicat, se ridică totuşi puţin de peste mine. Dar…atunci când mă întorc acasă, parcă intru în închisoarea inimii mele. Mă simt ca un prizonier în temniţa lumii. Şi…mi-am pierdut orice speranţă că mai pot fi salvat.
Înainte nu era aşa. Înainte eram doar o familie obişnuită şi fericită. Dar…de când…ea a plecat, de când…ne-a lăsat singuri, parcă a luat cu ea o parte din noi. O parte din inima noastră, o parte din felul nostru de-a trăi. Mama a mai rămas doar o amintire a vremurilor trecute. Tatăl meu…doar o fantomă a timpului prezent. Iar eu, eu nu mai ştiu cine sunt. M-am pierdut în curentul vieţii, m-am pierdut pe mine însumi. Uneori, dacă aş avea puterea să dau timpul înapoi, aş face-o.
Mi-e dor să zâmbesc. Dacă aş putea reprima toată durerea pe care o port acum într-un ţipăt al durerii, acela s-ar auzi până la margini de pământ. Sau…ar fi un ţipăt mut. Ţipătul care exprimă totul, mai presus de toate. Tot ce ştiu acum este că sunt singur. Sunt…am rămas…singur acasă!

imagine preluată de pe: http://urbanreality.wordpress.com/category/deviantart/


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

%d bloggers like this: