Dragii mei prieteni, în sfârşit a venit ziua pe care o aşteptam şi anume, să trec pe un domeniu privat. De azi înainte, voi posta articolele mele pe www.alinailioi.ro şi doar acolo voi mai fi activă şi prezentă:)
Prin urmare, aştept să ne întâlnim acolo cu mic cu mare:)

Mă doare când aud vocea ta şi nu pot să-ţi spun cât de mult bine îmi face. Mă doare că plâng în tăcere ca tu să nu auzi cât de mult mă sufocă gândul că eşti departe. Mă simt ca o trestie care încearcă să stea dreaptă chiar dacă vântul bate mult prea violent. Sunt ca un înger tăcut ce veghează asupra ta, mângâindu-te în timp ce dormi, ca mai apoi când te trezeşti să plec departe ca tu să nu ştii de prezenţa mea. Uneori, uit câte o lacrimă vărsată pe perna ta. De câte ori deschid gura să-ţi spun lucruri care mă dor, mă opresc şi mă uit la fericirea din ochii tăi. Eşti atât de frumos! Când eşti trist, nu pot să-ţi spun nimic din ce aş vrea pentru că plâng. Plâng cu tine.
Tremur la gândul că s-ar putea să fii nefericit. Iubesc, dar nu iubesc cu o iubire egoistă ci iubesc cu o iubire care oferă totul, neaşteptând nimic în schimb. Mă doare vocea ta, dar mai tare m-ar durea lipsa ei.
Nu vreau să-mi imaginez o zi în care universurile s-ar întâlni că poate aceea e ziua care-mi va strica iluzia. Şi nu vreau să mi-o strice. E bine aşa…e unică vocea ta. E o vibraţie dureroasă care-ţi atinge fiecare por făcând să tremure sufletul.

Vorbele sunt punţile de legătură între oameni, ar spune cineva. Aş fi de acord. În general, toate probleme sunt provocate din lipsa comunicării. Nu mai avem timp să stăm să discutăm, să ne spunem sentimentele, trăirile şi ofurile. Facem totul pe fugă şi lăsăm comunicarea tot mai în spate.
Soţul îşi părăseşte soţia pentru că pur şi simplu nu mai comunică. Soţia îşi părăseşte soţul pentru că el e prea ocupat ca să o mai poată asculta şi pe ea. Părinţii îşi bat copiii fără să se mai intereseze şi de partea lor de poveste. Copiii pleacă de acasă pentru că nu se pot înţelege cu părinţii. Angajaţii sunt nemulţumiţi pentru că au impresia că pe ei nimeni nu-i ascultă, şefii sunt irascibili pentru că nu au timp să comunice cu nimeni. Am devenit mono silabici, uneori ne înţelegem doar din gesturi şi lăsăm cuvintele deoparte. Ni se pare mai important un telefon decât propriul copil. Ni se pare mai interesant un meci de fotbal decât nevasta care plânge. E mai bună o telenovelă decât un soţ nemulţumit. Încet, încet ne cufundăm în ceva nedefinit, fără cuvinte.
Vrem soluţii. Vrem să ştim de ce ni se destramă căsnicia. De ce copiii nu ne mai ascultă şi de ce părinţii nu ne înţeleg. Angajaţii îşi dau demisia în grup şi toată lumea ne ocoleşte. DE CE? Căutăm răspunsuri. Mergem la psihologi, la biserici şi la vrăjitori încercând să ne regăsim. Avem un strigăt mut al disperării. NU MAI COMUNICĂM! Acolo greşim!

Noi, oamenii, avem scenele noastre proprii, unde avem pretenţia să fim actorii principali. Şi suntem. Reuşim. Uneori. Uităm că orice spectacol se plăteşte scump la sfârşit. De fapt, zilnic oferim spectacole gratis celor din jurul nostru. Societatea ne învaţă să ne mascăm sentimentele, ne învaţă cum să părem mai puternici, mai încrezători şi mai originali. A fi sincer şi direct, a spune adevărul şi a îndrăzni să-ţi mărturiseşti sentimentele înseamnă slăbiciune. Aşa se spune. Şi uite aşa, clipă de clipă ne uităm în jurul nostru cu suspiciune şi suntem tot timpul pe poziţie de atac.
Câteodată, stau şi analizez. Observ oameni care în intimitatea lor, când cred că nu-i observă nimeni, sunt bădărani şi răutăcioşi şi imediat ce ies la ”lumina zilei” şi dau ochii cu lumea, devin mieroşi şi învelţi în zahăr. Mă doare inima. Am ajuns o naţiune care nu mai e demnă de încredere. Nu mai credem nici măcar în noi înşine. Dimineaţă de dimineaţă dăm cortina la o parte, ne punem masca şi hainele de scenă şi ieşim în lumina reflectoarelor. Uneori, oferim un spectacol pe cinste, dar alteori oferim un spectacol ieftin şi de prost gust. Oricum ar fi, noi, oamenii, jucăm teatru gratis pentru ceilalţi. Păcat că într-un final plătim scump fiecare scenă jucată.

imagine preluată de pe : www.deviantart.com

De ce te laşi amăgită de lucruri trecătoare? De ce cazi în plasa lui de fiecare dată? Ai uitat ultima dată când te-a făcut să suferi? Ai uitat că te-a trecut prin cele mai cumplite clipe? Şi totuşi…te întreb draga mea, de ce muşti momeala de fiecare dată când ţi se pune în faţă?
Se spune că fetele sunt naive. Că poţi să le păcăleşti oricum şi oriunde. Şi…oricine. Nu zic că nu. Unele dintre noi suntem extrem de naive. Niciodată nu va înţelege cel din jurul tău de ce te mai apropii încă o dată de foc, după ce te-ai ars. E imposibil de înţeles. Dar cică inimii nu-i poţi dicta. Inimii nui. Dar poţi gândi. Data viitoare când se foloseşte de tine şi apoi te aruncă aşa ca pe o cârpă, poţi să nu-i mai permiţi să se mai întâmple şi a doua oară. E ciudat cum ierţi, treci peste, iau greşeşte, din nou ierţi şi tot continui aşa. Unde îţi este stima de sine? Unde îţi este respectul? Tu nu ai nevoie de cineva care să te privească aşa ca pe un obiect şi doar atât. Tu ai nevoie de cineva care să te iubească aşa cum meriţi şi care să fie conştient că eşti o persoană cu sentimente.
Data viitoare când eşti căutată numai pentru că se plictiseşte, pentru că are chef de tine sau că pur şi simplu nu are altceva mai bun de făcut, aminteşte-ţi că TU ai altceva mai bun de făcut! Ai valori, te respecţi şi meriţi ceva mai bun. Nu te îngrijora, peste egoişti de genul acesta vei da la tot pasul. Mai greu cu rarităţile…Nu mai fi on pentru orice persoană available, învaţă să fii şi off.

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

- Cum te simţi astăzi?
-Bine. Sunt bine.
-Dacă doream să fiu minţită, acceptam. Spune-mi, cu adevărat, cum te simţi astăzi?
-Nesigură. Simt că aş dori să intervină în viaţa mea ceva intens, ceva de care să mă leg strâns. Şi, mă tot amăgesc că sunt bine, zâmbesc dar apoi îmi amintesc că e doar o prefăcătorie şi…sunt tristă din nou. Dar asta nu înseamnă că nu-s fericită. Înseamnă că vreau mai mult.
Îşi muta corpul de pe un picior pe altul. Mă privea cu suspiciune şi se gândea dacă să mi se deschidă sau nu. Dacă să-şi expună sufletul, sau dacă să răspundă întrebărilor mele cât se poate de banal. I-am spus că o consider o femeie puternică. Mi-a răspuns că ”a trebuit să parcurg un drum ca să ajung aici. Şi totuşi, adânc acolo ştiu că sunt fragilă. Mă privea fix cu ochii ei albastri-verzui şi se juca cu părul ei lung şi şaten. Aştepta o altă întrebare. Nu ştiu ce aş fi putut să o întreb. Simţeam din partea ei un fel de forţă care mă îndepărta şi totuşi mă îndemna să vreau să o cunosc mai mult. Simţeam că a încerca să-i intru acolo, în suflet, ar însemna să mă arunc de pe un bloc înalt, ştiind că voi sfârşi strivită de pământ. Dar nu mă puteam opri.
- Ce-ţi doreşti cel mai mult de la viaţă?
-Să mă regăsesc. Să fiu doar eu, să ştiu mereu cine sunt şi să nu joc jocuri ipocrite. Asta e important pentru mine. Şi…mai vreau să reuşesc să găsesc un echilibru.
-Un echilibru între ce?
Şi-a umezit buzele, s-a uitat în jos şi a şoptit uşor: ”între mine şi ceilalţi. Între sentimente.”
– Ce crezi că aşteaptă oamenii de la tine?
-Totul sau nimic. De ce nu mă întrebi ce aştept eu de la ei?
-Îţi este frică?
-Foarte! Dar, nu las asta să se vadă. Dacă ar şti oamenii cât de frică îmi este, nu ar mai sta pe gânduri şi m-ar ataca. Mi-e frică de ce-aş putea să devin. Insist, e foarte important pentru mine să ştiu cine sunt. Să fiu eu.
-Şi cine e acel ”eu”?
-Ha! Asta, asta…nu voi putea să-ţi răspund. E acolo, undeva. E aici. Uneori simt că face parte din mine, alteori nu. Dar ştiu că trebuie să rămână mereu în preajma mea.
-Visezi?
-Cu ochii deschişi şi cu ochii închişi. Numai că atunci când visez, tot timpul menţin contactul cu realitatea. Nu mă pot abandona. Niciodată.
-Ai pe cineva apropiat alături de tine?
Mi-a zâmbit, m-a bătut peste umăr şi a plecat. În urma ei a închis uşa. Uşa de la cameră şi uşa sufletului.

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Se spune că trebuie să aştepţi după momentul potrivit. Că nu trebuie să forţezi lucrurile… Dar niciodată nu se spune când e momentul potrivit. Cât trebuie să aştepţi pentru ca acesta să vină? De unde vei şti când vine el?
Momentul potrivit nu poate fi estimat. Tu îl simţi.Îl simţi pentru că e diferit pentru fiecare în parte. Şi tu trebuie să fii pregătit când va veni acel moment. S-ar putea ca dacă insişti să fie totul cum vrei şi când vrei, fără să ţii cont de dorinţele şi bunăstarea celor din jur, să ai tu de suferit. Şi nu îţi doreşti asta. Trebuie să învăţăm să fim răbdători, să fim înţelepţi şi să ne alegem momentele oportune. Doar un om matur ar putea să analizeze lucrurile şi să ia decizii benefice pentru viaţa lui.
Am auzit o vorbă cum că dacă aştepţi după momentul potrivit, s-ar putea să vină cineva care nu aşteaptă după el şi să-ţi ia acel lucru. Da, e adevărat. Dar poate că acel lucru nu e pentru tine, poate că e mai bine aşa şi în viitor vei vedea că de fapt e spre binele tău. ”Orice lucru îşi are vremea lui. Iubitul îşi are vremea lui,urâtul îşi are vremea lui.” Dacă Dumnezeu spune aceste lucruri, noi de ce nu am fi de acord?
Momentul potrivit nu este atunci când poţi să profiţi cât mai mult de ceilalţi,umilindu-i şi abuzându-i pe ceilalţi. Cu ce vei fi mai superior dacă îţi vei exploata semenii? Aşa că…aşteaptă după momentul potrivit dar ai grijă să nu aştepţi prea mult şi să-l laşi să treacă pe lângă tine.

Imagine preluată de pe : www.deviantart.com

Sunt momente în viaţă când am obosit să mai luptăm. Am obosit să ne mai punem întrebări, să mai răspundem şi să aflăm de ce trăim.
Ne târâm paşii obosiţi pe coridorul tăcerii şi căutăm să vedem lumina de la capătul tunelului. Umerii ne sunt lăsaţi de poverile care ne apasă şi faţa este ridată de prea multă îngrijorare. Oftăm, şi, odată cu oftatul încercăm să dăm afară tot ce ne frământă. Respirăm sacadat, privim în jur şi realizăm că am obosit. Nu mai suntem acei luptători de altădată care nu se îngrijorau din toată nimica. Nu mai suntem în stare să stăm în prima linie de atac, ci, ne fofilăm pe undeva prin spate. Am vrea ca măcar iluzia puterii să o avem, dar şi aceea s-a spulberat. Ne încurajăm, mai facem câţiva paşi din ambiţie, după care ne oprim din nou. Pur şi simplu nu merge! Oricât am nega că nu am obosit, adânc, în sufletul nostru ştim că ne simţim ca o frunză în descompunere: putredă şi ruginie. Mergem la doctori, psihologi, psihiatri pentru că vrem soluţii. De ce nu putem pur şi simplu să ignorăm starea de moleşeală care ne cuprinde trupul şi sufletul şi să mergem înainte? Trist este că nici ei nu au o soluţie. De ce? Pentru că şi ei sunt obosiţi, au obosit să caute soluţii şi au obosit să admită că sunt puternici, că deţin răspunsuri. Şi, un om obosit, cum ar putea ajuta un alt om obosit?
Totuşi…continui. Mergi pe stradă cu paşi vioi ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, râzi la glumele făcute, te amesteci prin mulţime şi zi de zi tragi de tine spunându-ţi: ”Am să ignor acest sentiment. Va dispărea el odată şi odată. Merge şi aşa.” Ştii cum e? Imaginează-ţi că ai o mână care te doare. Tu ignori durerea. Ea persistă. Peste câteva săptămâni, mâna se înegreşte. Ignori şi acest lucru. Durerea ţi-a urcat până la umăr şi toată mâna îţi este amorţită. Peste câteva zile, mori. Cauza: mâna care te durea la început.
Să nu crezi că dacă ignori sentimentul de oboseală acesta va dispare. Trebuie să faci faţă realităţii! E greu, ştiu. Mai ales pentru oamenii energici, obişnuiţi să deţină controlul şi să fie mereu pregătiţi de luptă. Dar…de ce să ne minţim singuri? Vine vremea când trebuie să tragem puţin pe dreapta, să ne odihnim, să aflăm cauza oboselii şi să mergem mai departe. Doar aşa vom putea să redevenim ce am fost! Data viitoare să nu-ţi fie frică să te uiţi în oglindă şi să spui: Am obosit! Toţi o facem…

I’m tired.
Tired of feeling lost, afraid, misunderstood.
Tired of wondering if I’m letting someone down by the choices I’ve made.
I’m tired.
Tired of getting my feelings hurt, my ego bruised, my heart broken.
Tired of showing these varmin called emotions.
I’m tired.
Tired of being me, of being weak.
Tired of trying to be this person I cannot see.
I’m tired.
Tired of all the pain, all the struggle I’ve put upon myself.
Tired of not being the person I was.
I’m tired.
Tired of hiding, hoping, and healing.
Tired of listening, learning…letting.
I’m tired…I’m tired.

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Atunci când iubeşti şi eşti iubit înapoi, se simplifică lucrurile. Totul e roz şi se merită. Dar ce se întâmplă când iubeşti şi se opreşte aici? Ce se întâmplă atunci când investeşti cu tot ce ei în persoana pe care o iubeşti şi tot ce primeşti înapoi este indiferenţă? Sau…poate primeşti câte o vorbă aruncată în vânt. Aşa, pentru a face jocul mai interesant.
Nu se poate exprima în cuvinte cât este de dureros să iubeşti o persoană şi să nu ştii dacă sentimentul e reciproc. Tot ce primeşti înapoi să fie o incertitudine seacă. Plângi, suni, dai mesaje, faci servicii, îi faci toate mofturile, te zbaţi în deznădejde, în nesiguranţă şi când eşti pregătit să renunţi…atunci îţi acordă puţină atenţie. Asta pentru a te readuce în joc. Pentru a nu-ţi permite să-ţi refaci viaţa sau sentimentele. Cunoşti situaţia? Treci şi tu prin una? Sau, mai rău, provoci şi tu o astfel de situaţie?
Am văzut mulţi astfel de ”jucători” care se amuză jucând de-a v-aţi ascunselea cu dragostea. Când blochează o persoană într-un cerc şi apoi o poartă prin tot felul de stări. Când li se pare interesant ca într-o zi să acorde atenţie sporite, ca a doua zi să fie extrem de indiferenţi.
De asemenea…am văzut multe astfel de ”victime” plângând pe umărul meu. Îmi amintesc cum printre lacrimi spuneau ”nu-mi imaginez cum s-a ajuns aici”. Ba eu îmi imaginez. Ai intrat în jocul diavolului şi nu vrei să ieşi sau nu poţi pentru că eşti prea strâns legat. De la început ai primit tot felul de semnale cum că se joacă sau că ”navighează” şi pe alte teritorii, dar pur şi simplu nu ai vrut să conştientizezi. De la început ai avut indicii cum că îi place să stea cu picioarele în mai multe lacuri, dar ai închis ochii. Ai ţinut cu dinţii de o ”relaţie” în care tu dădeai, celălalt primea şi atât. Tu ai iubit. Altul s-a jucat. Ai trăit o joacă de-a iubirea…

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Ştiai că poţi realiza o mulţime de lucruri şi asta doar pornind din interiorul tău? Poţi să radiezi de fericire, poţi să atragi priviri, poţi să faci oamenii să se întrebe: ”Ce are acest om atât de special în el?” Poate că uneori ai văzut persoane, nu exagerat de frumoase, dar care aveau acel ceva. Acel ceva care te punea pe gânduri, care-ţi rămânea în minte şi te provoca să te gândeşti la persoana respectivă.
Să-ţi spun un secret. O persoană care are succes, o persoană care atrage privirile, e o persoană plină de încredere în sine. Ştie să-şi valorifice calităţile, îşi ştie defectele, îşi cunoaşte limitele şi astfel reuşeşte să emane din interior acea încredere debordantă. Data viitoare nu te mai întreba în cine să ai încrede şi în cine nu, ai încrede în TINE dragul meu. Termină să te mai autocompătimeşti, să-ţi plângi de milă ca un om patetic şi să te închizi în tine doar pentru că tu nu vei fi niciodată la fel de bun ca şi concurenţa. Ia de pe umeraş acea haină frumoasă, aranjează-ţi părul, ieşi pe uşă şi bucură-te de aerul curat de afară. Mergi zâmbind pe stradă şi repetă-ţi mereu că eşti unic. Nu trebuie să ajungi dintr-o extremă în alta, ci trebuie să înveţi să-ţi depăşeşti complexele, să îndrăzneşti să ieşi din cutie şi să iei iniţiativa!
Data viitoare, nu-ţi mai spune că nu poţi, că nu vei reuşi şi că îţi este frică de eşec. Frică? Tu nu cunoşti frica! Tu eşti un om capabil, deştept, frumos şi la fel de încântător ca orice om de succes. Mai mult, tu ai încredere în tine! Altfel, cum ai putea să ceri celorlalţi să aibă încredere, pe când tu însuţi nu reuşeşti? Încrederea în tine este deja un pas spre reuşită! Încrederea este cheia!

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Astazi,mai mult ca niciodata doresc sa`ti spun cat de mult te iubesc.Tu esti pt mine aerul pe care`l respir,apa pe care o beau cand mi`e sete si focul la care ma incalzesc cand mi`e frig.In tine am gasit totodata cel mai bun prieten si iubirea vietii mele.Caci tu mi`ai facut inima sa`mi bata mai repede si mai incet in acelasi timp.Cu tine pot fi eu insami si pot imparti totul.Nu`mi pot  imagina viata fara tine si cand nu sunt cu tine…parca nu traiesc.Chiar daca acest lucru nu are sens pt alti oameni,eu stiu ca noi doi suntem facuti unul pt altul.Dragostea noastra e ca pasii unui copil.Primii pasi au fost nesiguri,apoi,prinzand incredere in fortele proprii,am inceput sa pasim din ce in ce mai puternic.Acum,mergem perfect.Putem chiar si fugi.Dar,tot ce imi doresc e sa respiram acelasi aer.Sa fim una si sa traim visul nostru.Asa cum ne`am dorit.Tu si eu.Doua cuvinte dar totusi…un singur inteles.Sa ne privim in ochi si sa stim ca suntem meniti.De aceea,azi,acum…vreau sa stii ca am sa incerc sa fiu ajutorul tau potrivit.Am sa incerc sa te ridic spre culmi,si cu pretul nefericirii mele,sa`ti daruiesc tie toata fericirea din lume.Ceea ce simt,nici macar nu poate fi exprimat in cuvinte.E ceva ce parca iti arde in suflet cu un foc aprins.Acel foc arzand e iubirea.Poate e putin ce iti spun acum,sau poate sunt cuvintele prea sarace.Dar,am sa incerc sa ma rezum la doua cuvinte care sper sa`ti ramana in inima ca si o pecete:TE iubesc!

Plina de taine, captivanta, frumoasa, datatoare de viata,cununa a Creatiei, senzuala, misterioasa…Cum ar arata lumea noastra fara ea, Femeia? Hotarat lucru, doar vorbind despre ea pasim pe un taram sfant. De ce? Pentru ca Eva este cireasa de pe tortul Creatiei.  In absenta femeii, orice bal isi pierde frumusetea.

Privim insa azi in jur si ce vedem? Un alt tablou. Societatea ne propune femei de succes, femei-obiect posesoare ale cifrei magice 90-60-90.  Adevarul este ca majoritatea femeilor de azi sunt de fapt niste fiinte obosite, neintelese si coplesite de treburi.

Undeva intre fetita dulce de ieri, care se vedea printesa si femeia moderna de azi s-a pierdut pe drum ceva esential. Dorintele ascunse din inima femeii si realitatile zilnice de care i se face parte, par a fi la ani lumina distanta unele de altele. Oare cum isi va regasi Femeia inima?

Draga mea…asigura-te ca nu oferi prea mult din tine unui barbat inainte sa ai dovada clara, palpabila, ca este un barbat puternic, pregatit sa te iubeasca.  Mare parte din ceea ce numim “personalitatea noastra”este de fapt mozaicul alegerilor de auto-aparare, plus planul prin care speram sa facem rost de o particica de dragoste, de o farama de iubire. Pentru asta am fost facute. Sa iubim.

Ciudat…. mai toate vrajitoarele rele sunt femei. La fel si mamele vitrege, si personajele rele din povestile pentru copii. Te-ai intrebat vreodata de ce ANI la rand-ironic, pana la miscarea feminista- uraganele au capatat nume de femei?

Femeile in general invata de la mama lor ce inseamna sa fii femeie, dar de asemenea invata de la tatal lor ce valoreaza ele ca si femeie!

Ce se intampla de fapt cu lumea asta? Merge in jos!

Violenta sexuala impotriva femeilor face ravagii in TOATA lumea! Face ravagii chiar si impotriva fetitelor. Mai bine de UN MILION DE FETE sunt vandute anual de catre comerciantii de carne vie.

De unde vine ura aceasta fata de femei, pe care o vedem in lumea intreaga? De ce este ea atat de…diabolica?

Sa stiti ca TOATE femeile au o frumusete cuceritoare. Toate. Dar, in multe cazuri, frumusetea este ingropata de multa vreme sau ranita ori inrobita si e nevoie de mult timp sa treaca pana cand ea poate iesi intreaga la lumina. Trebuie refacuta, cultivata, dezrobita.

Tu..esti FRUMOASA! Esti o EVA! Si voi barbatilor…. apreciati-ne la adevarata noastra valoare:)

Mergea pe strada obosit. Isi tara picioarele dupa el, unul dupa altul. Fata ii era murdara, mainile sangerande si hainele numai zdrente. Vantul batea afara puternic. Baiatul incerca  sa-si stranga bratele pe langa corp, asa credea ca se poate incalzi….dar nu reusi. Nici macar nu stia incotro se indreapta…

Istovit, se duse langa un peret si se lasa in jos….isi trecu mana prin par dar…aceasta i se opri in parul murdar si intarit. Stomacul isi facu si el simtita prezenta. Cerea. Dar ce sa ii dea? Isi aminti ca nu a mancat de doua zile. Isi aduse genunchii la piept si…pe fata lui aparu o dara alba, era o lacrima care si-a trasat mersul prin praful de pe fata lui. Nici nu se obosi sa o stearga. La ce bun? Oare de ce mai traieste?

Unde sa se duca? Nu are unde, pana acum a stat in orfelinat, dar acum e prea mare si a trebuit sa plece. Nu avea prieteni, nu avea familie, nu avea un Dumnezeu, nu avea nimic…

Urmatoarele zile a dormit prin gara, sau prin casa scarii, unde mai functiona cate un calorifer. Mancare? Doar ce mai gasea prin cosurile de gunoi…

Pana intr-o zi…cand mergea linistit si un om s-a trantit de el. Se astepta sa fie urgent luat la bataie. Cum si-a permis el un jegos, sa se tranteasca intr-un domn respectabil? Dar acesta…l-a luat usor de brat si i-a zis simplu: “Vino cu mine”. L-a dus si i-a dat sa manance, si il privea linistit. Incet, isi deschise gura si intreba “Tu ai un Dumnezeu?”

“Dumnezeu? Cine e acesta? Unde a fost atatia ani in care eu am fost maltratat, in care nu am avut ce sa mananc, cand parintii m-au abandonat…El unde a fost?” Dar nu a spus toate acestea…erau doar in mintea lui. A dat usor din cap, si atat. Barbatul l-a asteptat sa termine de mancat si la sfarsit i-a facut semn sa-l urmeze. Au ajuns in fata unei cladiri mari, somptuoase,…era o biserica.

Barbatul i-a soptit incet la ureche: “Te-am adus aici pentru ca El iti poate da ce doresti, este tatal tau. Spune-I doar…. si El te va asculta”

Baiatul isi ridica incet capul din pamant. Ochii lui mari caprui priveau mirati, parul lui lung statea atarnat pe deasupra umerilor, mainile murdare si le scoase din buzunar si…rusinat…isi misca degetele in adidasii gauriti. Urca treptele si intra in biserica. Ajuns acolo…. si-a dres glasul si s-a uitat catre barbat. Acesta il incuraja din priviri. Isi impreuna mainile si spuse cu vocea gatuita de emotie: “Dumnezeule, tot ce iti cer e un gram de fericire, te rog!.”

In posturile trecute am vorbit despre dragoste si stil…acum urmeaza lectia de comportament.

Ma intreb cateodata, si sunt siguraaa ca si tu te intrebi, cum reusesc unele persoane nu foarte frumoase, chiar plinute….sa atraga privirile sexului opus. Acest gen de persoane, stiu cum sa-si scoata calitatile in evidenta, si nu defectele. Trebuie sa-ti cunosti bine calitatile si sa mizezi pe ele. De asemenea, sa fim constienti ce defecte avem, sa le modificam si sa le modelam, transformandu-le in…puncte forte.

In primul rand dragii mei, un proverb irlandez ne indeamna sa “lasam barfa unde am gasit-o”! Nu poti sa te abtii? Trebuie tu sa fii gura “targului”? Stiu multe persoane care practica acest gen de exercitiu ca un sport. Vrei o noutate? Alearga la ei? Dar si de asemenea….vrei lucruri inflorite? Alearga la ei! Nu vreau sa sune a amenintare dar, intr-o zi tot o sa se intoarca toate impotriva ta si vei simti pe propria piele ce inseamna sa se arunce cu pietre in tine. Pasiunea pentru barfa nu e tot una cu a fi comunicativ. Ar cam fi momentul sa-ti estompezi latura de gura-sparta si rezuma-te in patratelul tau cu raspanditul zvonurilor!

Poate ca ai remarcat ca atunci cand incerci sa iei tot timpul cuvantul, majoritatea oamenilor din jurul tau isi dau ochii peste cap sau ofteaza. Asta poate fi din cauza ca ei sunt rai si egoisti sau ca… poate chiar nu esti amuzant cand le povestesti de toate reusitele tale si despre ceea ce TU ai reusit sa realizezi. Vestea proasta este ca…trebuie sa mai lasam din fudulia noastra ca deh… poate inconstient ne afisam o aroganta care chiar nu e placuta. Reflecta asupra atitudinii tale, fii o persoana sigura pe sine, constienta de valoarea ta, dar modesta in relatiile cu oamenii cu care intri in contact. Doamne-ajuta, ca si eu am nevoie!

Mai inlatura din timiditatea ta, da…esti dragut cand rosesti, dar la o limita! Nu ai vrea sa vezi cum cei din jur se feresc de tine deoarece urasc tacerea ta nu? Nu e cazul sa adopti o falsa personalitate, dar sa fii mai comunicativ nu strica. Discretia, diplomatia si comunicarea…..3 lucruri de baza care iti vor infrumuseta viata!

Si revenim iar la estetic. DAA,daaa..esteticul bata-l vina nu?? Dar cand dai cu stangul in dreptul atunci cand vine vorba de combinat culori..nu e chiar bineee. Aaaa si apropo pentru cei daltonisti( am aflat ca si daltonistii imi citesc blogul) rugati un prieten/prietena sa va ajute in alegerea culorilor;)  Deci cand combini verde cu portocaliu( care apropo e o culoare oribila) si arati mai ceva ca un clown…nu, nu esti daltonist, nu esti insensibil…ci iti lipseste cu DESAVARSIRE simtul esteticului. Daca esti femeie, nu inseamna ca neaparat trebuie sa dispui de cine stie ce talente artistice. Poate ca esti dotata cu alte calitati. Macar adopta stilul clasic. Nu ai cum sa gresesti.

Nu scuipa pe jos, este de-a dreptul SCARBOOSSS!!!!!  Nu manca seminte pe strada, nu fuma pe strada( nu ar trebui sa fumezi deloc), nu injura, este de prost gust, nu fluiera dupa fete, nu va scobiti in nas, nu scoateti tot felul de sunete! Voi fetelor nu mergeti cocosate de parca duceti ceva in spate, nu va imbracati vulgar, nu lasati la vedere partile intime ale corpului, daca sunteti impodobite ca si bradul de craciun nu inseamna ca sunteti aranjate si nu va machiati in exces, nu injurati, e mai MULT decat vulgar!

Reguli simple, dar greu de retinut nu?  Offf, offf…comportamentul asta, bata-l vina!!

De mult ma preocupa intrebarea asta. Si de fapt mi-o pun cand imi este greu. Dar stiu de ce. Vrei sa-ti spun?

In primul rand deoarece dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate: dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie,
nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau,
nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar,
acopere totul, crede totul, nadajduieste totul, sufere totul.

Daca nu ar fi o dragoste adevarata, autentica…cum am putea noi sa mai trecem peste defectele celui de langa noi? Cum am putea sa iertam daca nu il iubim indeajuns?

Dragostea adevarata merita toata asteptarea din lume, merita perseverenta si eforturile pe care le facem. Ne permite sa visam si chiar si sarutul este mai dulce. De asemenea, daca zburam din floare in floare…. ce farmec va mai avea cand ne vom intalni sufletul pereche? Deja dupa ce am explorat terenul, nici macar nu va mai fi atat de interesant.

Dragostea este o motivatie deosebit de frumoasa si buna. Dar din  pacate, principalul motiv pentru care nu asteptam dragostea adevarata este singuratatea. Aceasta este una dintre cele mai teribile si raspandite boli. Cei ce fug de singuratate pe usa alegerilor  gresite s-ar putea sa-si dea seama mai tarziu ca cea mai amara singuratate o pot trai intr-o relatie nefericita, alaturi de un partener nepotrivit. Al doilea motiv ar fi presiunea exterioara. Exista o idee in general acceptata care vorbeste despre  faptul ca ai fi un fraier daca esti singur, daca nu ai prieten/prietena. Datorita acestei idei neintemeiate, s-ar putea ca sa auziti foarte mult si des intrebarea “Dar ce astepti tu, sa-ti cada din cer?” sau “Ce fraier/fraiera esti ca astepti dragostea adevarata cand poti avea atatea relatii” sau “Chiat nu esti capabil sa-ti gasesti una?”. Repetarea acestor intrebari, glume mai putin sarate pe care le fac colegii, prietenii sau dusmanii, pot fi o cauza care sa ne grabeasca alegerea partenerului.  Al treilea motiv ar fi aparentele fizice. Aspectul acesta nu trebuie neglijat, dar nici nu trebuie sa fie pe prim plan. E mult mai usor ca cineva sa se schimbe din punct de vedere fizic decat din punct de vedere comportamental. A avea o relatie cu cineva doar pentru ca este stea de cinema, inseamna a-ti asuma riscul de a plati scump fiecare “spectacol” la care vei lua parte in relatia ta.

“Daruirea dragostei implica mai mult decat exprimarea verbala. Ea trebuie evidentiata in cai tangibile care sunt identificabile si recunoscute de ambele parti.”

” Iubirea este cel mai real lucru din viata. Mai real decat realitatea insasi.”

Romane sentimentale, telenovele, talk-show-uri, barfe, mii de reviste nu fac decat sa ne convinga sa credem in orice fel de iubire, o iubire ieftina si pangarita de toata pornografia care ne inconjoara. M-am scarbit ca oriunde privesc sa dau cu ochii de un nud sau scene sexuale. Unde mai este misterul de alta data? Curiozitatea?

E greu sa astepti dragostea adevarata da. Dar cu cat asteptarea e mai grea, cu atat regasirea e mai dulce. Vreau ca sa-l pot privi in ochi si sa simt ca plutesc, sa simt ca pot alerga mii de kilometri si sa nu obosesc. Sa ma trezesc cu el in minte si sa adorm cu el in gand. Sa nu pot dormi noaptea deoarece ma gandesc la el non-stop si dimineata…sa o iau iar de la capat si sa nu fiu obosita deloc. Asta e dragostea adevarata. Dragostea pe care o astept…dragostea pentru care ti-ai da viata:)

– “Nu mai vreau, nu mai pot, relatia noastra nu mai merge. S-a terminat!” Barbatul exasperat se uita la ea cu ochii iesiti din orbite si cu spume de furie la gura. Ei ii curgeau lacrimile pe obraji. Ce s-a intamplat de s-a ajuns aici? De ce?   Incet….se duse sa-si faca bagajul spunandu-si ca nu-i indeajuns de buna pentru cineva. A parasit-o. Nu o mai vrea. Nu mai e buna. S-a folosit de ea si gata…nu mai are nevoie de ea.

Ea a continuat sa traiasca. Mergea la servici si venea acasa. Dar nu mai comunica. Nu mai zambea. Pentru ce daca a irosit atata timp, atatia ani pentru cineva care i-a dat cu piciorul?  Pana la urma ce rost mai are sa mai inceapa alta relatie? Orice inceput are un sfarsit…

Ai trecut printr-o despartire si tu? Si tu ai fost parasit/parasita? Ridica ochii, capul si realizeaza ca nu e sfarsitul lumii. Da, s-a terminat. Stii de ce? Pentru ca meriti ceva mai bun.

Stiu…doare, doare ingrozitor de tare. Doare sa stii ca nu mai e langa tine, doare sa stii ca ai avut incredere deplina si totusi te-a dezamagit dar…asta este. S-a terminat. Continua-ti viata. Pana la urma urmei….gandeste-te bine. Nici nu te trata asa cum trebuia. Te mintea si poate ca te facea sa te simti inferior/inferioara.

Si totusi…erai convins/convinsa ca era sufletul tau perechea. Ti-ai facut planuri pentru viitor cu ea/el. Toate visele tale erau impreuna. Te gandeai ca pana la sfarsitul vietii veti fi impreuna. Dar nu a fost sa fie.  Sigur ca este infricosator ca ai ramas singur/singura. Va trebui sa credem ca totul va fi bine. O perioada va trebui sa ne ascundem lacrimile care ne inunda ochii si sa inaintam. Dar asta ne face mai puternici. Asta…asta dragul meu…te ajuta sa inaintezi. Speranta ca odata, candva ….totul va fi iar bine. Va trebui sa ne incredem in noi chiar si atunci cand doare, dar si cand, in cele din urma…vom fi fericiti. Majoritatea dintre noi spunem “Ma simt inutil. Nu am perechea potrivita. Nu am pe nimeni langa mine. Am dat gres cand a venit vorba sa cuceresc pe cineva.” Durerea este reala. Dar judecata este falsa. Numai Dumnezeu ne poate spune cine suntem. Doar El ne poate vindeca inimile.

In noi exista un gol. Un gol profund pe care incercam sa-l umplem cu lucrurile acestei lumi. Barbatii incearca sa umple acest gol cu femei, si viceversa. Dar nu realizam ca sentimentul de goliciune interioara ni s-a dat tocmai pentru ca sa il cautam pe Dumnezeu si dragostea adevarata. Stim prea bine ca oricat am incerca sa ne mintim, si am revarsa in sufletele noastre alte lucruri, nu va fi de ajuns.

Barbat, femeie…orice ati fi…dati frau liber lacrimilor. Mergeti intr-un loc unde puteti fi singuri, si dati frau liber lacrimilor. Lasati lacrimile sa curga. Este singurul lucru bun pe care il puteti face pentru ranile din sufletul vostru. Ingaduiti-va sa simtiti din nou. Nu va impietriti inima. Veti simti o multime de lucruri. De la manie pana la amaraciune. Parere de rau. E firesc sa simtiti parere de rau si sa regretati ca ati pierdut atata timp pentru nimic. Frica. Da, este normal. Va temeti sa o luati de la inceput. Va temeti sa nu fiti iar raniti. Lasati-va sentimentele sa iasa la suprafata. Stiu….a durut cu adevarat ceea ce ti s-a intamplat dar..tu esti mai important!!!!! Mult mai important! De ce sa-ti distrugi viata si sperantele doar din cauza unui esec? Nu asa trebuia sa decurga viata ta. Undeva acolo, in strafunduri, mai sunt lacrimi neplanse- lacrimile unei persoane pierdute si inspaimantate. Lacrimile pot sa curga nestingherite…

Si in sfarsit am ajuns la pasul decisiv. Iertarea. Sa iertam aceea persoana pentru ca ne-a parasit, ca ne-a lasat singuri si disperati. Sa facem un pas de curaj si vointa. Motivul e simplu: neiertandu-l, vom trai cu senzatia ca ceva ne lipseste, nu vom fi impacati cu noi insine. Tot timpul vom fi legati de aceea persoana. Pana ce nu ierti, devii prizonier! Nu inchide usa inimii tale si arunca cheia, tine-o deschise. Nu stii ce trece pe langa tine, poate dragostea adevarata…si tu ai inima inchisa cu lacate de fier!

Doare amarnic de tare…dar cat de bine vom fi dupa ce ne vindecam. Pentru orice lacrima cursa, zambeste de doua ori. Pentru orice suferinta indurata, fa bucurii altora. Pentru o inima distrusa, inveseleste alta inima.

Sa ne vindecam prin fericirea celui de langa noi!

Am sa incep cu o fraza preferata mie: feminitatea adevarata trezeste masculinitatea adevarata. Fat-frumos a fost un erou deoarece exista o femeie in viata lui, praslea cel voinic a fost erou deoarece s-a indragostit de printesa, actorii din filme fac pe eroii deoarece exista in viata lor o femeie care-i inspira. Este foarteeee simplu si profund. Noi, femeile trezim masculinitatea din barbati, o starnim intr-un fel pe care nimic altceva nu-l poate egala.

Stateam si ma gandeam….de ce baieteilor de mici le place sa faca pe super-eroii? Le place sa poarte costume cu Superman, Spiderman, Batman. Le place sa se deghizeze in soldati, eroi, cowboy. Toate jocurile lor sunt pline de batai, sunt jocuri in care au parte de victorii. De-a lungul anilor se intrec unii pe altii, fac intreceri care are curajul sa sara nu stiu cati metri, care are curajul noaptea sa iasa singur, si cate si mai cate provocari. Cand devin adolescenti, baietii automat adopta un aer de independenta si de mari “barbati”, lucru ce sigur le scoate din sarite pe mame. De timpuriu, masculinitatea se dezvolta in el. Conduce cu viteza, are foarte mare grija cu imbracamintea si adopta un stil de mers inconfundabil. Intrebarea care ar pune-o cel mai des este: “Sunt destul de puternic?” “Sunt barbat?”.

Nu vei putea intelege niciodata un barbat pana cand nu vei intelege marea lui dilema. Marea lui intrebare, lovitura care il afecteaza, precum si complexele acestora.

Care este cel mai bun mod in care o femeie poate iubi un barbat? Fermecandu-l:) Barbatul are nevoie ca sa iasa din monotonie, el uraste aceasta de fapt. Surprinde-l. Cand nu se asteapta, fa-i o surpriza. Surprinde-l cu dragalasenia ta, cu modul tau de gandire. Incearca sa ii raspunzi la intrebarile care l-au marcat. Fii pentru el, ceea ce nimeni nu a reusit.

Foarte multe femei se tem de salbaticia pe care Dumnezeu a asezat-o in barbatii lor. Sunt atrase de puterea lor, dar apoi, o data ce “au pus mana” pe ei, se apuca sa-i domesticeasca.

Iti spun eu ca daca esti femeie si ii oferi totul barbatului, nu mai valorezi apoi nimic pentru el. La ce bun daca esti o prada usoara? Tu nu trebuie sa i te oferi pe tava, ci sa-l starnesti sa fie barbat, sa te cucereasca. Sa-i starnesti dorina de a fi eroul care te salveaza.

Barbatul, intre salbatic si frumos, intre finete si barbatie, intre iubire si frica, intre vitalitate si forta, intre sentimente si muschi. Cine, dar cine il poate inlocui? Ei ne apara, ei ne protejeaza, ei au grija de noi si ei ne rasfata.

Intrebarea pe care ar trebui, noi, femeile sa le-o punem barbatilor este :” Esti tu, indeajuns de puternic sa fii barbatul meu?”

Astazi este ziua in care am chef sa mustru:)

Sa incep cu inceputul pentru toti “comentatorii” care nu au nici macar “in clin si in maneca” cu subiectele si poate cu vasta lor cultura generala. Dragilor, daca atacati sunt sigura ca automat va simtiti atacati. Catorva baieti nu le-a placut  postarea mea despre comportament, specificand ca lucrurile astea le stiu de cand sunt mici. Si sa nu scriu postari ca pentru copii de 5 ani. Le stiti am inteles, dar de le respectati sunt sigura ca asta nu o faceti. Cum spuneam, cui nu-i place ce am scris, sau nu ii place fata mea….este in dreapta in colt sus, un x. Apasa click si vai ce bine va veti simti dupa! Si nu mai judecati dupa ambalaj, ci dupa ce se afla dincolo de el! Va deranjeaza cand vi se spune ca sunteti badarani nu? Va deranjeaza cand scuipati pe strada si saraca doamna de langa va atrage atentia nu? Aveti pretentia sa fiti respectati ca si barbati? Atunci respectati femeile! Doamne, de cate ori va trantiti intr-o fata cu brutalitate sau va “agitati” sa intrati primii pe usa, as vrea sa primiti cate o lovitura sub centura. Sunt dura stiu. Dar manierele nu se pot minti.  Imaginati-va mergand pe strada o fata de mana cu un baiat. Baiatul tine cealalta mana in buzunar, mesteca guma zgomotos si mai scuipa pe jos din cand in cand. Apoi se trezeste sa si injure. Yeaccss!!!

Sau….esti in tramvai. Fundul tau “barbatos” sta bine mersi pe scaun in timp ce saraca doamna, pe tocuri, sta in picioare. Ca deh, de unde cavalerism in ziua de azi.  Stiu… spunandu-i cuiva ca e gras, nu`l va face mai slab, spunandu-i cuiva ca e prost, nu`l va face mai inteligent, de aceea, de ce sa nu ne uitam la propriile defecte si sa nu`i mai criticam pe ceilaltzi? Eu nu critic aici…va arat doar o imagine de ansamblu.

Poate te gandesti ca protejez prea mult femeia. Asta pentru ca exista o mentalitate din trecut, care nu poate fi inlaturata.

Femeia provine din coasta barbatului. Nu din picioare ca sa atinga pamantul, nu din cap ca sa fie superioara. Ci din tine…pentru a-ti fi egala! Din brate ca sa fie protejata, si din inima…sa fie iubita.

Noua moda este ca daca fata te refuza, tu sa te comporti oribil de ea. Ca deee….cum Doamne a indraznit asa ceva? Sa te refuze pe tine? Puternicul, virilul, super-senzualul, incredibilul barbat? Iaaa, du-te si injur-o! Fa-i viata amara! Ca te-a refuzat nu??? De unde le scoateti mai? Stau si ma minunez. Ar trebui ca daca fata te refuza sa te comporti elegant, asa nu te faci de ras si cedezi finut.

Eu totdeauna am protejat barbatii si le-am luat partea. Pentru ca stiu cum sunt femeile. Stiu ca sunt rele, profitoare si instabile emotional. Stiu ca avem defecte. Stiu asta. De asta stiu si cat de greu va este sa ne intelegeti. Dar acum chiar nu pot sa fiu de acord cu voi. Cand va comportati ca niste animale, sigur ca nu pot sa va iau partea.

Zilele trecute a fost intrebat cineva cu ce ne deosebim noi oamenii de animale? El a raspuns automat “avem corp”. Am zambit. Raspunsul corect era ca noi, oamenii avem ratiune. Dar, fara sa stie saracul baiat, a spus un mare adevar. Unii oameni chiar se deosebesc de animale prin corp si atat.

Profitati de forta care o aveti? Profitati in scopuri bune. Faceti ceva constructiv. Unii agreseaza verbal si emotional femeile, ca asa li se pare ca detin controlul. Detineti controlul asupra ce? Asupra prostiei?  Peste tot auzim de agresiune fizica asupra femeilor. Traim in indiferenta unei lumi careia nu-i pasa de femeie, dar se FOLOSESTE de ea pana ce o seaca de puteri. Istoria tratamentului de care au avut parte femeile de-a lungul secolelor nu este prea nobila. Exista cateva momente de noblete, sa fiu sincera, dar luata ca intreg este istoria unor fiinte care par sa fi indurat o vrajmasie iesita din comun. Agresiunea sexuala este o tema prea des intalnita.

In concluzie, de ce trebuie sa fiti mitocani? Cand asa de apreciati sunt barbatii care stiu cum sa se comporte? Care stiu cum sa trateze o femeie?

Da, iti spun adevarul in fata! Stai calm, nu esti perfect! Si daca te critic, te critic pentru ca traiesc într-o tara libera. Astupa-ti urechile, nu îmi baga mie pumnul în gura!

V-ati gandit oare de ce tot timpul cand esuam  undeva sau in legatura cu ceva, tot timpul ne lamentam si cautam un vinovat?  Cautam sa spunem ca cineva e vinovat pentru ceea ce ni se intampla,si nu noi. Nu deciziile noastre. NU. Ci tot timpul altcineva este de vina nu? Cand la scoala ai numai note rele, profesori nu sunt indulgenti, asa e? Cand la servici te prezinti din ce in ce mai prost, seful si colegii sunt de vina. Cand ceva scartaie in relatia ta, nu tu esti de vina, ci partenerul. Daca s-a intamplat cumva sa se intample cineva, noi tot timpul suntem victima. Si cand nu putem gasi vinovati pentru ceea ce s-a intamplat sau pentru ceea ce suntem, in mod sigur vinovat e Dumnezeu! Daca nu ai devenit ceea ce ai dorit, este pentru ca parintii tai  nu au investit indeajuns in tine nu? Daca ai ajuns sa fii un ratat in viata sociala, este pentru ca ceilalti au ceva cu tine, nu tu ai o problema.

TREZESTE-TE!!!! Nimeni nu e vinovat ca TU esti o victima. Nimeni nu e de vina ca TU nu stii sa-ti rezolvi probleme. Nu Dumnezeu trebuie sa-ti traiasca viata, ci TU!  Inceteaza sa mai faci pe victima. Inceteaza sa ai tot timpul scuze la cum te comporti. Nu exista asa ceva.

La fel cum copiii isi aduc jucariile stricate la noi cu lacrimi in ochi ca sa le reparam, mi-am adus visele zdrobite la Dumnezeu fiindca El este prietenul meu. Dar apoi, in loc sa-L las sa lucreze singur in pace, am stat pe langa El si am incercat sa-L ajut prin propriile mele metode. In final, mi le-am luat inapoi si am strigat: “Cum poti fi atat de incet?”  DA! am incercat sa caut un vinovat in toate. Mi-a placut sa fiu in postura de victima. Ne simtim bine in postura de victima nu? Ne simtim bine cand permanent dam vina pe cei din jur. Sa-ti spun ceva, o noutate pentru tine dragule, daca esti un RATAT/ RATATA esti pentru ca asa vrei tu sa fii, nu pentru ca cineva te-a facut asa! Avem un obicei extrem de prost. Vaicareala. Zi de zi nu facem nimic si ne tot plangem de lantul de esec din viata noastra. Ne placem sa ii facem pe ceilalti responsabili de toate. Toata lumea are probleme. Dar altii, spre deosebire de tine, care stai si din vacareala ai facut un sport international, ei fac ceva cu viata lor. Incearca sa repare ceva.

Observ ca a devenit o moda sa te vaicaresti. Sa te plangi de tara, de conducere, de situatia financiara, de casa in care locuiesti, de vreme…etc… Niciodata nu vei fi multumit cu nimic. Tot timpul vei bombani si vei fi un ursuz.  Asa ca, un sfat de la mine: “Taci si inghite! Devino responsabil”

Stai si privesti in jur si esti confuz, esti derutat….

Toti pe-o usa au iesit si…au plecat.

Unii, pe nesimtite au iesit din viata ta

Altii, printr-o lovitura ti-au frant inima.

Acum, ai ramas doar tu… si o papusa mucegaita din coltul incaperii

Te uiti trist in jur si te abandonezi durerii.

Te tarai cu ultima suflare pe pamantul rece, ud

Iti amintesti de corpul ei proaspat, inca crud.

Nu mai ai putere, te opresi si te intinzi

Privirea ti se opreste pe tavan si…grinzi.

Atat sa ramana in viata ta? Atat din tot ce-a fost?

Un gol imens si un suflet de durere ros?

Si cand iti amintesti ca odata, viata ta era raiul pe pamant!

Iar acu, totu-ti pare goana dupa vant.

Te uiti in jur si vezi numai desertaciune, durere, suspin si suferinta

Sa fii lasat in pace, pe veci, asta-ti e ultima ta dorinta.

Incet, intinzi mana catre papusa mucegaita ce parca te asteapta

Te uiti la ea, si-i soptesti: “Doar TU si Eu, in asta viata nedreapta”!

M-am gandit sa va dezvalui putin si din latura mea poetica:)

Noi oamenii ne putem asemana cu lupii. Majoritatea umbla in haita, mai ales cand vor sa vaneze ceva. Cand vor sa distruga ceva. Asa si oamenii, umbla in grupuri, sunt la fel, asa cred ca sunt mai puternici. Asa cred ca pot obtine tot ceea ce doresc si pot distruge tot ce altii au construit cu sudoarea fruntii lor.  In al doilea rand, lupul naparleste. Isi schimba “haina”. Vara este mai inchisa, iarna mai deschisa la culoare. De asemenea blana lui se compune din doua randuri de peri. Da, stiti ce urmeaza. Si majoritatea oamenilor isi schimba “haina” dupa cum bate vremea. Unii sunt atat de maestri in a avea mai multe fete, incat te gandesti cum pot fi atat de ipocriti. Ii vezi perfect cand zambesc de fata cu o persoana, iar cand aceasta a plecat, fata sa i se strambe in cel mai puternic dezgust.  Lupului, atunci cand vaneaza, nu trebuie sa-i stea nimic in cale. Omului, cand i s-a fixat ceva in minte, daca indraznesti sa i te impotrivesti, e dispus sa distruga TOT ce ii sta in fata pentru a-si atinge telul. Si in special, lupul, atunci cand a ajuns la prada. Sfasie prada bucata cu bucata. Iar cand, a ajuns la sfarsit, oasele sunt curatate si de cele mai mici fasii de carne.   Omul, cand planuieste raul cuiva, in primul rand cerceteaza locul. Cand doreste sa se razbune, o face incetul cu incetul. Iar cand a ajuns sa raneasca o persoana, poate chiar persoana iubita… nu o lasa cu o rana sufleteasca si atat. Nu, nu. Bucata cu bucata, suflare cu suflare, lacrima cu lacrima, totul ia! Iar cand termina sentimental acea persoana, se asigura ca nu-si va putea reveni in urmatorii ani si abia atunci se simte multumit. Si nici chiar atunci. Noi, oamenii suntem uneori atat de insensibili incat ne ranim pe noi insine. E placut sa rupi bucata cu bucata din inima celui de langa tine si sa o arunci? Uneori singuri ne facem rau. Da, eu am rupt bucati din inima mea. Am daruit la toti ce au avut nevoie bucati din inima mea. La toti cei ce mana au intins-o. Si totusi, am rupt bucati din inima mea si cei ce nu au stiut s-o pretuiasca, au calcat pe ea fara teama.

Uneori stau si ma gandesc, si realizez ca ceilalti lupi m-ar sfasia daca ar sti ca urletul meu, in realitate e un plans…

Cine sunt eu? Sunt o fiinta efemera. Sunt un pumn de nisip in bataia vantului. Cand sunt fericita, sunt un curcubeu pe cerul albastru. Iar cand plang, sunt o picatura ce se varsa in mare. Sunt un suflet care incearca sa-si gaseasca o cale spre lumina. Si cand o gaseste, sa o si pastreze. Si de asemenea sunt un fluture prins in causul unei palme si as vrea…oh, as vrea sa-mi iau zborul. Vreau sa-mi intind aripele si sa zbor spre neant. Sa simt vantul cum ma mangaie, sa simt stropii de ploaie cum cad picatura cu picatura pe corpul meu. Si eu mai sunt o pana in bataia vantului. Plutesc usor, usor… spre infinit. Spre nicaieri.

Cine sunt eu? Eu… sunt o inima care bate. Cateodata mai incet, cateodata mai repede… bat, si ma mai si opresc. Atunci imi place sa ma gandesc daca sa mai bat sau nu. Si uneori aleg sa mai bat, alteori nu. Si atunci cand nu mai bat, totul se opreste. Timpul sta pe loc, totul in jur intepeneste, si pana si moartea ramane inghetata prinsa in drumul ei, cu o coasa in mana. Vesnica ei coasa. Si atunci ma uit in jur si realizez ca eu, eu pot fi si un inger pe Pamant. Un inger pierdut. Eu as putea fi o stea cazatoare. Care se inalta cat mai sus, straluceste puternic si apoi… cade. Si prin caderea mea, sa aduc fericirea cuiva. Cine sunt eu? Poate ca eu sunt o fata care vrea mai mult de la viata, poate ca sunt cineva care doreste imposibilul. Eu poate ca sunt… fata care doreste sa fie tinuta in brate si sa stie ca daca in momentul urmator, unul din noi doi va trebui sa moara, el sa fie pregatit sa-si dea viata pentru mine. Desi nu l-as lasa. Niciodata. As alege cu zambetul pe buze sa mor pentru el. Cine sunt eu? Poate ca eu sunt o jumatate pierduta printre alte mii de jumatati. Si imi caut sufletul pereche. Alerg, si incerc sa aflu care jumatate mi se potriveste. Care ruptura o poate repara pe a mea?

Si, v-ati intrebat cine sunt eu? Eu sunt. Cu bune si cu rele. Sunt o raza de lumina. Care lumineaza o perioada si apoi, apune.

Pentru oameni suntem prea slabi, prea graşi, prea înalţi, prea scunzi, prea tăcuţi, prea vorbăreţi, şi enumerările pot continua fără încetare. Niciodată nu vom fi îndeajuns de buni pentru ei. Niciodată nu se vor opri din comentat, indiferent ce am face. Eu una sunt sigură că dacă ar fi să-i mulţumesc pe toţi…ar trebui să dispar de pe faţa pamântului. Şi al doilea lucru, ar trebui să nu mai scriu. După unii scriu prea superficial, după alţii scriu mult prea pretenţios, sau li se pare că totul este extras de undeva… Asta ar însemna să ma opresc din scris? NU. Nici nu am să o fac. Fie că suntem graşi, fie că suntem slabi, fie că suntem ”urâţi” sau frumoşi… trebuie sa încercăm să nu mai judecăm oamenii după ceea ce arată, ci după ceea ce oferă.

Suntem atât de perfizi, atât de invidiosi, atât de răi, încât dorim să controlăm totul, să judecăm totul şi să etichetăm totul astfel încât nimeni să nu fie mai bun ca noi, să nu iasa cu ceva în evidenţă desupra noastră, că atunci e bai! Dorim să deţinem controlul, să fim superiori, chiar dacă asta înseamnă să ne călcăm în picioare principiile, desigur, dacă le avem şi să-i călcăm în picioare pe ceilalţi, chiar dacă asta ar însemna să distrugem o viaţă şi o familie.  Unde este dragostea pentru semeni? Sau celor evlavioşi, unde ne este iubirea lui Hristos? Unde? În acuzaţii false, vorbe scoase si distrugerea de vieţi? Pentru că dacă este aşa, ”mon cheri” nu doresc să fiu pe placul nimănui. Nu vreau să mă încadrez în nici o categorie. Nu vreau să fiu albă, nu vreau să fiu neagră, nu vreau sa să fiu PSD-istă, PNL-istă, sau să fac parte dintr-un partid. Nu vreau să fiu elevă, muncitoare, studentă sau directoare. Nu vreau să fiu ortodoxă, penticostală, baptistă, budistă, catolică sau orice altă religie, tot ce vreau este să nu fiu ştiută, prezentată ca şi ”fata albă”, ”studenta”, ”fata de culoare neagră” sau oricum altcumva. Eu vreau sa fiu ştiută, prezentată, ca şi ALINA, fata care nu are nici o etichetă, fata care nu are nici o culoare, ci doar EA. Restul sa cunoşti tu, nu să-ţi prezint eu!

Ochii îmi erau roşii. Broboane de sudoare curgeau pe faţa schimonosită. Mă priveam în oglindă şi nu-mi venea să cred. Luptam cu mine însămi. Simţeam deja cum pierdeam controlul corpului. Am inspirat adânc şi m-am îndepărtat de oglindă. Am privit pe fereastra viitorului. Oameni odioşi se plimbau pe stradă. Oameni monştruoşi conduceau lumea. Oamenii societăţii. Deschideau gura roşie şi dinţii strălucitori şi ascuţiţi şi…. muşcau. Ochii le ieşeau din orbite şi se vedea setea ce îi cuprindea. Se mâncau între ei. Pe trotuare şi prin canale curgea sânge. Sânge de nevinovaţi, de răfăcători şi de monştrii ai timpului.
Am simţit furnicături în tot corpul. Deja corpul meu cerea ce e de drept. Vărsare de sânge.Începea transformarea mea, simţeam asta. Luptam din răsputeri sî rămân la condiţia de om, dar nu reuşeam. Monstrul din mine era prea puternic. Am luat un pumnal în mână şi l-am privit sadic. Vroiam, doream să văd sânge. Cel mai greu e când te lupţi cu tine însuţi. M-am apropiat de uşă, dar cu ultima sforţare m-am oprit. Am ridicat pumnalul şi… mi l-am înfipt în inimă. Gata. Respiram din ce în ce mai greu. Îmi murea ”eul”. Am închis ochii şi am zâmbit. Cel puţin nu m-am transformat în monstrul societăţii de astăzi. S-a terminat!

Cu toţii când eram copii visam să devenim mari stele ale Hollywood-ului, să deţinem rolul principal într-un film preferat sau măcar să ne întâlnim cu actorii noştrii preferaţi. Mulţi au renunţat la visele lor. Dar Daniel, nu a renunţat nici o clipă şi a ajuns acolo unde alţii nici cu gândul nu pot ajunge măcar. Născut în Cluj, dar trăindu-şi viaţa printre actori americani. Ce altceva ţi-ai mai putea dori? Daniel, când l-am auzit în telefon avea o voce puternica şi hotărâtă, dar caldă. Prietenos, glumeţ şi extrem de respectuos, mi-a câştigat simpatia pe moment. Mulţumim Daniel pentru că demonstrezi românilor că SE POATE!

1. Daniel, când anume ai ajuns în America şi de ce ai plecat din ţara ta natală?
Pentru prima dată am ajuns în America în Anul 1989, iar a doua oară în 1992, dată când am rămas aici definitiv. Mă îndrăgostisem prea tare de ea, şi mi-am zis că a doua oară nu va mai scăpa de mine. Şi aşa a şi fost. Am plecat pentru a avea mai multe oportunităţi în viaţă.

2. Când ai descoperit că ai o pasiune pentru film?
Îmi plăceau de pe vremea când eram copil, teatru şi filmele. Imitam actori şi încercam să fac ceea ce vedeam că făceau ei. De multe ori, fugeam de la şcoală numai ca să mă duc la un film sau la teatru. Şi la vârsta de 17-18 ani nu mi-am dorit altceva decît să fiu actor. Eram un adevărat visător şi o persoană foarte romantică. Am început în anii 1990, studii de actorie şi model. Iar la scurt timp, am plecat în S.U.A. şi tot în aceeaşi perioadă mă şi căsătorisem. Începusem o afacere, cea ce m-a făcut să şchiopătez puţin în cariera mea de actor şi model, datorită împrejurărilor în care mă aflam. În anul 2007 m-am întîlnit cu un regizor de filme. Acesta trezise în mine din nou această pasiune. De atunci am încercat cu nerăbdare să îmi găsesc destinul. M-am ridicat ca dintr-un somn adânc, şi am reînceput să urmez studiurile, antrenamentele şi tot ce se cere pentru industria producţiilor de filme profesionale, de această dată.

3. Eşti unul din puţinii actori români care şi-au făcut simţită prezenţa pe platourile Hollywood-iene. De unde această putere, să-i zicem aşa?
America este cu adevărat ţara tuturor posibilităţilor, dar nu întotdeauna. Sunt momente în viaţă când diplomele şi pregătirile te pot duce numai până la un anumit loc. Ele nu pot să te ducă mai departe. Americanii noştrii au o vorba: ‘’I’m lucky’’ (Sunt norocos). Cred din toată inima, la fel ca şi pionerii noştrii, cum ar fi actorii : Maria Ploaie, Chuck Norris şi mulţi alţii, căci acel noroc de care tot omul are nevoie, la vremea potrivită, nu vine de nicăieri de altundeva decât numai de la Dumnezeu. Eu aş fi nimic fără El. Lui I se acordă tot creditul . Norocul şi talentul vine de la Dumnezeu.

4. In ce filme recente ai jucat si ce roluri ai avut in acestea?

În anul precedent, 2009, am avut privilegiu să fac parte dintre echipele de actori de la Hollywood care au participat la două producţii mari de filme precum Maneater şi Middle Men, fiind pe set (scena de filmare) şi având diferite roluri împreună cu unele dintre marile staruri ale Hollywoodului, regizori şi actori ca George Gallo, Giovanni Ribisi, Luke Wilson, Kelsey Grammer, Terry Crews, Sarah Chalke, James Caan şi mulţi alţii. Tot în anul 2009, în timpul Academiei, am semnat un contract cu una dintre prestigioasele agenţii de pe coasta de West a Americii şi lucrez ca model şi actor mai mult la Phoenix-Arizona şi Los Angeles-California.

5. Dacă ţi s-ar oferi roluri în filmele de pe piaţa romănească, te-ai
reîntoarce în Romania?
Mi-ar face plăcere să joc în filme româneşti, dar să ma reîntorc în ţară definitiv nu cred că aş putea. Trăind deja o mare parte din viaţa mea în S.U.A şi fiind adaptat şi implicat în mediul de viaţă de aici, mi-ar fi foarte greu să fac acest lucru.

6. Dacă ai avea ocazia să dai timpul înapoi, care sunt lucrurile pe care ai vrea să le faci din nou şi care sunt lucrurile pe care ai vrea să nu le mai repeţi, sau care ai vrea să nu fi avut loc deloc?
Cel mai mult aş vrea să fiu din nou tânăr adolescent. Regret mult că am şchiopătat pe drum, amorţind visul pasiunii mele, şi nu aş vrea să mai repet acest lucru. Îi socotesc ca şi ani pierduţi slujind unei profesii care nu-mi aparţinea şi era bine dacă aceasta nu avea loc în viaţa mea.

7. Care sunt planurile tale de viitor?

Pentru că actoria este o profesie în progres continu şi personalitatea mea este poate una, să zic insistentă, planul meu este să mă şlefuiesc în continuare prin studii, antrenamente, meditaţii, etc. Acela de a putea fi pregătit la zi cu orice.
8. Numai ce ai venit din vacanţă din România. Cum ţi s-a părut ţara de această dată, faţă de cum ai lăsat-o? Mai schimbată? Dacă da, din ce puncte de vedere?
În aproximativ 18 ani de când am lăsat-o, am vizitat-o de trei ori. Am observat multe schimbări, de fiecare dată din toate punctele de vedere, mai ales acum. Pe lângă consrucţiile frumoase ce au fost făcute , mi-a făcut mare plăcere să văd schimbări şi propăşiri, chiar şi în comportamentul social, în serviciul şi servirea consumatorilor, a clienţilor, îmbunătăţirea culturii, progrese mari a televiziuni române, a magazinelor industriale şi alimentare, etc.

9. Ce le poţi spune tinerilor din România, celor care în acest moment citesc interviul. Ai un sfat ceva să le dai?
Să pună mare preţ pe anii tinereţii, căci sunt cei mai frumoşi din viaţa lor, cu care nu se vor mai întâlni niciodată. Există o şoaptă lăuntrică, care la un moment potrivit, îi va ajuta să-şi descopere propriul talent sau dar, care există în orice fiinţă umană de pe această Planetă. Să asculte de acea şoaptă care va fi pasiunea şi talentul lor, care aşteaptă pentru ei, pentru a fi pus în întrebuinţare.
Lor şi tuturor cititorilor de pretutindeni le transmit salutări şi împlinirea tuturor dorinţelor.

Interviu realizat de Alina Ilioi

Tineri, plini de viaţă şi cu temelie zidită pe stâncă! Aceste cuvinte i-ar descrie cel mai bine pe cei 4 băieţi. În 2008 au apărut ca de nicăieri, ne-au fermecat prin stilul lor inconfundabil şi i-am trimis la Cerbul de Aur! Aceştia s-au întors cu locul 2 şi cu mulţumire în suflet că ne-au reprezentat. Participarea lor la Londra, în cadrul finalei ‘Global Battle of the Bands’ a fost mai mult decât un pas uriaş în cariera lor. Reprezentaţia lor pe scena londoneză a fost remarcată de producători şi promotori din ţări precum Canada, Belgia, Japonia. Trofeul de bronz ‘The Best New Romanian Band 2008 , pe care l-au câştigat pe merit, le-a fost înmânat de către Glen Matlock (Sex Pistols) şi au fost selectaţi să cânte la cunoscuta sală de concerte Bridge House2 din Londra, alături de trupele Powerage (Australia) si Killer Soap (China). Dacă noi românii am aprecia cu adevărat valorile acestei ţări, The Marker ar fi acum în top. Dar până ne vom trezi la realitate şi vom înceta să mai ascultăm manele şi muzică mult prea comercială, eu am stat de vorbă cu Paul, solistul. E un băiat simţit, un băiat care, în ciuda succesului lui, a învăţat să rămână cu picioarele pe pământ! Mulţumim Paul pentru că ţi-ai făcut timp pentru cititorii mei! După 3 încercări nereuşite de a-mi trimite poze ”proaspete” ca să le pot posta pe mail, am renunţat. Pe viitor, vor veni şi acele poze!

1. Paul, ce aveţi voi diferit faţă de alte trupe? Ce vreţi să exprimaţi de fapt? Cine sunteţi voi ?
Nu ştiu nici eu prea bine de ce, până acum nu am ajuns decât la concluzia că “am fost aleşi să facem asta”, încă încerc să găsesc reţeta succesului nostru. Vrem să ajungem să influenţăm într-un mod pozitiv generaţia noastră şi să ne ridicăm împreună, mai sus faţă de generaţia anterioară.

2. De unde această pasiune pentru muzică şi cum ţi-a venit ideea înfiinţării unei trupe? Cum v-aţi întâlnit în această formaţie: Paul, Andrei, Octav şi Claudiu? A fost preselecţie, sau?
Am povestit în multe contexte cum ne-am format, se pot găsi pe YouTube interviurile, dar, în mare: aveam o dorinţă incredibilă ca să cânt şi să am din nou o trupă, astfel încât m-am luptat şi încă mă lupt cât pot ca să îmi împlinesc acest vis şi misiunea mea. Doar am fost ales, nu? Ha, ha.

3. Numeşte câteva dintre piesele voastre de succes.
“If you didn’t love me” , “Yahweh”, “Break the cage”

4. Aţi concertat la Londra pe 24 şi 15 decembrie 2008. De atunci, în ce alte ţări aţi mai susţinut concerte şi când?
Nu am mai fost decât în Ucraina, anul trecut, dar trebuia să avem acum în primăvara 2010 un turneu în Spania, Austria, Portugalia, Anglia, Olanda şi Belgia, dar s-a amânat.

5. Cine compune cântecele pe care le cântaţi şi care este sursa de inspiraţie?
Eu sunt cel cu mai multe idei şi cu gura mai mare, dar când e vorba de dus un cântec la forma finală, contribuim toţi. La text lucrez cu o prietenă din UK, care mă ajută să fiu coerent în limba engleză, şi cu talentul ei artistic facem să sune textul exact cum îl avem în suflet. Piesele sunt inspirate din viaţa şi trăirile noastre, din modul în care vedem noi lucrurile şi credem că ar trebui să fie.

6. Care este evoluţia voastră până în 2010, ţinând cont de faptul că prin 2009 afirmaţi într-un interviu că: ‘’ NU suntem promovati in Romania din cauza ca suntem “rockeri”? Acum stau altfel lucrurile?
Anul 2010 va fi anul în care vom sparge gheaţa, chiar dacă pentru mulţi suntem undeva sus, nu suntem. Eu ştiu că vom fi promovaţi mai mult, pentru că până acum nu a mai existat o trupă de genul nostru în România şi presa e interesată de ceva proaspăt. Urmează să facem primul videoclip şi să apară piesa “If you didn’t love me” pe radiouri, şi apoi va fi mai uşor.

7. De ce ‘’The MARKER’’? V-aţi gândit la ceva anume când aţi ales numele acesta?
Da, ne-am gândit. Cuvintele au o importanţă foarte mare, chiar Dumnezeu a făcut totul doar prin cuvinte, aşa că ne-am gândit bine ce alegem. Ne-am gândit la “a lăsa o urmă”, “a pune o amprentă pe ceva”.

8. Hm… afirmai la TVR 1 în cadrul emisiunii ‚’Trezirea la apel’’ că viaţa voastră este influenţată de credinţă şi transmiteţi un mesaj creştin. Crezând şi eu în Dumnezeu, aş fi curioasă să dezvolţi subiectul. Vrei să fii mai explicit?
Nu ne batem în piept că avem un mesaj creştin, că asta nu are valoare prea mare în ochii oamenilor, ci vrem să prezentăm cântecele noastre inspirate dintr-o viaţă traită altfel, cu valori şi influenţe noi. Vorba unui predicator: „faptele vorbesc”. În foarte scurt timp vreau să scriu un cântec politic pentru că am foarte multe pe suflet şi trebuie să mă descarc. Mesajul nu va fi creştin, ci politic, dar ochelarii prin care văd eu politica se numesc „influenţa credinţei în viaţa mea”. Cam aşa funcţionează mesajul The Marker (cu ocazia asta am putut să detaliez întrebarea 5)

9. Ce planuri aveţi pe viitor, exista vreun album la care lucraţi sau aveţi un proiect planificat?
Videoclip la „If you didn’t love me” şi lansarea pe radio, prima dată. Album? Nu ştim încă, în funcţie de cum evoluăm. Nu vom scoate un album doar ca să-l vindem câtorva sute de oameni. Ţinta e zeci de mii, şi de-asta trebuie să aşteptăm momentul cel mai potrivit. Dar la concerte oamenii pot asculta toate piesele noastre.

10. Ce mesaj aveţi să le transmiteţi fanilor voştri şi cititorilor blogului ‚’Gânduri ascunse’’?
Veniţi la noi la concerte!

interviu realizat de: Alina Ilioi

Se tem sau se simt intimidaţi! Şi astfel, preferă să renunţe să stea în preajma unor astfel de femei care le pun în pericol virilitatea! Majoritatea bărbaţilor caută o femeie net inferioară lor sau cel puţin egală. Oare de ce aşa? Le este frică de femeia care e independentă, de femeia ambiţioasă, deşteaptă, frumoasă, care luptă pentru obţinerea scopurilor ei. Acest lucru l-au zis numeroşi bărbaţi, bărbaţi care au îndrăznit să recunoască motivul pentru care sunt înfricoşaţi să ”deţină” o astfel de femeie. Se tem de dominanţă, se tem să nu fie lăsaţi în umbră şi chiar să nu pară ridicoli pe lângă o astfel de femeie. Întrebarea este că…. dacă trăim într-o asemenea epocă plină de bărbaţi laşi care nu au curajul să cucerească o astfel de femeie, ce vor face femeile puternice? De unde să mai aleagă ele un partener în viaţă, dacă tot ce li se oferă este o mână de oameni care tremură la ideea unei provocări? Majoritatea femeilor puternice trăiesc singure. De ce? Pentru că bărbaţii sunt îngroziţi de faptul că orice s-ar întâmpla, femeia merge înainte!
Deşi majoritatea afirmă că le-ar face plăcere să aibă astfel de femei lângă ei, nu rezistă mai mult de câteva luni până să spună că nu ar face faţă unei asemenea ”tornade”. Căci da, asta e o femeie puternică: o furtună care apleacă tot ce găseşte în cale!

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Femeia visurilor tale? Blondă, înaltă şi slabă? Sau poate brunetă, cu ochi albaştri şi zâmbet fermecător. Vrei ca ea să fie gospodină, să ştie să gătească sau vrei să fie cea mai bună prietenă a ta? Ai vrea ca toţi să o admire şi ţi-ai făcut deja imaginea ei în minte şi chiar o listă cu toate calităţile pe care ai vrea să le aibă. Desigur, fără defecte. Ştii cam ce ai vrea de la ea, ştii cum ai vrea să arate şi ştii chiar ce i-ai spune. Ani de zile îţi hrăneşti mintea şi imaginaţia cu un portret al ei. Ai respins zeci de fete, în aşteptarea celei pe care o ai în minte. În aşteptarea perfecţiunii.
Deodată, o zăreşti pe stradă. Inima îţi bate cu putere, pulsul ţi se accelerează şi respiraţia ţi-e sacadată. Un zâmbet senin îţi apare pe faţă, te îndrepţi spre ea şi…ea trece pe lângă tine ca şi trenul prin gara Buftea. Oare de ce? Pentru că şi ea şi-a format în minte imaginea băiatului perfect şi…din păcate, nu eşti tu acela.
Ciudat este că peste ani, când te îndrăgosteşti cu adevărat, fata care acum ţi se pare perfectă şi fără de care nu poţi trăi, e aproape total opusă celei pe care ţi-o imaginai. E ca şi cum ieşi în oraş să-ţi cumperi o pereche de pantofi pe care o ai în minte. Dar ajungi acolo şi perechea e pantofi e mult prea scumpă pentru a fi a ta. Te plimbi dezamăgit printre rafturi şi brusc, vezi o altă pereche, total opusă modelului pe care ţi-l doreai. Te îndrăgosteşti de acea pereche şi….ajungi acasă fericit, în sacoşă cu o pereche de pantofi pe care nici nu te gândeai că o vei avea vreodată prin casa ta.
De ce să-ţi formezi imaginea unei femei ideale, când ai putea cădea în capcana dorinţii poftelor trupului tău şi nu a inimii tale? Să zicem că până la urmă ai achiziţiona perechea de pantofi mult visată. Dar ce te faci dacă te strâng? Toată viaţa vei merge cu ei sângerand… şi şchiopătând.

”Nu-i aşa, doamnelor, că aproape în fiecare zi vă supăraţi pentru că partenerul dumneavoastră, care pare să nu aibă altă treabă decât să privească la televizor în timpul liber, nu vă răspunde la întrebări?
Nu-i aşa, domnilor, că aproape zilnic sunteţi agasaţi de pălăvrăgeala ”fără sens” a partenerei dumneavoastră?”
Cu aceste două întrebări începe cartea. Adevărul este că titlul m-a atras de la început. Şi nu am rămas dezamăgită. DELOC! Am aflat multe răspunsuri la întrebări.
De exemplu, ştiaţi că femeile au 22.000 de cuvinte de rostit pe zi, pe când bărbaţii doar 7.000? Nici măcar jumătate de cuvinte din cate avem noi dragi doamne!!!
Un bărbat vede mai bine, de asta şi este foarte mult atras de ceea ce vede! Pe când noi, femeile, auzim mai bine, de aceea ne place să ni se rostească vorbe dulci la ureche! Femeile se pricep mai bine la părţile artistice, pe când bărbaţii la logică, matematică, fizică, chimie. Dacă aţi observat, cele mai multe persoane din cadrul unui învăţământ care predau limbile străine sunt… femeile!!!
Bărbaţii au simţul orientării mai bun, pe când femeile….fac mai greu o parcare laterala cu spatele. Ups!
Când aveţi de-a face cu o femeie supărată, nu-i oferiţi soluţii şi nici nu-i negaţi sentimentele- arătaţi-i doar că o ascultaţi cu atenţie!
Pentru a-şi demonstra iubirea faţă de ea, el a escaladat cel mai înalt munte, a înotat în cel mai adânc ocean şi a traversat deşertul cel mai cumplit. Numai că ea l-a părăsit- pentru că el nu era niciodată acasă!
Asta dragi bărbaţi înseamnă că, uneori cu femeile poate fi mai uşor decât credeţi! Dragi femei, nu criticaţi bărbatul, ci fiţi mereu alături de el!

Era o seară frumoasă de duminică şi credeam că nimeni şi nimic nu-mi va putea strica seara. Ei bine, nu a fost aşa! Împreună cu mai mulţi prieteni, am hotărât să mergem la cinema, să vizionăm filmul românesc care a luat atâtea premii: ”Eu când vreau să fluier, fluier.” Fiind atât de lăudat filmul, am încercat să mă uit la el, în ciuda faptului că nu aveam nici un chef.
Să încep prin faptul că din minut în minut se înjura? Urechiile mele erau zgâriate tot mai mult, cu fiecare înjurătură spusă de protagoniştii filmului. Un film care promovează violenţa, un film care ne transmite mesajul că :”sunteţi scuzaţi pentru comportamentul pe care-l aveţi, deoarece aţi trăit o viaţă grea”. Şi ce? Ce a fost atât de minunat şi de premiat? Faptul că un deţinut era îndrăgostit de o studentă? Dacă era aşa de îndrăgostit, nu o lua ostatecă. Dacă ţinea aşa mult la fratele lui, aştepta încă o zi până când era eliberat, nu făcea toate tâmpeniile care i-au venit în minte. Şi care e faza cu ameninţarea directorului penitenciarului ”Bă, tu faci cum spun eu!”?
Ori eu am gusturi proaste la filme încât să nu-mi dau seama când un film e bun de premiat, ori… asta e lumea în care trăim. O lume în care se premiază înjurăturile la minut, violenţa şi o acţiune enorm de proastă! Şi ne mai mirăm de ce tinerii noştrii sunt tot mai violenţi, au un limbaj tot mai vulgar şi fac cât mai multe prostii. Au de unde lua exemplu, dragi regizori!!!!
Nu am fost impresionată cu nimic! Ruşine românilor!

imagine preluată de pe: http://www.cinemagia.ro/filme/eu-cand-vreau-sa-fluier-fluier-29132/

– Şi când l-am văzut picioarele mi s-au tăiat, respiraţia mi s-a oprit şi inima a început să-mi bată ca nebună. Strigam în gândul meu: ”opreşte-te, opreşte-te!”. Dar nimeni nu mă asculta. Corpul era ca fără de control, mii de celule şi de atomi alergau prin corpul meu cu viteză infinită. Ochii s-au oprit asupra imaginei din faţa mea, gura mi s-a uscat şi mâinile îmi erau ude. Iar eu, eu eram pierdută. Nu puteam decât să stau aşa în picioare cum eram, să privesc cu gura căscată spre el şi să tremur tot mai tare. Când am realizat că dacă nu încep să respir din nou, voi putea rămâne pe veci aşa, am luat cu nesaţ o gură de aer, imediat înecându-mă cu mult prea multa porţie cu care m-am servit singură. Dacă aş fi crezut în magie, aş fi fost convinsă că era una, acolo! Dar aşa, m-am mulţumit să încerc să mă autocontrolez şi să-mi revin în simţiri. A fost ca şi… un meteorit uriaş care cade asupra mea: fierbinte, greu, înăbuşitor şi neaşteptat. În fond, tot timpul mi-am imaginat dragostea aşa. Dar nu ştiam că e atât de covârşitor sentimentul atunci cînd va veni.
-Şi el? El ce-a spus?
- El s-a mulţumit să mă privească în ochi. Nu a spus nimic. Pur şi simplu privea adânc, făcându-mă să mă simt stânjenită. Stătea în faţa mea, în toată splendoarea lui şi pur şi simplu nu spunea nimic. Şi totuşi acea privire a fost mai mult ca o mie de cuvinte.
-Şi ce vei face pe viitor? Cum va continua?
-Voi lăsa dragostea să crească aşa ca un vlăstar pe care-l plantezi. Am să îl ud, am să-i pun îngrăşământ la rădăcini şi an de an am să-l curăţ. Şi apoi, va veni vremea când voi culege roadele. Ce dulci vor fi ele!
-Numele! Spune-mi care-i era numele!!
-Numele? Nu-l ştiu. Mi-a ajuns să aflu că există. Cine e? Nu ştiu. Unde stă? Probabil cutreieră lumea. Nu ştiu. Tot ce ştiu este că a fost persoana pe care o aşteptam de o viaţă.
-Ddddar… cum vei da de el???? CUM?? Cum ai putut să-l întâlneşti şi să-l laşi să plece aşa pur şi simplu??
-Linişteşte-te suflete! Toate la vremea lor potrivită. Important e că am aflat că există. În esenţă, dacă suntem sortiţi unul celuilalt, mă va căuta şi la margine de pământ! Ştii de ce? Pentru că aşa o clipă nu se uită niciodată. Nu va avea linişte până când nu va şti că eu îi aparţin totalmente lui, că mă va avea alături pentru veşnicie. Dacă mă va dori cu adevărat, va străbate mări şi ţări numai pentru a mă mai privi o dată. Şi atunci când îl voi vedea îndreptându-se spre mine cu braţul plin de flori şi cu zâmbetul pe faţă, voi sări în braţele lui, mă voi agăţa de gâtul lui şi îmi voi îndrepta gura spre urechea lui. Atunci, am să-i şoptesc suav:”Bine ai venit acasă, iubitule!”.
-Bine, dar… nici măcar nu-l cunoşti!!!!???
-Când două suflete se caută în mulţimea plină de o iubire comercială… îmi va fi mai mult decât îndeajuns. Eu îl cunosc deja pe el, nu e nimic efemer, e omul pe care l-am aşteptat toată viaţa! E omul care, dintr-o privire mi-a dat de înţeles că sunt a lui, pe vecie, indiferent de context, consecinţe şi piedici. E omul care, dintr-o privire… şi-a pus pecetea peste inima mea!

imagine preluata de pe: www.deviantart.com

Înţelegi greu, dar într-un final înţelegi că nimeni nu se va zbate pentru tine. Că nici un prinţ în armură albă nu va veni să te salveze şi nici un făt-frumos nu te va răpi. Cu atât mai mult, nici un ”voinic” nu va lupta pentru tine. De ce? Pentru că în ziua de azi e mai uşor să stai cu mâna întinsă. Dacă primeşti e bine. Dacă nu, mai sunt oameni. Aşa au ajuns să gândească băieţii din ziua de azi. Cavalerismul e la pământ, manierele nu mai există şi limbajul e tot mai ”plăcut” urechilor. Ce să mai vorbim de ”agăţat”!!??? Şi cât de amarnic poate fi când visezi ani de-a rândul la o iubire romantică, când ochii îţi lăcrimează numai la imaginarea acelor clipe şi când aştepţi nerăbdătoare la rând ca şi ţie să ţi se întâmple acel ceva! Cât de amarnic poate fi ca după toate acestea, să apară la uşa ta un nătăfleţ cu ochii în soare, cu mâinile în buzunar şi cu caş la gura!!! Poate fi ceva mai antitetic decât asta?
Eu nu aş vrea un Superman, pentru că asta ar însemna să nu fie niciodată acasă, pentru mine, ci pentru ceilalţi care au nevoie de el. Eu nu vreau un Făt-frumos pentru că asta ar însemna ca tot timpul să lupte cu zmeii şi eu să fiu pe locul doi. Dar DA, vreau pe cineva cu caracter, pe cineva cu imaginaţie, pe cineva care să fie lângă mine tot timpul, care să mă scoată din stările amarnice în care intru şi să mă ducă pe tărâmurile cele mai necunoscute! Dar oare mai contează ce vrem, noi, femeile? Sau în ziua de astăzi tot ce ni se oferă e o masă de bărbaţi, care de care mai ”periculos” şi care de care cu stima de sine mult deasupra limitelor? Ni se oferă bărbaţi care la prima lacrimă cursă, la prima instabilitate emoţionala să fugă mâncând pământul! Nu vreau un făt-frumos, dar nici nu vreau broscoiul!!

imagine preluată de pe: http://atitudini.files.wordpress.com/2009/11/fat-frumos.jpg

Încrederea este printre cele mai preţioase lucruri pe care un om le poate avea în viaţa sa. Ba chiar mai mult, ştiţi cât de important este ca cineva să aibă încredere în tine, să creadă în tine?
Oameni de succes, oameni care au reuşit în viaţă, au recunoscut că aproximativ tot timpul cineva stătea în spatele lor repetându-le mereu: ”Am încredere în tine! Ştiu că vei reuşi!” De exemplu, Ben Carson afirma că: ”Mama mi-a dat startul către urcuşul meu în vârf. Ea mi-a spus, aşa cum îmi spunea de nenumărate ori: ”Ben, tu poţi face orice! Trebuie doar să lucrezi!” .” Mulţi cântăreţi, olimpici şi oameni care au excelat în domeniile lor spun adesea: ”Nu aş fi reuşit fără suportul unor oameni!” sau ”Dacă nu ar fi fost o persoană în viaţa mea, nu aş fi fost aici niciodată!”.
Dacă nu are nimeni încredere în tine, ba mai mult, spune că nu te-ar vedea niciodată reuşind acel lucru, deja craca ţi-a fost tăiată de sub picioare. Dacă nu va fi cineva lângă tine care să-ţi reamintească mereu cât de departe poţi ajunge, ajungi în locul în care stagnezi. Şi ce dureros poate fa ca nimeni să nu creadă în tine! Cât dureros poate fi când ai făcut un lucru din toată inima şi eşti mândru de el, dar persoanele dragi ţie nici măcar nu-l apreciază? Cât de dureros poate fi când vine copilul acasă, fericit şi cu o lucrare în mână la care nu a luat nota maximp, dar s-a străduit şi părintele să-i spună :”Doar atât ai putut? Ştiam eu că nu eşti bun la nimic!”. Dacă de mic ţi-au fost tăiate toate speranţele, când vei creşte mare, slabe şanse să ajungi cineva. Doar dacă….eşti îndeajuns de ambiţios să lupţi cu cicatricele neacceptării!
În tine crede cineva? Tu…tu pe cine ai încurajat? Tu pe cine ai ridicat? Tu în cine ai crezut? Tu câtor oameni le-ai tăiat craca de sub picioare sau câtor oameni le-ai dat noi aripi spre a zbura mai departe?? Analizează-te bine… poate că chiar din cauza ta, din cauza neîncrederii tale…un om e la pământ. Un om nu are încredere în talentele lui. Un om nu mai crede în el. Declară-te mulţumit doar atunci când ai pavat cu petale de trandafir cărarea succesului a celui de lângă tine!! Ştiu că poţi! Cred în tine!

imagine preluată de pe : www.deviantart.com

România nu mai e. A mai rămas doar ideea de o ţară medie în care fiecare se gândeşte la binele celuilalt. În realitate, suntem o ţară mizerabilă, cu salarii mizerabile, care desigur vor scade cu 25% ca să pară şi mai mizerabile. O ţară în care pensia e atât de mică încât a fi bătrân e sinonim cu ”mori mai repede”. Şi aceasta va fi scăzută cu 15%. Adică…dacă unui bătrân îi ajunge de pensia aia câte o pâine pe zi, o să i se ia un sfert din ea ca să le-o dea deputaţilor care săracii nu au ce mânca! Pe lângă asta, ne plângem că avem datorii nu ştiu câte milioane. Care desigur, banii au fost folosiţi mai mult ca sigur în campanii electorale. Oh, şi dacă se întâmplă cumva să aveţi câţiva bănuţi depuşi la bancă sau la cec, vi se va cere impozit şi pe dobânda pe care o primiţi. Că de….venit nedeclarat nu? Deci concluzia…într-o ţară în care nu ai şanse de un viitor strălucit, într-o ţară în care alocaţia şi pensia sunt bătaie de joc şi salariile sunt mai degrabă mini-salarii….ţi se va lua şi ce ai! Nemulţumitului i se ia darul nu???
Românie dragă Românie…. nu pot zice că ce ai fost, că nu ai fost mare lucru…dar pot spune că ce vei deveni…nimic! După cum spunea Emil Cioran: ”România n-are nimic original în afară de ţărani, artă populară şi peisaj(de care nu e responsabilă ” Asta zicea el acum mulţi ani….sunt curioasă ce-ar zice acum când ar vedea până unde am ajuns!

P.S. Zoso avea o hartă genială care vă explică mai bine ce e România!
imagine preluată de pe: http://www.feeder.ro/

M-am trezit azi dimineaţă şi am fost enorm de fericită că am avut un pat în care să dorm. Am mers să mă spăl. Ce fericire că am avut apă care să-mi răcorească trupul! Am alergat repede în camera pe care o am, numai a mea, ce minunat! Acolo, am început să mă îmbrac. Ce mare binecuvântare!! Fericită, m-am urcat în maşină. Mai să plâng de fericire! Pe lângă onoarea de a avea propriile picioare, întregi şi sănătoase…mai am şi onoarea de a mă putea deplasa mai repede! Priveam pe stradă lumea tristă şi nu înţelegeam. De ce sunt aşa de înăspriţi? Ei nu văd ce văd şi eu? Ei nu văd că ziua aceasta e o binecuvântare pentru că o avem?
Am ajuns în mijlocul naturii. Acolo, cu picioarele goale am început să alerg prin iarba verde şi proaspătă. Ce minunat!!! Cerul era albastru, păsările cântau şi toată natura era trezită la viaţă. Soarele îşi arunca razele spre pământ şi îl învăluia în căldura lui plăcută. Alergam ca un copil de doi ani de la floare la floare ca să văd ce minunate sunt toate. Apoi m-am oprit brusc. Mi-am amintit cum cu o zi în urmă şi tu vedeam totul în negru. Mi-am amintit cum şi eu eam tristă. Mi-am amintit cum respiram de greu şi de dezamăgită. Şi…am realizat ceva…de ieri până azi nimic nu s-a schimbat în viaţa mea. Lucrurile pe care le aveam ieri, le am şi azi. Persoanele care sunt azi în viaţa mea, erau şi ieri. Dar…ce s-a schimbat? Perspectiva din care privesc!!!! Ieri priveam totul din pătrăţelul negru nedisimulat al dezamăgirii. Astăzi m-am mutat în cel roz. În cel în care am ajuns să privesc viaţa cu ochii unui muribund. Oare un om bolnav de cancer cât ar mai da pentru o nouă zi??
Am decis ceva: de acum, voi privi de pe fereastra optimismului! Şi ştiţi care e partea frumoasă? Că de pe acea fereastră, am să vă pot vedea şi pe voi. Şi nu oricum, ci radiind!!
Fiţi fericiţi! Nu lăsa ca oamenii să-şi amintească de tine ca de un om trist şi ursuz. Răspândeşte zâmbetul tău!

Mi-e frig. Mi-e frică. Sunt sensibilă. Atât de sensibilă încât cea mai uşoară atingere a ta mă doare. Mă doare când mă priveşti diferit, mă doare dacă îmi vorbeşti pe o voce dură. Mă doare orice distanţă dintre mine şi tine. Pentru că asta sunt eu. Un suflet slab. Un suflet care e obişnuit tot timpul să lupte, dar care tânjeşte atât de mult după dragoste…Şi nu orice fel de dragoste. Ci acea dragoste care nu mă sufocă, dar nici nu mă uită. Acea dragoste care e acolo tot timpul, pentru mine. Ca eu să ştiu, să am siguranţa că atunci când am să cad din nou în genunchi, va veni repede şi mă va ridica. Acea dragoste care să se asemene cu Dumnezeu. E greu ca atunci după ce am primit o dragoste atât de intensă ca a Lui Dumnezeu, să mă mulţumesc acum cu tot felul de gunoaie.
Mi-e dor să-mi sprijin sufletul obosit pe umărul cuiva…să ştiu că acolo e cineva pentru mine gata să lupte. Gata să sfâşie orice posibilitate de a mă răni. Mi-e dor să port o conversaţie serioasă. Să pot să spun tot ce am pe inimă şi apoi să oftez adânc. Nu vreau să fiu criticată. M-am săturat de critică. Ce e mai grav este că….sunt atât de fragilă încât mă tem uneori să nu cedez.
E greu pentru oamenii care tânjesc după tot. E greu pentru cei care trăiesc viaţa cu o pasiune ridicată la extrem. Nu vreau să filozofez.
Sufletul…este ca o frunză. La început e verde, proaspăt. Mai apoi…trece tot mai mult în alt anotimp. Încetul cu încetul…se ofileşte. Vântul o bate şi…ea cade la pământ. Ce se întâmplă după ce cade pe pământ? De ce trebuie să fim aşa de frivoli? De ce trebuie să ne temem atât de tare de necunoscut? De ceea ce ne-ar putea aduce el?

- Ai simţit vreodată că vrei mai mult?
-Oh, te referi la momentele în care simţi un gol imens în viaţa ta, în inima ta şi simţi cum cu toată fiinţa te cufunzi în acel gol?
- Da, atunci când ştii că trebuie să ai ceva mai mult, dar nu ştii ce.
-Zilnic mă confrunt cu aşa ceva. Nu e ca şi cum aş deţine controlul asupra unui lucru sau asupra vieţii cuiva. Dar uneori mi-aş dori să o fac. Aş dori să am puterea convingerii. Să pot să fac ce vreau din cei de lângă mine. Dar apoi…nu mi-aş mai dori aşa ceva. Nu ar mai fi viaţa normală în care trebuie să lupţi pentru simpatia cuiva. Nu-mi doresc să fiu o marionetă a societăţii dar nici nu doresc să fac pe nimeni sclavul meu. Vreau ca atunci când sunt iubită, să fiu iubită deliberat.
-De ce toată această filozofie? Nu ar fi mai simplu să lăsăm lucrurile aşa cum sunt?
- Da, dar mai apoi te-ai întreba de ce totul e atât de simplu. Şi apoi…ajungem iar la momentul în care aş vrea mai mult. Tot mai mult. Vreau să lupt. Dar…parcă nu ştiu pentru ce. Oamenii au devenit atât de superficiali, de egoişti, de goi.
-Mă întreb… de la ce au apărut legendele cu vampiri? Trebuie să fi pornit de la ceva.
-Hm…să fiu sinceră şi eu m-am întrebat asta. Probabil e mai mult ceva metaforic. Setea lor de a bea sângele celui de lângă tine, oameni cărora nu le bate inima şi nu au suflet dar totuşi trăiesc, obişnuinţa de a domina totul… De la noi înşine a pornit această legendă. Mulţi suntem aşa. Numai că metaforic. De câte ori nu ne-am dorit să omorâm pe cineva, caţi oameni nu mai au o inimă şi nici măcar suflet, câtor oameni nu le place să se joace?
- De ce sau de cine ţi-e cel mai frică?
-Mi-e frică de oamenii liniştiţi. Nu-i pot suporta. De la un om care-şi arată răutatea, care-şi arată slăbiciunile şi ura sau iubirea ce o poartă…ştiu ce să mă aştept de la el. Dar de la un om calm, tăcut, liniştit….e ca un lac adânc. În el te îneci cel mai uşor. Ştiu asta. Am experimentat asta. Acesta e motivul pentru care mă înconjor cu oameni plini de energie, cu oameni care au ceva să povestească. De asta pur şi simplu nu pot să stau lângă un om timid, să zicem. Are ceva, ascunde ceva. Ce? O răutate inexplicabilă pe care nu o pot exprima în cuvinte şi lasă tăcerea să vorbească pentru ei.

Da, da! Deja s-a tăiat 25%!! Numai că încă nu din salarii şi pensii ci din bunul-simţ al parlamentarilor în frunte cu preşedintele! Grav este că, oameni buni, suntem conştienţi că nu aveau o proporţie de 100% de bun simţ. Şi acum…lacrimi şi suspine!! Dacă s-a mai tăiat încă 25% din puţinul ce-l aveau, cu ce vor rămâne?! Nu ştiu, nici nu vreau să ştiu sau să mă gândesc. Cert este că domnii în cauză aruncă vina unul pe celălalt. Sper să nu o arunce atât de departe încât să ajungă la poporul de rând. Noi, oamenii ”obişnuiţi”. Noi, oamenii de jos.
Stimaţi cetăţeni şi concetăţeni, nu disperaţi! Nu vă faceţi gânduri negre! Situaţia este sub control. Se va scade din salariiile voastre până când nu se va mai avea ce scade, iar apoi, dacă tot nu se rezolvă situaţia…vom mai vinde câteva românce, că deeee….sunt frumoase foc, prin străinătate. Iar într-un final, sunt sigură că vom ieşi din criză! Doar nu disperaţi! Sunt sigură că dacă se va ajunge la un caz major, unul dintre parlamentari îşi va vinde o casă din cele 10. Numai că nu cea de pe Coasta de Azur!
Dacă nu va funcţiona nimic din toate cele…. ne vom reîntoarce la ”Cultul personalităţii”!

imagine preluată de pe: http://www.hubo.md

Azi dimineaţă am văzut varianta modernă a romanului binecunoscut a lui Shakespeare, ”Romeo şi Julieta”. Cu toţii cunoaşteţi scena balconului nu? Când Romeo, galantul şi chipeşul Romeo, vine la fereastra Julietei, se urcă pe o scară şi îşi şoptesc vorbe dulci. Ei bine… dacă pe vremuri Romeo străbătea mări şi ţări pentru a o cuceri pe Julieta, acum… Romeo stătea bine mersi cu fundul bine poziţionat într-un Audi, cu geamul lăsat în jos şi muzică în surdină, iar ea…ei bine, ea…era la etajul 2, cu geamul de termopan deschis şi corpul scos pe jumătate afară. La 9 dimineaţa domnişorii doreau să reconstituiască scena romantică shakesperiană, neţinând cont de vecini, distanţă sau celelalte lucruri. Aşa e între îndrăgostiţi domnule!
Mai lipseşte să văd o reconstituire a scenei de pe Titanic. Ea în picioare în maşina decapotabilă, cu braţele întinse şi vântul suflându-i în faţă, iar el…galant în spatele ei, şoptindu-i vorbe dulci. Dar cine conduce? Nu e nimic, vaporul s-a scufundat. Şi maşina se poate ciocni!
Am să fiu cu ochii în patru pentru că văd că odată cu vara vine şi iubirea domnule!

imagine preluată de pe: http://www.feminis.ro/

Am decis ca de această dată să fie ceva diferit. Aşa că… e ceva diferit. Oameni diferiţi au fost binevoitori să răspundă întrebării care ne frământă pe toţi: ”Ce este prietenia?”. Cu toţii avem o definiţie concretă sau mai puţin concretă. Cu toţii credem că există sau că nu există. Când e vorba de un subiect atât de important, îmi tremură inima numai la gândul că s-ar putea să greşesc.
Vizionare plăcută!

Mulţumesc Dragoş pentru ajutorul substanţial pe care mi l-ai dat. Fără tine nu aş fi reuşit:)

Tot timpul să vrei mai mult. Să tinzi spre mai mult. Să nu te mulţumeşti cu puţinul. Să nu accepţi ceva doar pentru că ţi s-a oferit. Să cauţi să ai oameni de valoare în jurul tău. Să fii tu însuţi un om de valoare. Să investeşti în tine. Să ai vise, dar să fii şi realist în acelaşi timp. Să nu te laşi călcat în picioare. Să ai cultură. Să nu te înjoseşti. Să cauţi să faci numai lucruri bune. Să nu laşi frica să te oprească. Să fii curajos. Îndrăzneţ. Să crezi că există mai mult. Să faci primul pas. Să nu te laşi folosit. Să nu devii coşul de gunoi al celor de lângă tine. Să fii respectabil. Onorabil. Să nu bârfeşti. Să nu pierzi timpul. Să îndrăzneşti să fii altfel! Să fii diferit!

Timpul trece. Nu a îngheţat. Nu a stat pe loc. A mai trecut un an. Privesc în urmă şi-mi amintesc cu nostalgie clipele fericite prin care am trecut. Îmi amintesc cu lacrimi pe obraji de perioadele care m-au maturizat. Uneori, aş fi vrut să rămân copil pentru totdeauna. Poate aşa, nu aş mai fi aflat ipocrizia care este în jur. Minciuna şi falsitatea care mă pândeşte pe după colţ. Poate nu aş mai fi ştiut ce înseamnă să lupţi pentu ceva, ce înseamnă să fii responsabil… Mă şi imaginez într-o rochiţă cu floricele, pe banca unui parc, savurând o îngheţată delicioasă. Dar… privesc mai atentă şi realizez că rochiţa cu floricele s-a transormat într-una neagră, clasică şi îngheţata din mână s-a….topit.
Dar nu regret. Sunt conştientă de anii ce îi am în urmă. Pe care i-am lăsat. Dar… nu sunt conştientă de anii care îmi stau în faţă. Oare, acest an îl voi trece? Oare va mai fi un an de îndurare peste mine? Câte persoane am făcut fericite în acest an? Ce realizări am în acest an? Câte lecţii am învăţat şi câte greşeli mi-am acoperit? Nu mă simt mare. Nu simt povara încă a unui an pe umerii mei. Dar oare…anul viitor ce voi spune?
V-am pupat:)

Oameni, oameni şi iar oameni. Zilnic interacţionăm cu cei din jurul nostru şi…permanent rămânem cu un gust amar. Amar de tot. Cei care ar trebui să ne fie exemple… sunt exagerat de inumai pentru a le putea fi urmat exemplul. Trăim într-o lume în care nici nu mai ştii cum trebuie să fii. Nu mai ştii dacă trebuie să fii un ticălos sau o persoană amabilă. Ciudat este că tot mai multă lume îmi spune şi se justifică prin faptul că ”cei ticăloşi şi şmecheri observ că au noroc în viaţă. Reuşesc să obţină tot ce vor.” Şi uite aşa….ticăloşii merg înainte şi-şi fac treaba cum ştiu ei mai bine, iar ceilalţi care mai au câte un gram de umanism în ei…stau pe tuşă şi privesc cu jind la ceilalţi. Iar peste câteva luni, un an poate…amabilul a devenit şi el un ticălos veritabil! De ce? Pentru că aşa îi merge mai bine. Aşa obţine tot ce-şi propune. Mai demult spuneam cuiva că nu-mi place să linguşesc persoanele şi să fiu făţarnică. Dacă nu sunt de acord cu ceva, spun clar şi tare! Ştiţi ce mi-a răspuns? Că ar trebui să fiu puţin mai linguşitoare şi mai puţin directă şi aşa voi reuşi mai multe în viaţă!!!! Ţin să precizez că acea persoană avea 40 de ani şi îmi era cadru didactic!!!
Da…am rămas cu un gust amar. Cu un gust atât de amar încât astăzi am cerut chelnerului să-mi aducă o limonadă. Nu cu alt scop, ci cu acela de a mă mai îndulci puţin. Nu ştiu. Deşi aş vrea să ştiu. Şi ce e mai grav este că şi eu tind spre ticăloşenie. Începe să mă prindă şi pe mine acest val plin de egosim, de răutate şi de persoană fără scrupule. Şi nu vreau. De asta am să mai beau o limonadă! Sau poate două… am să beau atât de multe limonade până când am să pot spune tare şi deschis: ”Ah, aceasta a fost mai acră ca şi viaţa!”

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Şocant nu? Să dorească să te omoare…să ştii că au vrut ca tu să mori…şi totuşi să fii în viaţă. Ce este şi mai minunat…e faptul că este atât de optimistă şi atât de carismatică. Cu adevărat e deosebită! M-a impresionat!

Prietenos, ambiţios, glumeţ şi foarte foarte respectuos, Eric mi-a demonstrat că încă se poate.

1. Bună Eric. Eşti un scriitor foarte cunoscut în America. Când ai scris prima ta carte şi ai avut pe atunci succes cu ea?
Mulţumesc pentru că ţi-ai făcut timp să mă intervievezi Alina. Mă simt onorat. De fapt, într-o ţară cu o populaţie de 300.000.000 de locuitori, foarte puţini au auzit de mine. Asta e ok. În America, filmele şi muzicienii sunt cei mai populari acum. Eu scriu ca să comunic idei, nu ca să fiu faimos. Prima mea carte, ”Dark to Mortal Eyes”, a fost scrisă acum 6 ani. Încă se tipăreşte, dar nu a fost niciodată un bestseller.

2.Ei bine, ai scris cartea ”Fireproof”, carte după care a apărut un film foarte cunoscut pe marele ecran. Ce te-a inspirat să scrii acea carte şi câte exemplare ai vândut?
De fapt, Alina, nu s-a scris prima oară cartea. Am scris cartea bazată pe ecranizarea lui Kendrick Brothers. A fost foarte distractic ca să fac dintr-un scenariu, o carte. Am adăugat scene, caracterizări şi subpuncte. Cartea a urcat pe lista Ny Timesbestelles, şi s-au vândut 250.ooo de exemplare. Desigur, asta înseamnă că doar 1 din 120.000 de oameni din America a cumpărat cartea, ceea ce înseamnă că ceilalţi 119.999 nu mă cunosc. HA!

3. Apropo de vânzări, bănuiesc că ştii că nici una din cărţile tale nu se pot cumpăra din România. De ce, şi când le vom putea cumpăra de aici?
O companie trebuie să-şi cumpere drepturile de a publica şi în România. Asta deja s-a întâmplat cu ”Fireproof”. Va fi publicată curând în România, sper. De asemenea mi se pot comanda şi cărţile de pe Amazon.com. Mi-aş dori ca toţi românii să poată citi Jerusalem’s Undead Trilogy–Field of Blood, Haunt of Jackals, and Valley of Bones. Multe dintre idei mi-au venit în România. Ador ţara ta!
4. Recent, mi-ai spus că ai fost în România de câteva ori. Când şi cum ţi-ai petrecut timpul aici?
Am fost în Arad, Timişoara, Bucureşti , Cluj, Sinaia şi Marea Neagră. Ador munţii, arhitecturile, mănăstirile, oamenii frumoşi şi mâncarea bună:)) Berea mea favorită a fost Silva. Prima oară am călătorit în România în 1972. Eram tânăr pe atunci. Părinţii mei au fost adus Biblii pentru bisericile din România. Ne-am reîntors în 1985 pentru a mai aduce Bibliile pe care unii pastori şi preoţi ni le-au cerut. La vamă am fost opriţi, dar ghici!! Nu au putu găsi Bibliile ascunse în maşina noastră! Ultima mea călătorie a fost în 2005 cu un grup de scriitori din toată lumea. Am făcut multe cercetări pentru cartea mea ”Jerusalem’s Undead Trilogy”. Am fost la Castelul Peleş , Castelul Bran şi am stat în Buşteni. Am adorat să mă caţăr pe Carpaţi!

5. Când vei veni din nou în România?
Aş reveni în fiecare an dacă aş avea banii necesari! Am prieteni mulţi din Timişoara. Sper să mergem împreună să vizităm România!
6. Ştii pasiunea mea de a scrie. Tu cum ai început să scrii, şi ai avut oameni în jurul tău care te-au încurajat atunci?
Întorcându-ne în anii ’70, în acele călătorii pe care le făceam împreună cu părinţii prin Europa de Est, am citit o mulţime de cărţi cât timp am fost ”blocat” în maşină. Mi-au plăcut poveştile bune. Am început să scriu pe când aveam nouă sau zece ani, şi am terminat de scris prima mea povestire pe la şaisprezece ani. Nu a fost niciodată publicată, dar am ştiut că voi putea fi un scriitor, într-o zi. Părinţii mei m-au încurajat să-mi urmez visul, dar totodată m-au sfătuit să merg la facultate să mă pregătesc pentru o slujbă mai bine plătită. Şi au avut dreptate. Este foarte greu să trăieşti doar fiind scriitor. Majoritatea editorilor fac mult mai mulţi bani!

7. Spune-mi un secret pe care nimeni nu-l ştie…
Odată în România, când eram încă un băieţel, îmi schimbam hainele în spatele rulotei noastre. Uşa din spate era deschisă şi două românce adolescente m-au văzut dezbrăcat. Au întins degetul spre mine şi au început să râdă. M-am ruşinat atât de tare încât am început să plâng.

8. Când scrii, ai deja toată povestea formată în minte sau ideile vin pe parcurs?
Fac o mulţime de cercetări despre locul şi timpul în care se petrec poveştile mele. Încep cu un personaj care are un conflict interior. Şi totuşi nu ştiu până unde sau unde va ajunge povestea. O las să ia viaţă pe măsură ce scriu. Este mai înfricoşător în acest fel, dar şi mai distractiv. Simt că scrisul este un parteneriat cu Dumnezeu, dau voie ideilor Lui să iasă la suprafaţă atunci când scriu prin credinţă. Sper ca asta să aibă sens.

9. Care sunt calităţile unui scriitor?
Disciplină, disciplină şi iar disciplină. Poţi să scrii un cântec în cateva ore sau minute. Poţi scrie un poem în acelaşi mod. Dar nu poţi scrie o carte într-o perioadă scurtă. Nu poţi aştepta să vină starea cea bună. Trebuie să-ţi lipeşti fundul de un scaun şi să scrii, scrii, scrii, şi iar să scrii chiar şi atunci când ţi se pare că nimănui nu-i pasă şi lumea râde şi nu vei termina niciodată. Este ca şi cum eşti însărcinată şi trebuie să naşti. Doare. Urli. Ţipi. E greu. Dar se merită durerea!
10. Ce poţi transmite cititorilor mei?
România are o istorie cu multă ură, război şi abuz. Dacă eşti o femeie, nu lăsa bărbaţii să profite de tine. Să te abuzeze. Meriţi mai mult de atât. Dacă eşti creştin, luptă pentru ceea ce crezi şi arată totdeauna dragoste şi milă în schimbul legalismului. Dacă eşti un scriitor, varsă-ţi inima şi ideile în cărţi, poeme, poezii şi cântece. Şi dacă vreodată vei avea ocazia, citeşte una din cărţile mele. Ar fi o onoare imensă pentru mine. Mulţumesc!

Fotografie primită de la Eric
Traducerea şi interviul realizat de Alina Ilioi

TOATE DREPTURILE REZERVATE!

De ce eu? De ce tocmai mie mi s-a întâmplat? De ce doar eu am parte de aşa o soartă? De ce nu altuia? De ce tocmai acum? Sunt persoana cea mai încercată din lume… numai mie mi se întâmplă toate astea.
Spune-ţi des astfel de cuvinte nu? Şi le şi auziţi şi mai des, sunt sigură. Suntem atât de convinşi că noi suntem cei mai suferinzi şi mai prigoniţi oameni de pe pământ încât nu mai avem timp să ne uităm în jur. Te plângi de casa în care locuieşti? Uită-te la cel care nu are una. Te plângi de pantofii vechi pe care îi ai? Uită-te la cel de lângă tine, care nu are picioare. Te plângi de şeful şi de serviciul pe care-l ai? Tu ştii câţi oameni nu au un loc de muncă? Te plângi că nu-ţi place mâncarea care ţi s-a gătit astăzi? Oare ce ar spune cel care nu are ce mânca astăzi, de ea?
Te plângi că nu-ţi place faţa ta, fundul tău, mâinile tale, tenul tău… ei bine, uită-te la cel căruia i s-a distrus faţa într-un accident, i-a fost arsă pielea. Uită-te la cel care nu are mâini. Te plângi că te trădează prietenii? Mulţumeşte-i Domnului că ai avut aşa ceva. Unii ar da orice pentru o vorbă bună. Nu-ţi place maşina pe care o ai, părinţii pe care-i ai, copii pe care ţi i-ai educat singur sau oraşul în care trăieşti? Priveşte atent în jur. Nu totul e despre tine. Sunt alţii mult mai nenorociţi ca tine. Şi dacă nu ar fi… fii fericit că încă poţi respira. Că încă poţi îndrepta lucrurile. Dă-i haina ta jerpelită pe care nu o mai suporţi, unui om de pe stradă. O va privi ca pe cea mai frumoasă haină din lume! Dă-i colţul tău de pâine pe care nu-l mai poţi mânca pentru că nu e îndeajuns de moale, unui copil flămând. Îţi va mulţumi cu lacrimi în ochi. Dar dragul meu…niciodată să nu-i dai pantofii care nu-ţi mai plac unui om care nu are picioare. Mai degrabă…dă-i sprijinul tău. Suportul tău….

imagine preluată de pe: http://dtz91.files.wordpress.com/

”Blestemat e cel care se încrede în om.” Cuvinte mai adevărate nu se puteau scrie niciodată! De multe ori încrederea acordată mi-a fost călcată în picioare. De multe ori am rămas numai cu un gust amar. Şi totuşi…de fiecare dată, parcă acordam tot mai puţină încredere. Încetul cu încetul poate că ajungem la punctul în care nu vom mai putea acorda încredere nimănui. Oare încrederea e asociată cu naivitatea? Dacă e aşa…cum să supravieţuim? Cui să mai acordăm încredere şi cui nu? Eu zic să ne facem partea noastră în dezvoltarea unei relaţii, să nu greşim şi nu în ultimul rând…să fim naivi atât cât trebuie ca să păstrăm o relaţie în picioare. Dar să nu fim atât de naivi încât să ne amăgim de fiecare dată.
Acordă încredere atât timp cât ai motive să o faci. Acordă încredere şi când nu ai motive să o faci. Dar… fii conştient tot timpul că în momentul următor încrederea îţi poate fi spulberată!

Tu ai văzut ce minunat eşti? Cum nimeni nu mai zâmbeşte ca tine? Cum nimeni nu ştie să privească aşa ca şi tine? Ai observat ce ochi mirifici ai? Doar spune-mi….te-ai uitat în oglindă? Te-ai minunat de făptura pe care ai văzut-o acolo? Nimeni, dar nimeni nu mai e ca tine pe lumea aceasta! TU, eşti unic! Unic şi special. Ai un mod special de a privi lucrurile. Ai un mod special de a gândi. Ai în tine talente pe care încă nu le-ai descoperit! Tu… tu eşti tot ceea ce altcineva şi-ar putea dori. Deţii o putere. Deţii un secret. Deţii nemurirea.
NIMENI nu vede cerul exact aşa cum îl vezi tu. Ce ştii tu…nimeni nu mai poate ştii. Ce trăieşti tu, nimeni nu mai poate trăi. Eşti atât de important pentru omenire şi ai un mod atât de plăcut de a nu arăta asta! În mâna ta sunt toate animalele, vietăţile şi natura întreagă. Tu stăpâneşti peste tot!
Mâinile tale sunt extraordinare. Create pentru a face numai bine. Picioarele tale sunt cele mai graţioase picioare care s-au întâlnit până în prezent. Sunt făcute pentru a merge spre bine. Mintea ta….ei bine, mintea ta deţine secretul cel mai important din Univers. Tu ai totul. TU eşti atât de special! Şi ştii ce e ciudat? Că nu realizezi asta. Nu realizezi că nimeni nu are ochi ca ai tăi, zâmbet ca al tău, chip ca al tău. Nu realizezi că despre TINE vorbesc. Da, despre tine…cel care stai în faţa calculatorului şi citeşti aceasta întrebându-te despre cine e vorba. TU, tu dragul meu….eşti OM! Cel mai minunat! Aşa că….începe să te comporţi ca atare. Nu îţi mai bate joc de tine şi de Cel ce te-a creat! Comportă-te ca un OM. Ca CEL mai important din Univers! TU, eşti perfecţiunea!

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Un nou filmuleţ! Yey! De această dată, m-am gândit foarte mult ce întrebare să pun şi m-am gândit la aceasta: ”Ce este omul?” Nu mare mi-a fost mirarea când majoritatea au rămas blocaţi la o asemenea întrebare. În continuare, în acest filmuleţ veţi vedea câţiva oameni pe care i-am abordat în parc, care şi-au spus părerea, într-o manieră mai mult sau mai puţin politicoasă. Dar, ce e mai important…este că aveţi ocazia să auziţi accentul unor moldoveni veritabili:)))
Deci, dacă eşti curios să aflii ce au răspuns, cum au răspuns şi ce accent au…vizionare plăcută!

P.S. Când îmi voi cumpăra o cameră de filmat mai bună, vă promit că alta va fi calitatea:D Până atunci, ne mulţumim cu ce avem.

Dacă aş putea să-mi vărs durerea undeva, un râu nu mi-ar ajunge. Dacă aş putea să adun lacrimă cu lacrimă, nu aş avea nimic atât de mare. Dacă aş putea să împart încercările mele cu alţii, aş avea nevoie de întreaga naţiune. Şi totuşi…dacă aş putea vedea durerea celui de lângă mine, poate nu mi s-ar mai părea a mea atât de mare. Dacă aş putea să văd fiecare lacrimă ce curge din ochii oamenilor trişti, poate ale mele îmi vor părea neînsemnate. Dacă aş putea lua câte puţin din durerea naţiunii întregi, m-aş topi pe vecie.
Numai că nu pot. Nu pot să privesc la durerea celui de lângă mine, pentru că a mea mi se pare mai mare. O simt cu inima, cu sufletul. Lacrimile mele mi se par nestemate şi de mare valoare doar pentru că ele curg din ochii mei. Încercările mele mi se par peste măsura de grele, doar pentru că pe mine mă încearcă, nu pe cel de lângă mine. Sunt o egoistă. O egocentrică. Dar oare nu toţi suntem aşa?
Dacă aş putea face ceva să dispară politica, ţipetele, sărăcia, durerea, necazurile, oamenii răi şi moartea…nu aş face nimic. Pentru că nu de mine depinde. Trebuie să ne ridicăm, să fim eroii noştrii, să ne salvăm singuri şi să luptăm până la ultima suflare. Pentru că dacă cineva ar putea să îmi ia durerea mea, nu ar face-o.
Oh, doar dacă aş putea să opresc timpul pentru o clipă şi să mă uit adânc în sufletele tuturor. În special într-al meu. Pentru că nu ştiu ce se mai petrece acolo. Dacă aş putea…

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Miley Cyrus…aproape cu toţii o ştiţi pe actriţa care s-a făcut cunoscută datorită rolului interpretat în Hannah Montana. S-a făcut cunoscută mai ales printre rândurile de adolescenţi. Toate fetele erau înfocate după frumoasa blondă, uneori brunetă…care era dulce şi copilăroasă. Cât mai multe fetiţe încercau să o copie. Aşa, de-a lungul anilor şi-a consolidat o carieră frumuşică…are milioane de fani şi fane. Dacă la început s-a făcut remarcată tocmai prin modestia şi bunul ei simţ, acum…frumoasa adolescentă afirmă că… a crescut.
Văzând mai multe fotografii de ale ei în ipostaze nu tocmai plăcute, m-am contrariat. Dar când am văzut şi video-urile ei lipsite de orice bun simţ şi ţinute cât mai indecente, m-am cutremurat. Am realizat pe moment că toate adolescentele care au făcut din ea un idol…ar putea să-i calce pe urme. Atunci, cu o falcă-n cer şi cu una-n pământ, i-am scris şi am întrebat-o ce e cu această schimbare radicală şi unde a dispărut fata de altă dată. Aceasta, mi-a răspuns simplu şi nonşalant: ”Am crescut.”

Imagine preluată de pe contul ei personal de pe facebook.

Dulce, matur, copilăros, foarte de treabă şi cu un comportament care m-a impresionat, Quentin nu numai că promite multe, dar face şi mai multe. Un om atent la detalii (nu a uitat să-mi ureze ”la mulţi ani”) şi cu o educaţie aleasă. Mai departe… citiţi chiar voi!

1.Bună Quentin. Pentru început, spune-ne cine eşti şi ce faci.
Sunt cântăreţ, compozitor şi producător al muzicii mele. Fac un gen de pop rock, cu influenţe din varietatea franţuzească.

2. Eşti născut în România, dar copilăria ţi-ai petrecut-o în Belgia, nu? Corectează-mă dacă greşesc:) Ce limbă s-a vorbit în casa voastră şi de ce aţi părăsit România?
Da, m-am născut în Romania. Am plecat cam la vârsta de şase ani în Belgia cu părinţii. În casă la noi se vorbea la început româna, după aceea, franceza şi după aia un gen de dialect româno-franţuzesc . Fraza începea în română şi se termina în franceză sau invers.
Am plecat din România pentru că pe vremea aia erau probabil mai multe oportunităţi în afară decât aici. Imediat după comunism ţara era într-o fază de reconstrucţie, nu mereu propice pentru un viitor promiţător.

3. Când ai realizat că ai o pasiune pentru muzică şi când ai cântat pentru prima oară pe scenă?
Se pare că de mic… Nu pot să-mi amintesc cu precizie vârsta, dar am avut mereu o tangenţă cu muzica. Am început pianul destul de târziu, la vârsta de nouă ani. Şi după academie am intrat la conservator. Frecventam scenele încă de mic, şi nu numai ca spectator. Am dat multe concerte clasice de pian şi vroiam să fac la bază o carieră clasică. Însă lucrurile s-au schimbat după aia şi am ajuns acum cântăreţ.

4. Spre deosebire de alţi artişti care sunt de origine română şi sunt plecaţi înafară şi-şi neagă originea, tu nu te fereşti să o spui, ba chiar mai mult…să şi cânţi în Română. Cum aşa?
Deşi când eram mai mic mă simţeam belgian, pe măsură ce m-am maturizat am început să mă simt din ce în ce mai mult român sau cel puţin, ceva între . Cultura românescă e aşa bogată ca şi limba de asemenea, şi mereu am purtat-o în inimă. Am învăţat pe măsură ce creşteam, şi limba mai bine ; excursiile mele repetate în România m-au ajutat şi ele.
Nu mi-aş nega niciodată originea, sunt mândru de ea şi deşi România e mai în cădere în ultima vreme, sunt sigur că ea îşi va regăsi strălucirea din timpurile vechi. Vorbesc chiar muzical, de asta şi cânt în română. O limbă aşa bogată şi frumoasă niciodată nu-şi va pierde farmecul într-un cântec. Şi nu sunt prea de acord pe tema anglinizarea muzicii de aici în detrimentul limbii române şi chiar franceze, care sunt doua limbi şi două culturi mult mai apropiate, fiind amândouă latine.

5. Eşti încă foarte tânăr, chiar câţi ani ai? La această vârstă încă fragedă pentru unii, am înţeles că ai studiat la Conservatorul Roial din Bruxelles. Pianul, dacă nu mă înşel. Nu simţi că uneori nu eşti apreciat îndeajuns?
Am 25 de ani deja. Am început târziu să cânt… Nu pot zice că sunt subapreciat pentru că pe măsură ce avansez în ceea ce fac, câştig din ce în ce mai mult simpatia oamenilor şi experienţă, iar asta mă bucură, că eu fac muzica pentru a împărţi şi a transmite acest lucru la ceilalţi.

6. Momentan unde locuieşti? În ce ţară?
Momentan locuiesc în Belgia, în Bruxelles. Mă simt bine acolo

7. Dacă ar fi să alegi un moment din viaţa ta, care ar fi acela?
Nu ştiu. Am aşa multe. Plus că nu pun cele care vor veni

8. Spune-mi de ce altceva mai eşti pasionat, înafară de muzică?
Îmi place mult tenisul şi sportul în general. Am făcut mereu mult sport de când eram mic. Asta permite să-ţi canalizeze emoţiile care le ai pe scenă, de exemplu, şi să te simţi bine în general. Găsesc că arta şi sportul se îmbină bine.

9. Ce planuri de viitor ai?
Acum sunt foarte axat pe lansarea unui nou single în Franţa, dar va fi în totalitate în franceză cântecul. Am un feedback destul de bun deşi încă nu e lansat oficial şi nici terminat. Sper că va fi de succes şi după aceea vom vedea.
Pentru România nu am încă planuri . Ele probabil vor veni de la sine când va merge bine în Franţa.

10. De ce crezi că în România oamenii care ar trebui cu adevărat apreciaţi, exact ei, sunt ”îndepărtaţi” să zic aşa?
Ei reprezintă un adevărat risc pentru alţii, probabil mai puţin talentaţi sau mai slabi. Mulţi au putere executivă şi decid pentru mase când de fapt decid pentru ei însuşi sau iau acele decizii sub presiune, de frică să nu-şi piardă locul de muncă sau prestigiul. Nu vor să-şi asume nici un risc într-un fel.
Şi deseori când eşti bun în ceea ce faci, creezi frustrări. Actualmente, e mai uşor pentru o fată să se lanseze în industria asta, cel puţin în România, ea fiind ”compusă” numai de bărbaţi.
Dar pînă la urmă, ce e bun, e bun…şi va fi apreciat într-o zi.

11. Am înţeles că tu singur îţi compui melodiile. De unde te inspiri sau, CINE e inspiraţia ta? Hehe…:D
Pur şi simplu mă aşez la pian, şi într-o zi bună, poate am noroc să compun o melodie bună Sau mi se mai întâmplă când mă mai plimb şi fac abstracţie de tot, să-mi cânte o temă în cap.
Inspiraţia mea aş zice că e femeia în general..fără ea, nu cred că ar mai fii arta

12. Descrie-te în trei cuvinte.
Mă descriu în doar unul. Înalt Restul îmi spuneţi voi.

13. Mulţumesc pentru că mi-ai făcut deosebita plăcere de a conversa cu tine. Doreşti să le transmiţi ceva cititorilor mei?
Da, le urez vacanţă placută !! Şi să pună multă cremă solară când merg la plajă, că vara asta va fi foarte caldă !!!! şi nu aş vrea să se ardă

Interviu realizat de ALINA ILIOI

De multe ori probabil v-aţi întrebat şi voi aceasta. De ce bărbaţii mint? De nevoie? Din plăcere? Dar femeile? Au motive întemeiate?
1. Bărbaţii mint pentru că nu au curajul să spună adevărul. Femeile mint pentru că vor să îndulcească adevărul.
2. Bărbaţii mint pentru că nu au curajul să fie ei însişi. Femeile mint pentru că sunt făţarnice.
3. Bărbaţii mint pentru ca să facă mai multe cuceriri. Femeile mint când vor să rămână cucerirea unuia singur.
4. Bărbaţii mint pentru că vor să înşele. Femeile mint pentru că vor să afle cu cine sunt înşelate.
5. Bărbaţii mint pentru că nu vor să intre în detalii. Femeile mint pentru că vor cât mai multe detalii.
6. Bărbaţii mint pentru că li se pare mai uşor aşa. Femeile mint pentru că vor să descopere minciuna.
7. Bărbaţii mint pentru că se simt ameninţaţi. Femeile mint pentru că vor să pară ameninţătoare.
8. Bărbaţii mint ca să nu vorbească mult. Femeile mint ca să fie nevoite să vorbească non-stop.
9. Bărbaţii mint pentru că nu vor să pară sentimentali. Femeile mint pentru că vor să pară cât mai fragile.
10. Bărbaţii mint pentru că sunt fustangii. Femeile mint pentru că sunt scorpii.

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Nu vreau o iubire normală. Eu nu pot accepta obişnuitul. Nu vreau să accept orice doar cu gândul că ”merge şi aşa”.Nu vreau amăgie. Nu vreau renunţare. Nu vreau aşa ceva! Nu vreau acea iubire mediocră. Nu vreau să fiu o egoistă care să îngrădesc libertatea şi liberul arbitru al celui iubit. Pur şi simplu nu vreau să-l leg de ceva ce nu doreşte. Nu vreau să-i omor visele sau personalitatea. Nu vreau să fac cunoştinţă cu ochii lui trişti de atâta compromis. Nu vreau să manipulez. Şi..nu vreau să profit de influenţa pe care o am asupra lui.
Vreau acea iubire. Iubirea care să nu dorească să manipuleze. Iubirea care să nu caute folosul ei. Iubirea care să se dăruiască pe sine însăşi. Iubirea care să poată spună sincer şi deliberat ”mă bucur pentru fericirea ta”, chiar şi atunci când fericirea lui înseamnă tristeţea mea. Vreau să fiu capabilă să renunţ la dorinţa mea de a conduce şi de a manipula. Vreau ca dorinţele mele să fie legate de dorinţele lui. Vreau să pot spune fără constrângere: ” Încotro vei merge tu voi merge şi eu, unde vei locui tu, voi locui şi eu; poporul tău va fi poporul meu, şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu. Facă-mi Domnul ce o vrea, dar nimic nu mă va despărţi de tine decât moartea!”. Vreau să ajung la desăvârşire.
Până atunci…voi căuta să iubesc tot mai mult. Să pot iubi ca Dumnezeu. Şi când iubitul meu…voi avea acea iubire…vom merge să atingem neantul! Până atunci…lasă-mă să mă pregătesc. Orice lucru îşi are vremea lui.

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Cine eşti tu? Tu, cel care citeşti cu sufletul la gură cuvânt cu cuvânt? Cine eşti? Vreau să te cunosc. Vreau să-ţi cunosc identitatea. Să-ţi cunosc durerea. Suferinţele. Bucuriile. Sentimentele. Să te cunosc cu adevărat. Pe tine. Nu pe cel pe care-l arăţi lumii. Să îndrăzneşti să fii tu însuţi. Cu bune şi cu rele. Să îndrăzneşti să spui lucrurile pe care vrei să le spui fără să te gândeşti ce vor gândi cei din jur. Să îndrăzneşti să spui unei persoane că o iubeşti, fără a te gândi la posibila respingere. Nu contează că eşti brunet, blond, şaten, că ai ochii albaştri, verzi, negri. Tot ce contează e că vreau să te cunosc. Să-ţi cunosc sufletul. Vreau să priveşti atent la tine, în adâncul tău. Vreau să te întrebi dacă cu adevărat asta e ceea ce vrei de la viaţa ta. Dacă asta e ceea ce ai visat. Dacă îţi place de persoana care eşti acum. Să te duci în faţa oglinzii, să priveşti insistent în ochii tăi…ca prin prisma lor să-ţi vezi sufletul. Cu adevărat asta e ceea ce vrei pentru tine? La câte din dorinţele tale ai renunţat? La câte calităţi unice ai renunţat doar pentru că nu se potriveau cu lumea de afară. Gândeşte-te bine şi apoi… spune-mi cine eşti tu. Vreau cu adevărat să ştiu! Cine eşti?

Nu te mai îngrijora. Cu cât îţi faci mai multe griji, cu atât mai mult nu vei fi capabil să ţi le rezolvi.
Nu fii pesimist. Încearcă să descoperi culoarea roz a optimismului şi adapteaz-o în viaţă.
Nu fii invidios. Cu cât mai mult tânjeşti după ce are cel de lângă tine, cu atât eşti prea ocupat pentru a-ţi face o situaţie proprie.
Iubeşte. Chiar dacă uneori nu ţi se dă motive, iubeşte necondiţionat.
Nu căuta să îi schimbi pe cei de lângă tine până nu eşti TU un om cu adevărat schimbat.
Nu fii nemulţumitor. Un om care nu învaţă cu adevărat ce înseamnă mulţumirea, nu este un om împlinit.
Consideră-te deosebit. Asta şi eşti. Unic, deosebit, special într-un mod aparte.
Nu te mândri. Aceasta te aduce înaintea căderii. Cu cât eşti mai mândru, cu atât mai tare te vei afunda în propria-ţi mocirlă.
Caută să investeşti în tine. Oamenii te vor aprecia mai mult când vor vedea cât de multe investiţii faci în domeniul vieţii tale.
Caută să investeşti în ceilalţi. Ajută pe cineva, fă un compliment, încurajează. E spre binele lor şi spre împlinirea ta sufletească.
Nu fugi de responsabilitate. Un om este cu adevărat matur atunci când îşi asumă responsabilitatea.
Nu cârti. La ce bun să tot comentezi de toate lucrurile şi situaţiile? Oricum nu le vei schimba prin cârtire. Mai degrabă, pune mâna şi schimbă TU ceva!
Nu bârfi. Un om care vorbeşte de alţii, e prea ocupat să se ocupe de ceilalţi pentru a mai fi capabil să aibă grijă de el însuşi.
Nu judeca. Cu ce măsură vei judeca, cu aceeaşi măsură ţi se va judeca înapoi. Cine eşti tu ca să poţi hotărî dacă un om este îndeajuns de moral sau nu?
Crede. Chiar atunci când totul s-a năruit în viaţa ta, ai credinţă că va fi mai bine.
Zâmbeşte. Dacă o faci măcar o dată pe zi, mai târziu va deveni un ”tic” de care nu te vei putea debarasa. Foarte bine!
Închide ochii şi priveşte la viaţa ta. Când ai puţin timp liber, fă asta. Dacă nu e cu adevărat ceea ce vrei, fă ceva şi schimb-o!

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

După o perioadă destul de lungă, am revenit printre voi. Oficial, mă voi muta în Cluj. Teoretic, tot mă voi muta în Cluj:))
Acum, să vă spun o dilemă. Prietenii care credeai că-ţi vor fi prieteni, nu-ţi sunt. Cunoştinţele de la care nu aveai nici măcar o aşteptare, te surprind. Eu m-am obişnuit cu dezamăgirile în materie de prieteniii, dar totuşi…ştiţi voi, speranţa moare ultima.
Acum, care ar fi pasul următor? Să nu mai am speranţă? Pur şi simplu să fiu imparţială? Conştienţi fiind că aveţi şansa de a începe o viaţă nouă, o etapă nouă, aţi repeta aceleaşi greşeli din trecut? Clar că nu! Marea dilemă este…aţi lăsa lucrurile să decurgă de la sine sau aţi lupta pentru a vă face un început bun?
Nu filozofez şi nici nu ţin un discurs, pur şi simplu scriu ceea ce mi-a străbătut mintea zile de-a rândul.

O putem recunoaşte uşor datorită numeroaselor operaţii estetice prin care a trecut. Nasul mic datorită unei faimoase rinocorecţii, mărirea sau remodelarea buzelor, micşorarea sau mărirea sânilor, botox, lifting facial, extensii de păr ieftine sau scumpe (fiecare după buget), unghii lungi în gel, lentile de contact care de care mai colorate, fie că este sau nu nevoie, absorbţia grăsimii, fese implantate, etc. În ziua de azi doctorul estetician este pentru femei în mod special ca şi un fel de zeu primordial. Dacă din întâmplare sunt puţin mai albe ca şi nuanţă, fug la un bronz artificial. Nu contează că acesta uneori iese galben şi plin de pete. De, fiecare cât îşi permite!
Dacă nu le place mărimea sânilor sau cum se poziţionează aceştia, îi scapă din lesă şi fug din nou către faimosul bisturiu. Dacă buzele sunt prea subţiri sau prea groase şi le transformă, chipurile, zâmbetul într-un rânjet, îşi iau inima între buze şi aleargă la cabinet.
Am ajuns ca în zilele de astăzi să ne temem să mai umblăm cu obiecte ascuţite pe lângă frumoasele doamne, ca din întâmplare să nu le înţepăm şi să se dezumfle! Nu mai există frumuseţe naturală, nu mai există un etalon original, nu mai există frumuseţe doar pentru că aşa i-a fost dat!! NU!!!
Dacă în trecut operaţiile estetice erau o barcă de salvare şi o fărâmă de speranţă pentru oamenii desfiguraţi sau cu probleme serioase de înfăţişare, în zilele de astăzi acestea au devenit esenţialul pentru femeile deja frumoase, care doresc să fie şi mai frumoase! Întrebarea este: doamnelor, investiţi enorm de mult în frumuseţea fizică, dar nu aţi observat că în interior sunteţi putrezite?

De unde poate izvorî? Din prisosul inimii. De unde atât de multă acumulată? Poate din decepţii, invidie, răni sufleteşti. Dar oricare ar fi motivele, nu avem nici o scuză pentru că o simţim. Chiar dacă aşa ni se pare. Chiar dacă ni se pare că suntem îndreptăţiţi să urâm, că suntem îndreptăţiţi să făurim planuri de răzbunare, de fapt…suntem îndreptăţiţi să iertăm.
Te-ai uitat la faţa unui om când e cuprins de acest macabru sentiment numit:răutate? Din cel mai frumos om, cu cele mai armonioase trăsături, cel mai senin zâmbet şi ochii cei mai fermecători…se transformă pe loc într-o creatură fără nume. Fruntea i se încreţeşte, în ochi îi sclipeşte o lumină sumbră, gura îi este strânsă şi încleştată şi muşchii feţei contractaţi. Da, asta face răutatea. Ne urâţeşte. Ne transformă în nişte oameni greu de recunoscut şi uneori ne îndeamnă la fapte nevrednice de noi. Astfel, ajungem să facem rău celor din jurul nostru şi, în primul rând, nouă înşine. Şi de ce? Doar pentru că ne simţim îndreptăţiţi…

imagine preluată de pe: www.mayra.ro

Cuvintele ”Te iubesc” şi ”Iartă-mă” sunt cel mai greu de spus. Dar cele sincere. E greu să recunoşti că ai sentimente speciale faţă de o persoană, mai ales dacă nu eşti sigură că acestea sunt reciproce. E greu să-ţi ceri iertare, să recunoşti că ai greşit.
Dar… ”Te iubesc” are o însemnătate atât de mare. Este o afirmaţie cu o mare încărcătură sentimentală. În general, am observat că oamenilor le este foarte greu să spună aceasta. În special celor care cred că sunt puternici. În special celor care nu doresc să piardă contactul cu realitatea nici măcar o secundă.
Totuşi…nimic nu este mai demn de admirat şi mai frumos decât a avea curajul să îi spuni unei persoane ce simţi pentru ea. De a avea curajul să mergi la acea persoană, să îndrăzneşti să te uiţi adânc în ochii ei şi să-i spui clar şi răspicat ”Te iubesc”. Atât de multe probleme s-ar rezolva pe lume dacă am avea curajul să ne recunoaştem sentimentele şi să le împărtăşim! A spune ”Te iubesc” cuiva nu este o slăbiciune, este un lucru pe care oamenii cei mai puternici îl fac!

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Într-un final tot vei fi dezamăgit de către cineva. Trebuie să înveţi cum să mergi mai departe şi să treci peste acea dezamăgire. Vrei nu vrei, persoanele din jurul tău niciodată nu se vor ridica la măsua aşteptărilor tale.
Măcar o dată în viaţă vei suferi din dragoste Asta este. Şi nu e greşit. Trebuie să gustăm fiecare sentiment şi să încercăm să învăţăm din el. Viaţa e dură şi iubirea este complicată. Dacă iubeşti, automat suferi. Suferi când persoana iubită te părăseşte, suferi când ţipă la tine, suferi când simţi că nu te iubeşte îndeajuns.
Odată şi odată tot va trebui să devii responsabil Cu trecerea timpului, trebuie să realizăm că viaţa nu mai ne ţine pe palme şi trebuie să ne asumăm fiecare acţiune şi consecinţele ei. Chiar dacă avem părinţi prea protectori sau un partener care ne protejează, tot trebuie ca noi înşine să trecem prin această etapă care ne conduce spre drumul de adult declarat.
Oamenii sunt schimbători ca vremea Într-o zi te iubesc ca în ziua următoare să te urască. Se poate întâmpla ca să fie alături de tine o perioadă şi când te-ai întors puţin cu spatele…să fie împotriva ta. Asta este. Trebuie să ne obişnuim. Până că nici vremea nu e atât de schimbătoare ca omul.
Rănile se vindecă, cicatricile rămân. Vei fi rănit. Mult. Vei primi lovituri din toate părţile. Uneori chiar de unde nu te aştepţi. Cu timpul, te vei vindeca. Va fi o vindecare durabilă şi dureroasă. Dar…nu te pot minţi. Toată viaţa vor rămâne acolo cicatricile. Toată viaţa îţi vor rămâne acele semne care-ţi vor aminti că ai trecut printr-un război al sentimentelor adevărat.
Ne este frică de necunoscut Fie că spunem asta, fie că o simţim, ne este frică până în măduva oaselor. Deşi spunem uneori că ne încântă necunoscutul, de fapt…noi tremurăm de frică. Ne temem de schimbările majore, ne temem de posibilele modificări ce vor veni.
Tânjim să fim iubiţi E în natura omenească. Am da orice pentru o fărâmă de iubire. Am da casă, maşină, bani…totul numai pentru a simţi acel sentiment înălţător. Alţii chiar omoară pentru a obţine iubirea. Cel puţin aşa cred ei.
Deşi suntem diferiţi, toţi vrem acelaşi lucru: fericirea. Blonzi, bruneţi, roşcaţi, înalţi, scunzi…toţi vor ceva. Să fie fericiţi. Toţi vor să înceteze toate lucrurile care îi fac să se simtă mizerabil şi să poată zâmbi din inimă.
În final, ai să mori Oricât ne-am feri de acest lucru, unii cred că moartea nu îi vor vizita niciodată. Trebuie să fim oricând pregătiţi. Eşti tu gata?

imagine preluată de pe : www.deviantart.com

Plouă, bate vântul, e soare, arşiţă…românul rezistă. Râde. Criză, buzunarele goale, fără locuri de muncă…românul râde. Rezistă. Fie că are ce mânca, fie că nu are ce mânca, românul întotdeauna a ştiut să facă haz de necaz.
Avem oameni talentaţi. Avem o Shakira a României. Avem imaginaţie. Avem umor. Avem curaj. Avem potenţial. Ce nu avem… este aprecierea adevăratelor valori. Şi bani.
Mai departe delectaţi-vă cu o melodie pe care românaşii noştrii au avut inspiraţia să o parodieze. Vă place, nu vă place…Kaka Maka!

Am analizat oameni şi oameni. Am făcut-o şi eu, de ce să fiu făţarnică şi să nu recunosc? Şi-mi plăcea. Simţeam că deţin informaţii preţioase. Că deţin puterea.
Ne place să ne adunăm în grupuri şi să vorbim de unul şi de altul. Şi dacă ni se pare că ”informaţiile” nu sunt atât de picante şi atrăgătoare la public, mai adăugam şi câte ceva în plus să le facem mai digerabile. Dacă exista ceva mai josnic, mai murdar şi mai perfid ca bârfa, atunci trebuie să fie îngrozitor acel lucru. Bârfa transformă cele mai plăcute persoane în nişte persoane oribile. Bârfa te transformă din sărac în bogat şi din bogat în sărac.
Este ca un microb. Odată ce l-ai luat…. greu se mai tratează şi se răspândeşte cu viteza luminii.
Ne place să fim răutăcioşi. Să vorbim cu alţii de persoanele pe care nu le înghiţim. Să răspândim zvonuri, să mai clocim câte ”una” tare. Numai că ai mare grijă! Cine azi îţi bârfeşte pe cineva la ureche, mâine te va bârfi pe tine la urechea celuilalt! Pentru că aşa e. Ca ciuma, lepra de care nu mai poţi scăpa. Şi noi, ceilalţi, alimentăm bârfitorii prin simplul fapt că îi ascultăm.
Oamenii de succes, oamenii care tot timpul au apărut primii pe paginile ziarelor, oamenii care au ceva care contează cu adevărat…nu bârfesc. În multe interviuri pe care oamenii de succes le-au acordat, precizează că urăsc bârfa. Nici nu mă mir! Dacă eşti un om de calitate, înţelept şi cu capul pe umeri nici nu se poate altfel!
Doar oamenii josnici, de spiţă joasă care nu au o viaţă proprie şi nu reuşesc să se integreze în societate altfel decât prin bârfă…practică acest sport. În concluzie, dacă eşti un papă-lapte şi un om josnic…continuă cu răspânditul zvonurilor. Nouă, oamenilor de calitate, nu ne pasă!

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Ionuţ m-a provocat să vă spun 30 de lucruri, oameni, atitudini sau sentimente care nu-mi plac. Nu le-am scris în ordine crescătoare su descrescătoare, toate îmi sunt neplăcute şi greu de suportat în aceeaşi măsura!

1. Minciuna. O urăsc atât de mult încât pur şi simplu pulsul îmi urcă de câte ori aud o persoană cum minte. În special, urăsc să fiu minţită în faţă, ca mai apoi când îi reproşezi asta acelei persoane, să nege totul!
2.Făţărnicia. O miros de la o poştă. Miroase oribil a persoană care, scuzaţi-mi expresia, se linge singură! Este atât de făţarnic, încât uită de fapt pe cine simpatizează şi pe cine nu. S-a obişnuit atât de mult să schimbe mii şi mii de măşti încât nici măcar nu mai ştie care e masca lui originală! Brrr, feriţi-vă de făţarnici, care vin mână în mână cu minciuna!
3. Linguşeala. Yacks, yacks, yacks! Cum pot unele persoane să fie atât de linguşitoare şi să pupe în fund pe atât de multă lume?!!!? Când observ o persoane linguşitoare, alerg un kilometru cu tocuri în picioare!
4. Bârfa. Am scris despre ea. Voi mai scrie despre ea. Îmi va displace în continuare! Cred că am spus destule despre acest sport greţos în penultimul meu articol.
5. Nepunctualitatea. Recunosc, nici eu nu sunt tot timpul punctuală. Dar mă străduiesc! A nu fi punctual înseamnă a fi lipsit de respect şi a nu pune preţ pe persoana care te aşteaptă.
6. Italiano vero, gigolo, zii cum vrei! Tot nu-mi place. 3 kilograme de gel în păr, blugi evazaţi, pantofi în picioare, aur pe mâini, picioare, urechi şi la gât, parfum de proastă calitate şi în exces. Merge de parcă lumea e a lui, priveşte fetele ca pe o bucată bună de carne şi are vocabularul sub limită. Nu a citit nici o carte în viaţa lui. Ba da! ”Cum să devii milionar”. Era cu benzi desenate.
7.Vulgaritatea. Totul în exces. Less is more!
8. Prietenii falşi. Sunt mulţi. Sunt peste tot. Aproape toţi sunt aşa. Toţi au un interes şi toţi vor să obţină ceva.
9. Prejudecata. Şi punct.
10. Înjurăturile. Când nu au ceva mai bun de zis, spun o înjurătură. Probabil asta înlocuieşte limbajul cizelat.
11. Sfaturile de la amatori. Nimic nu ma poate scoate din sărite mai tare decât aşa zisele sfaturi pe care le dau cei de pe tuşă. Nu au îndrăznit niciodată să facă nimic, niciodată nu au făcut mai mult decât să iasă din casă până la magazin şi înapoi, dar deodata sunt mari experţi în domeniile altora! Dau sfaturi legate de scris, când ei nu au citit în viaţa lor o carte sau să scrie una! Dau sfaturi legate de gătit, când tot ce au făcut a fost să mănânce. Dau sfaturi legate de televiziune, când tot ce au făcut a fost să stea cu telecomanda în mână. În concluzie, persoane care nu au realizat niciodată nimic, dar sunt buni comentatori la toate!
12.Aroganţa. Eşti mai greu de cap, e ok…dar pe deasupra mai eşti şi arogant?
13. Infidelitatea. Ai lângă tine un partener de viaţă pe care nici măcar nu-l meriţi şi ca bonus îl înşeli?
14. ”Jucătorii”. Cei care zilnic au o altă fată la braţ sau un alt băiat de mână. FRUMOOOSSS
15. Gelozia excesiva. Te verifică dacă întradevăr mergi la baie sau în dormitor, îţi controlează telefonul, îţi sună amicul sau amica în miez de noapte şi-i spune că zilele îi sunt numărate. Ce josnic!
16. Neciopliţii. Aşa le spun bărbaţilor care habar nu au ce înseamnă bunele maniere. Scuipă pe stradă, se trântesc în femei ca în obstacole, le ciupesc de fund pe necunoscute, comentează obscen şi fluieră ca o mierlă pe cale de dispariţie!
17. Invidia. Dacă vezi pe cineva mai frumos, bun, deştept ca tine…trebuie să-l înlături cu orice preţ!
18. Abuzul. De orice fel! Abuz de personalitate, fizic, psihic, etc.
19.Rasismul. Dacă brutalizezi un ţigan, un negru sau un asiatic…nu te ridică chiar cu nimic mai presus faţă de el!
20. Avortul. Când vei avea dreptul să decizi asupra unei vieţi, să mă anunţi!
21. Intoleranţa. Nimic nu e bun, dacă nu e aşa cum spun şi vreau eu!
22. Jignirile. Cu ce drept îi spui unei persoane că e grasă, urâtă sau exagerat de slabă?
23. Violenţa. Nu pumnul e soluţia!
24. Mândria prostească. Nu ai de ce să fii atât de mândru, dar te comporţi ca un cocoş cu zece găini!
25. Persoanele ştiu-tot. Viaţa este o continua învăţare. Dacă vrei, ai de învăţat chiar şi de la un prunc de 3 luni.
26. Ura. E rea. Malefică.
27. Horoscopul. Ce poate fi mai prostesc decât să citesc dimineaţa cu sufletul la gură ce mi se va întâmpla? Nu trebuie să-mi ghicească nimeni în stele!
28.Persoanele cicălitoare. Am înţeles o dată. A doua oară. A treia oară. CUUMM??!!! Şi a patra??
29. Mizeria. De toate felurile.
30. Dezamăgirile. Sunt dureroase…

Aş fi curioasă ce părere are Băiatul Ciudat şi Camelia.

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Poate că ar fi reacţionat altfel. Poate că dacă ar fi putut da timpul înapoi, ar repara lucrurile. Dar acum, stătea şi privea cu lacrimile în ochi la omul cu umerii lăsaţi şi riduri adânci pe frunte. Începea să o doară şi pe ea. Dar nu mai avea ce face. Era conştientă că orice ar spune, orice ar face nu va putea lua înapoi cuvintele. Pe moment, nu a realizat cât de adânc vor tăia. Pur şi simplu sub influenţa adrenalinei şi a nervilor, a spus lucrurile care i-au venit atunci pe limbă. Abia după ce au ieşit acele pastile otrăvitoare pe gura ei, a realizat ce a spus. Şi-a dat seama că irevocabil îl va distruge. Dar… ce e făcut, e bun făcut. Acum regreta. De ce nu s-a gândit de două ori înainte de a vorbi? Ar fi fost mult mai bine. Mult mai înţelept din partea ei.
Acum va suporta consecinţele şi va privi cum persoana dragă este măcinată de acele cuvinte pe care le-a aruncat ca nişte grenade. Oh, de ar realiza lumea cât de uşor se poate înălţa un suflet sau distruge prin cuvinte! Şi…de ar realiza că odată cuvintele spuse, nu se mai pot lua înapoi. Niciodată…

În acest moment, alte câteva mii de persoane sunt ca noi. Singure. Acele persoane care aleg sau nu aleg să nu aibă un partener de viaţă. Se spune că uneori dragostea e supraestimată. Nu este. Este supraestimată atunci când nu e dragoste adevărată. La orice vârstă am fi: 18 ani, 30, de ani, 50 de ani, încă dorim să simţim acei fluturaşi în stomac. Suntem într-o continuă căutare. Odată, am întrebat o prietenă căsătorită de a mea: -”De unde ai ştiut că el este alesul?”, -”Pur şi simplu am ştiut. Nu ştiu. Am simţim. E inexplicabil”. Am mai pus această întrebare şi altora. Am primit acelaşi răspuns. Când întâlneşti jumătatea, pur şi simplu simţi asta. Cel puţin aşa afirmă ei.
Acum, ce ar trebui să facem noi, cei singuri? Zilnic să fim într-o continuă căutare? Sau pur şi simplu să ne continuăm viaţa, iar atunci când jumătatea va veni, vom şti? Eu cred că ar trebui să continuăm să trăim în cel mai frumos mod cu putinţă. Să ne bucurăm că avem mai mult timp pentru noi, pentru hobby-urile noastre, pentru sufletul nostru. Cineva, recent, m-a întrebat de ce nu am pe cineva şi de ce sunt totuşi atât de fericită? I-am răspuns cu zâmbetul pe buze că încă aştept acea persoană care va veni să mă dea pe spate şi că sunt fericită pentru că investesc în mine. Citesc cât de mult pot, fac lucrurile care îmi plac şi încerc să-i ajut pe cei din jurul meu.
Noroc, persoană singură şi nu uita să investeşti în tine pentru că a fi singur uneori poate fi o opţiune, nu o obligaţie!

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

În trecut, prin anii 60-90 era foarte apreciat. Nu se intra în discuţie să fii brutal cu o doamnă sau să îi faci propuneri indecente unui domn. Cu timpul, lucrurile s-au schimbat. Florile au devenit tot mai rare, la fel ca şi romantismul.
Nimeni nu mai caută să impresioneze pe nimeni pentru că trăim deja într-o lume crudă în care ai fi fericit dacă cineva ţi-ar ceda locul într-un autobuz. În zilele noastre, numim romantism cedarea locului din metrou. Femeile nu mai caută să impresioneze bărbaţii cu surprize plăcute, cu mese surpriză pregătite acasă, cu ţinute impecabile. O femeie, odată ce s-a căsătorit, mai rar să se aranjeze prin casă pentru soţul ei. De ce? Dacă îl ai deja în colivie înseamnă că nu mai trebuie să-l hrăneşti?
Bărbaţii nu îşi mai surprind iubitele cu locuri secrete, şoapte la ureche, flori aduse fără nici o ocazie, chiar o uşă deschisă sau un scaun tras. Nimeni nu mai compune melodii pentru iubita sau iubitul ci le compun pentru comercializare. Nimeni nu mai cumpără o stea şi o denumeşte după numele iubitei. Nimeni nu se mai oboseşte să umple o cameră cu petale de trandafiri şi cu lumânări. Ei nu mai caută să fie plăcuţi prin limbaj, comportament şi vestimentaţie.
Aşa de jos am ajuns? Ne mulţumim doar cu fărâmiturile care mai cad de la masa deceniilor trecute şi aproape că am uitat ce înseamnă unele cuvinte. Pentru tinerii de azi a fi romantic înseamnă a ţine fata în maşină pe toată perioada întâlnirii şi a face glume proaste. A fi romantic înseamnă a vorbi urât şi grosolan pentru o fată sau a te arunca direct în braţele oricui ar veni şi a te ”preda” total.
Puţine gesturi pline de romantism mai observăm. Îmi dau lacrimile când privesc cum ne mulţumim cu toată această iluzie de iubire şi cum nu ştim să îi arătăm persoanei de lângă noi cât de mult o iubim şi cât de mult înseamnă pentru noi. Pot părea dramatică dar…romantismul, din păcate…este pe cale de dispariţie.

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Sunt convinsă că această întrebare a trecut prin capul multor distinse doamne. Îmi şi imaginez cum sunt frământate perfect de întrebarea parcă fără răspuns. Se tot întreabă: ”De ce?”. Lucrul interesant îl face că am încercat să trişez şi să intru în mintea altor bărbaţi, curioasă fiind ce voi găsi acolo. Unii s-au lăsat descoperiţi, alţii au stat pe gânduri de parcă se întrebau şi ei de ce o fac iar alţii au negat cu vehemenţă. Cert este că, de ce să nu fim realişti, bărbaţii înşeală. Nu numai ei, dar în acest articol ei sunt distinsul nostru subiect şi mare dilemă. Multe femei se învinovăţesc pe ele însele şi poate pe bună dreptate. Au încetat să mai fie cine erau atunci când s-au îndrăgostit. Dar poate că şi bărbatul a făcut acelaşi lucru. Oare o fac pentru că vor să vadă dacă mai sunt în formă? Sau poate că o fac din pură vanitate. Ori poate sunt prea cicăliţi de iubitele lor şi s-au săturat de atâta critică. Sau au nevoie de diversitate? Sunt întrebări peste întrebări care cutreieră mintea femeilor înşelate.
Puştii de 18 ani cu gura până la urechi şi cu pieptul scos în afară mi-au zis :”Avem asta în sânge”. Asta da mândrie! Călin, om matur şi trecut prin viaţă, mi-a spus că de fapt bărbaţii înşală tot timpul cu gîndul. Dar, ca scopuri principale ar fi nevoia de nou, de provocare, de schimbare şi…respect pentru el că recunoaşte, a spus clar şi direct: ”de fapt, nici nu prea au mari remuşcări şi că mereu există în mintea lor întrebarea ”de ce nu?
Un alt bărbat mi-a spus scurt şi la obiect ‘‘pentru a avea parte de acţiune”. Un fotograf drăguţ şi celebru mi-a spus că ”probabil nu sunt împliniţi de parteneră” sau un altul afirma că se simt atraşi fizic de altă persoană. Un student popular a spus că probabil se simt plictisiţi de persoana de lângă ei.
Băiatul timid din Arad a spus că nu vede nici un motiv pentru care ar face aşa ceva.
Şi totuşi marea întrebare rămâne DE CE?
Femeile nu se mai aranjează? Au devenit nepăsătoare? Nu mai sunt atât de feminine şi de înţelegătoare? Bărbaţii sunt nişte jucători înnăscuţi?
Eu cred că unul din multele motive este că nu mai găseşte destulă înţelegere acasă, armonie şi pace. Că femeia nu mai e ce a fost odată. Devine neglijentă şi nepăsătoare. Asta în unele cazuri. În celelalte…ei bine, bărbaţii sunt nişte fiinţe extra-hormonale!! După cum aţi văzut şi voi, înşeală pentru că totul devine monoton, plictisitor pentru ei. Atunci, ce e de făcut? De comunicat…Sunt convinsă că încă răsună întrebarea în minţile voastre ca un ecou: ”Şi totuşi, de ce înşală bărbaţii?”

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

10 soluţii să fii fericit. 10 motive să iubeşti. 10 lucruri care te înalţă. 10 metode de agăţat. 10 lucruri care conteză.
Suntem în căutarea soluţiilor. Vrem să rezolvăm totul cât mai repede şi cât mai ieftin. Cumpărăm cărţi care promit că îţi rezolvă problemele, citim articole care parcă prezintă adevărata fericire şi ascultăm oameni care se par că au succes. Am vrea ceva şi nici noi nu ştim bine ce. Vrem să gătim mai bine dar fără nici un efort. Vrem să iubim mai mult dar fără să suferim. Vrem să slăbim dar fără sport şi abţinere de la alimente. Vrem să avem copii geni, tocmai de aceea îi suprasolicităm fără să mai ascultăm dorinţele lor. Vrem să avem o carieră de succes, dar fără prea multă muncă. Şi uite aşa…căutăm tot mai multe soluţii. Cum să faci totul la minut, cum să economiseşti timp şi cum să fie totul perfect fără prea mari eforturi. Dacă tot căutăm soluţii, ce ar fi să le căutăm acolo unde trebuie, nu într-o lecţie care-ţi promite rezolvarea în 10 paşi.
Nu mai ştim ce să facem, încotro să ne îndreptăm şi totuşi căutăm bâjbâind după lumină. Nici noi nu mai ştim unde căutăm. Vrem doar să rezolvăm totul în cel mai scurt timp. Cât de dureros…dacă am putea descoperi că aflarea soluţiilor se află chiar în inima noastră!

Sunt singur. Sunt singur când atâta lume roieşte în jurul meu. Sunt singur când inima mea bate şi nici o alta nu mai bate în unison cu ea. Duc o viaţă de peregrin. Aş vrea să mă înţeleg cu ceilalţi, dar nu pot. Pentru că sunt singur. Orice aş face, orice aş zice simt că nimeni nu mă înţelege cu adevărat.
Când aş vrea să spun cuiva ceea ce simt, nu găsesc înţelegere din partea nimănui. Toţi mă privesc ca pe o ciudăţenie în proces de evoluţie. Dacă fac o faptă venită din inimă sunt catalogat drept nebun. Dacă îmi dedic viaţa unei cauze anume, mi se spune că mi-am irosit viaţa. Deşi am familie, simt că acolo, în jurul sufletului meu nimeni nu roieşte. Deşi am prieteni, ştiu că dacă aş fi cu adevărat eu, fără ascunzişuri, fără ocolişuri, tot singur aş fi. Mă lupt în stânga şi în dreapta pentru că inima mea caută companie. Caut să fiu înţeles. Dar tot ce reuşesc e să mă învârt ca un titirez în jurul axei. Mă întristează această singurătate. Cum lumea oare nu realizează cât de singură e? Mă simt ca o pasăre călătoare care zboară de colo-colo pentru a căuta fiinţe cu care se aseamănă. Dar la sfârşitul zilei, zborul tot singur îmi rămâne.
Este atât de uşor să-ţi umpli ziua cu nimicuri, să lucrezi până la epuizare, să te adânceşti în proiecte şi să alergi de colo-colo, dar la finalul zilei, această alergare tot nu acoperă singurătatea mea. Mă mir cu oamenii nu simt această singurătate. Mă mir cum nu realizează că în pofida muncii, proiectelor şi a alergării de care abuzează zilnic, ei încearcă să acopere de fapt acel gol care se adânceşte pe zi ce trece tot mai mult. Zâmbesc mult şi fals, vorbesc mult şi fără rost, îmi caut activităţi pe care nici eu nu le înţeleg uneori, stau cu oameni cu care nu am nimic în comun şi toate acestea pentru a-mi ocupa timpul şi a nu da răgaz sufletului meu să realizeze cât de singur e. Pentru că dacă s-ar întâmpla asta…ar trebuit să strig în gura mare ceea ce toată lumea se teme să spună şi să rescunoasc: ”SUNT SINGUR!”

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Ai curajul să îţi ceri iertare? Poţi deschide gura şi rosti acel cuvant care pare imposibil de pronunţat? ”Iartă-mă!”- un cuvânt atât de simplu dar complicat totodată. Suntem atât de orgolioşi, de plini de sine încât ne este atât de greu să ne cerem iertare şi să recunoaştem că am greşit. Acum, cu febră şi cu dureri puternice şi frisoane, realizez că viaţa este foarte scurtă. Într-o clipă, într-un moment ai putea să pleci. Atunci…ce-ar rămâne după tine? Dragoste, iubire, pace? Sau ură, invidie şi gelozie? Poate că avem nevoie să mai vină necazul peste noi pentru a reflecta bine la viaţa noastră. Eu, cel puţin, zilele astea am avut enorm de mult timp stând în pat şi luptându-mă cu diferite stări. M-am gândit la multe relaţii de ale mele cu persoanele din jur şi am realizat cât de multe am avut de pierdut din cauză că nu am ştiut să iert la timpul potrivit sau să-mi cer iertare.
Oare trebuie să vină peste noi boala ca să fim în stare să pronunţăm un ”iartă-mă” sau să iertăm? Trebuie neapărat să trecem prin suferinţă pentru a realiza lucrurile cu adevărat importante? Cât de scumpe sunt momentele în care cu lacrimi în ochi eşti în stare să rosteşi un sincer ”Iartă-mă!”

Aşezaţi în grupuleţe, după preferinţe, după gusturi şi situaţii materiale, noi, creştinii din ziua de azi am uitat motivul adevărat pentru care mai mergem la biserică. Ne aşezăm confortabil în scaune sau stăm în picioare în cle mai bun loc, căutăm să avem vizibilitate bună şi să nu fie nici prea cald şi nici prea frig. Ne ferim să stăm lângă acea femeie sau lângă acel bărbat pentru că nu-l suportăm. Apoi, căscăm ochii şi deschidem gurile şi începem să şuşotim. Să nu uit de ”traista” de lângă aproape fiecare din noi umplută cu pietre! Cine are fusta mai scurtă, cine are pantofi mai înalţi, cine şi-a vopsit părul, cine şi-a făcut freză mai extravagantă, cine are decolteul mai adânc, cât de tare e machiată sau că nu e machiată, cât de lungi are unghiile şi cât de colorate! Şi mi s-a întâmplat să văd şi să aud chiar eu personal o situaţie în biserică. Se făcea că a intrat o fată proaspăt şuviţată în biserică. Şuşoteli. Fetele din spatele meu spuneau ”Vai, s-a şuviţat. Cum a putut? Phh”. Când s-a apropiat persoana respectivă de acel grup de fete, au început: ”Waw, te-ai şuviţat? Ce bine îţi stă!” Instantaneu, am dus mâna la gură pentru că mi s-a făcut rău! Câtă ipocrizie!
Am ajuns să scoatem piatră după piatră din sacoşa de lângă noi şi să aruncăm în persoanele de care nu ne place. Cântă prea fals, arunc cu o piatră. Are fusta cam scurtă, arunc altă piatră. A ieşit şi a intrat de prea multe ori, încă o piatră. Mai arunc cu altă piatră pentru că nu-mi place de cel din faţă şi cu încă o piatră pentru că mi se pare mie că îmi e antipatică o persoană. Cu regret spun că şi eu am aruncat cu pietre. Şi eu am luat în mână acel comentariu şi l-am aruncat astfel încât să fie cât mai dureros. Dar, important este să ne oprim din aruncat şi să gândim puţin. Pentru ce am mers eu la biserică? Să arunc cu pietre sau să mă rog lui Dumnezeu? Am mers la biserică să pot judeca pe alţii sau ca să pot să am timpul meu de părtăşie? Nu sunt eu în măsură să spun sau să dau sfaturi legate de acestea pentru că sunt o păcătoasă care a primit iertarea lui Dumnezeu, dar tot mai mulţi creştini uită adevăratul motiv pentru care ar trebui să mergem acolo şi tot programul şi-l ocupă cu altceva, crezându-se astfel sfinţi şi pioşi. Nu ştiu, cu lacrimi în ochi şi cu durere în suflet, cu piatra alunecându-mi din mână, aş spune: ”Cine e fără de păcat să arunce primul cu piatra!”

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Când privesc în urmă, nici nu realizez cum a trecut timpul! Parcă îmi şi apare în faţa ochilor cum am privit primul meu vizitator pe blog şi acum cât de mult s-a înmulţit. Tot ce am dorit a fost să reuşesc să transmit celorlalţi trăirile şi gândurile mele astfel încât ca şi alţii să fie ajutaţi şi să vadă că nu sunt singurii care trec prin situaţii dificile.
Când a fost să aleg numele blogului meu, a fost ca o sclipire de moment: ”Gânduri ascunse”. Am ştiut că acel nume era alesul, că era potrivit şi transmitea exact ceea ce trebuia. Fiecare dintre noi avem gânduri care le păstrăm doar pentru noi şi nu le împărtăşim cu nimeni altcineva. Gânduri care poate ne macină pe interior şi ne slăbesc pe zi ce trece. Ei bine, am vrut să înlătur acest paradox. Nu mai e nevoie să avem gânduri care nu pot fi împărtăşite cu nimeni pentru că ne temem de ce va gândi cel de lângă noi, nu mai e nevoie să fim ruşinaţi şi intimidaţi de reacţia celorlalţi. Nu, trebuie să îndrăznim să fim ”transparenţi” şi sub un pseudonim sau numele real, să spunem ceea ce gândim, ceea ce simţim, fără a fi falşi şi a pretinde că suntem o persoană cu totul diferită. Cineva spunea că primul pas spre vindecare este a admite că ai o problemă. Şi o da, noi oamenii avem multeee probleme!
Vă mulţumesc pentru cuvintele frumoase, pentru mail-urile primite de la voi, pentru încurajările voastre şi pentru sugestiile voastre. Vreau să vă spun că fără unele persoane şi fără Dumnezeu, mi-ar fi fost extraordinar de greu, ba chiar, imposibil. De aceea, la cât mai multă transparenţă şi la cât mai multe vizite! Să fiţi iubiţi!

Zilele trecute am luat taxi-ul pentru a mă duce undeva deoarece eram într-un oraş străin şi nu ştiam cum să ajung la destinaţie. Pe drum, am avut o conversaţie foarte interesantă cu şoferul care mi-a spus că are 65 de ani şi că de opt ani lucrează ca şi şofer pe taxi. Din vorbă în vorbă, cum am eu gura mare şi-mi place să discut cu oamenii, am ajuns să povestim despre generaţia din ziua de astăzi. Poate fi descrisă printr-un cuvânt: DEZASTRU!
Mijto, beton, bestial, şucar şi multe alte cuvinte preluate de nu mai zic unde. Mai nou, nu numai pe mess se limitează scrierea cu ”k”, ”tz” şi ”sh” ci şi în lucrările elevilor, pe caiete şi peste tot pe unde sunt nevoiţi să scrie. O cerere probabil o încep cu: ”Dragă direktore”.
Un tată spunea îngrijorat că nu poate să-şi lase fiica pe mâna unui individ care se uită la ea din cap până în picioare şi îi spune că arată ”şucar” şi că e ”buuunăă”. După cum spunea şi taximetristul, s-a urcat un cuplu în maşină la el şi vorbeau foarte vulgar. El îi spunea ei că e pisicuţă beton, că îi împuşcă una şi ea îi răspundea că are un ”gajiu” care e ”cel mai tare din parcare”.
Am ajuns să auzim pe stradă fluierături, apelative şi chemări precum: ”pisss, pisss”. Oare ce s-ar întâmpla dacă fata respectivă s-ar întoarce şi le-ar răspunde cu un ”marş” răstit?
Nu ştiu dacă sunt eu înapoiată, dacă eu şi generaţia trecută suntem mai sensibili dar vrem din nou o lume normală! Ne-am săturat să vedem şi să auzim tentative de agăţat la orice pas. Chiar credem că dacă îi spunem cuiva de pe stradă: ”Arăţi trăznet, nu-mi dai numărul tău de telefon?” sau venim cu replici precum ”Tatăl tău e terorist pentru că eşti o bombă?” obţinem ceva mai mult decât o persoană cu IQ-ul minim? Sau mi se pare mie că în ziua de azi asta a devenit popular…IQ-ul cât mai scăzut, testosteronul cât mai ridicat! Şi totuşi…a cui e vina?

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Şi m-am lovit de-o stea căzută în deznădejde,
Neştiind că pe vecie avea să mă lege.
M-am zbătut în ale ei lanţuri grele,
Orbită eram de durere.
N-am ştiut că mai târziu voi regreta
Iubirea pentru steaua mea.

Ş-apoi plecat-am spre-alte zări mai luminoase
Încercând să scap de umbrele întunecoase.
M-am amăgit şi m-am legat strâns de-o rază de soare,
Crezând că acolo am să găsesc scăpare, eliberare.
Oh, amarnica de mine! Mai tare m-am legat
Uitând că fericirea n-o găsesc de cumpărat.

Mi-am cules lacrimile într-o petală de floare
Spunând cerului cât de tare mă doare.
Şi-am alergat spre zări mai albastre şi noi
Uitând de ceaţă, de ploaie şi noroi.
Gâfâind, m-am urcat pe-un colţ de lună.
Nu era nimeni ”Sunt aici” să-mi spună.

Ş-apoi am căutat printre gunoaie ceva pierdut,
Am uitat că nu mai aveam nimic de dat, de demult…
Cu picioarele goale şi cu sufletul pustiu,
Aş pleca undeva. Unde? Nici eu nu ştiu.
În pumn încă ţin strâns o fâşie de lumină,
Poate, cândva, undeva…va avea să vină!

Probabil că de multe ori te stresezi şi devii un mic ”monstru” încărcat cu energie negativă. Toate lucrurile sunt făcute parcă special pentru a te scoate pe tine din sărite. Ai probleme la slujbă, ai uitat să finalizezi un proiect pentru şcoală, nu ai bani să-ţi plăteşti facturile, oamenii din jur au pretenţii de la tine, maşina s-a stricat şi ai inundaţie în casă. Pur şi simplu parcă e prea mult pentru tine. Ajungi la capătul răbdărilor, şi, uşor, uşor răbufneşti. Scoţi afară tot ce s-a adunat în tine de-a lungul a câtorva zile. Nu vrei să mai auzi soluţii, nu vrei să mai auzi sfaturi, pur şi simplu nu vrei ca toţi să-şi dea cu presupusul. Tot ce ai vrea e să laşi totul baltă şi să mergi undeva, departe, unde nimeni nu te cunoaşte şi unde nu cunoşti pe nimeni.
Relaxează-te! Lucrurile cele mai bune se întâmplă când te aştepţi cel mai puţin! Da, ştiu…tu nu poţi aştepta. Tu ai nevoie ca pe loc să se rezolve toate problemele! Dar, te-ai gândit măcar o clipă că problemele analizate la rece, de obicei se rezolvă mai bine? Ceea ce acum îţi pare un munte uriaş de trecut, peste puţin timp vei privi în urmă şi-ţi va părea că ai avut de trecut doar o colină. Nu e capăt de lume când treci printr-o încercare, ba chiar poate fi începutul unei noi experienţe!

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Nu poţi cuceri o fată fără să îţi pui imaginaţia la lucru. Şi când spun o fată, mă refer la persoana cu anumite norme morale şi anumite aşteptări. De multe ori când am fost întrebată ”Ce vrea de fapt o fată?” am fost tentată să spun :”Mă crezi că nici noi nu ştim?”.
Cert este că vrem ceva. Vrem să ne simţim apreciate. Vrem să simţim că tot timpul este acolo, cineva, pentru noi. Vrem să însemnăm ceva. Să avem valoare.
În primul rând, o fată vrea să fie iubită. Asta e de la sine înţeles. Dacă nu ai de oferit iubire, dacă nu eşti în măsură să iubeşti cu toată inima şi din tot sufletul, mai bine renunţă. Nu-ţi bate joc şi de tine, şi de ea. Fetele adevărate nu se amăgesc cu iubiri ieftine.
O fată simte nevoia să fie apreciată. Fie că ştie să cânte frumos, că ştie să facă mâncare bună, că scrie frumos, că desenează frumos sau că vorbeşte frumos, trebuie tot timpul să o apreciezi. Să îi dai de înţeles că fără lucrurl pe care-l face ea, lumea nu ar mai fi la fel. Cât de frumos este să simţi că eşti specială!
O fată vrea să lupţi pentru ea. Fie că lupţi ca să o cucereşti, că lupţi ca să păstrezi relaţia sau că lupţi cu alţii pentru a nu ţi-o fura, o fată se simte bine când îi demonstrezi că-ţi pasă atât de mult încât nimic nu te opreşte de la a o avea.
O fată vrea romantism. Vrea cucerită, vrea lucruri speciale.
O fată vrea câteodata să ghiceşti ce vrea. Ştiţi la ce mă refer. Mai greu să comunice. Preferă să le citiţi gândurile!
Poate ai văzut destul de des pe stradă o frumuseţe de fată de mână cu un băiat nu atât de strălucit. Te-ai minunat şi-ai spus printre dinţi: ”norocosul”. Îţi spun eu de ce. Acea fată se simte în largul ei cu acel băiat, acea fată se simte apreciată, iubită, specială. A fost conştient că nu o merita şi a luptat pentru ea. Asta vrea o fată! Să simtă că nu e o fată oarecare ci…e acea fată!

Audiţie plăcută!

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Şi vreau să fug, să plec departe
Să scap de stările-mi deşarte.
Căci cuvântul nemilos mă taie.
Relele se ţin ca nenumărate scaie.

Dar cine m-ar putea primi pe mine
Când venele-s de răutate pline?
Şi mă lupt, mă lupt de nu mai pot
Dar parcă fără rost, fără antidot.

Tot în juru-mi negru-mi pare
Trist. Sumbru. Fără culoare.
Am distrus micul paradis al nemuririi
Oh, biata de mine! Am trădat tainele iubirii!

Tânjesc să fac din nou mult bine,
Dar răul e lipit tot mai mult de mine.
Şi urlu. Şi ţip. Sunt în deznădejde.
Vreau să vină ca să mă dezlege.

Într-o clip-am dărâmat tot ce-am zidit
Ca să poată omul să se simtă iubit.
Cu mâini tremurânde m-apuc iar de clădit:
Omul să nu dărâme ce Dumnezeu a zămislit!

Nu, nu am să-ţi spun că el caută neapărat măsura 90-60-90 şi o fată ca scoasă din cutie. De ce? Pentru că nu am să te mint. Dacă vrea aşa ceva, înseamnă că vrea o fată doar pentru distracţie şi nu că pune preţ doar pe exterior. Şi…tu nu ai vrea asta nu? Tu vrei un băiat care să rămână alături de tine şi la bine şi la greu. Bine, depinde. Dacă pui enorm de mult preţ pe exterior şi prea puţin pe interior, ai putea fi catalogată drept o fată superficială. Dacă ”arăţi” mult prea mult din ceea ce deţii, poţi fi catalogată drept o fată uşoară. De ce te chinui atât de mult să fii altcineva pentru o anumită persoană şi nu îndrăzneşti să fii tu însăţi? Am să-ţi dezvălui câteva secrete care mi-au fost spune de câţiva prieteni. Hey, ai grija, rămâne între noi!
Am aflat că bărbatul vrea să pară puternic şi viril. Dar în realitate, el suferă la fel de mult ca şi noi. Şi el iubeşte, şi el suferă, ba chiar şi el plânge! Da,da.
Un băiat vrea o fată care se respectă în primul rând pe ea. Prin respect, mă refer la a conştientiza că ai valore. La a nu te vinde şi a avea anumite principii şi valori morale. Nu, nu e în regulă dacă te duci cu primul băiat care îţi apare în cale. Nu, nu e în regulă dacă te îmbeţi şi începi să strigi şi să te urci pe mese. A te respecta înseamnă mai mult decât crezi tu. Înseamnă să îţi aminteşti că ai apă, săpun, că oamenii se mai spală pe faţă din când în când şi că e bine să miroase frumos de la o adevărată domnişoară!
O fată cu care să converseze. De multe ori am auzit fraza :”Nu mai am cu cine discuta, pur şi simplu toate discuţiile se rezumă la superficialitate.” Ca să poţi purta o conversaţie demnă de tine, draga mea, mai trebuie să îţi aminteşti că există bibliotecă, librărie, cărţi sunt multe, cititori puţini.
Cineva care să fie alături de ei mereu şi să-i sprijine moral. Asta nu înseamnă că trebuie să-ţi bagi nasul peste tot ci că trebuie să critici mai puţin şi să încurajezi mai mult. Poate ţi se pare ţie că eşti mai interesantă dacă te uiţi la un film cu Brad Pitt şi spui ca din senin: ”Dacă ai arăta ca el…”. Nu ştiu cât de bine ţi-ar pica să-ţi spună în timp ce te uiţi la Betty cea urâtă că semeni destul de bine cu actriţa din rolul principal. Bine, înainte să se ”transforme”.
Sentimentul că el e eroul tău. Da, da. Nu strică uneori să-i reaminteşti că fără el ai zace şi acum plângând în pat cu şerveţelele şi ciocolata lângă tine, uitându-te la filme siropoase. Nu strică să-i mai spui uneori cât de bine te simţi cu el şi cât de fericită eşti că l-ai întâlnit.
Surprize. Nu neplăcute, desigur. Ce ar fi ca următoarea dată când te întâlneşti cu el să-i faci o surpriză plăcută? Gândeşte-te tu la ceva! Fii inventivă!
O fată care ştie să se comporte. Sunt convinsă că nu ar fi încântat când aţi merge în vizită la părinţii lui să spui tot genul de prostii şi să îi baţi mama pe umăr, făcându-i cu ochiul şi spunând: ”Ştii tu ce vreau să spun, nu?”. Sunt convinsă că nu ar fi plăcut ca atunci când ţi-ar face cunoştinţă cu prietenii lui, tu să începi să te dai la ei.
Un băiat de fapt vrea mult mai multe. La fel şi o fată. Mai sus am enumerat doar câteva lucruri care mi-au venit în minte. Lista poate continua mult mai mult. De la stil la stil, de la personalitate la personalitate, de la gusturi la gusturi. În orice caz, în primul rând oricine ar dori ca tu să fii tu însuţi!
Dacă nu e aşa, băieţi, vă rog eu din toată inima să mă corectaţi!

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Sun la uşă. De după ea aud gemete şi pe cineva cum păşeşte greu spre ea. Se aude cum cineva învârte cheia şi în uşă apăru o faţă blândă cu părul alb. E ea. Când mă vede, zâmbeşte cu gura până la urechi şi spune blând:
-Oh, eşti tu! Intră, intră.
Mă repede să intru în casă şi ma pupă pe obraz. O iau şi o îmbrăţişez. Părul alb ca zăpada îi este moale şi mătăsos. E micuţă tare aşa că mă aplec când o îmbrăţişez. Cu picioarele târâindu-le, se îndreaptă spre sufragerie. Aprinde lumina şi se aşează pe scaun.
-Ia loc draga mea. Fă-te confortabilă.
Mă îndrept spre cel mai apropiat fotoliu şi mă aşez. Pe furiş şi fugitiv privesc prin cameră. Totul e neschimbat. Poza lui încă mai atârnă pe perete şi candele încă stau acolo. E frig.
-Cum sunteţi astăzi, doamna X? Vă este mai bine?
– Picioarele mă omor de durere. Nimic nou în viaţa mea. Tot aşa cum ştii. Mi-a fost dor de tine. M-am gândit la tine.
S-a uitat spre mine cu duioşie. Ochii ei negri sunt obosiţi. Stă pe scaun dreaptă în ciuda anilor înaintaţi. Are aruncat pe ea un capot şi un nasture îi stă descheiat. Privesc în jos şi îi observ picioarele. Încă sunt frumoase pentru vârsta de 84 de ani pe care o are. Zâmbesc. Îmi era dor de ea. Îmi era dor de mirosul de nuci ce domnea în apartament şi de vocea ei caldă. Îmi zâmbeşte iar. Are zâmbetul unei bătrânice dulci. Dar în acel zâmbet presimt tristeţe.
– V-au m-ai vizitat copiii, nepotiii?
Lasă privirea în jos. Oftează. Îşi ţine mâinile una în alta şi simt tensiune în cameră.
-Au mai venit din când în când. Dar…niciodată nu m-au întrebat dacă mă pot ajuta cu ceva sau dacă am nevoie de ceva. Deh, fiecare are viaţa lui.
Văd cum inima o doare. Sângerează. E atât de singură! Proprii ei copii vin atât de rar ca să vadă ce mai face! Şi atunci când vin, vin ca să împrumute bani. Oftez şi eu. Simt o durere în piept care nu-mi dă pace. Parcă ceva se strânge în interiorul meu şi stă gata să se rupă.
-Sunteţi tristă, aşa-i? Vă este dor de el…
Începe să plângă. Lacrimile îi curg printre ridurile adânci de pe faţă şi merg pe gât în jos. Mie mi se aşează un nod în gât. Aş vrea să mă ridic şi mă duc să o iau în braţe dar picioarele mi-s ca de plumb.
– Alina, durere mai mare nu am. Mă rog zilnic la Dumnezeu să mă ia şi pe mine o dată. Zilnic mă întreb de ce m-a lăsat aici singură? Cum s-a îndurat să închidă ochii şi să plece? M-a iubit atât de mult. Era un om minunat! De ce?? De ce sunt atât de singură?? Dimineaţa mă trezesc şi nu-mi doresc să mai deschid ochii. Mă omoară singurătatea.
Plânge în hohote. Pe obrazul meu se prelinge ceva cald. Mă arde. Mă arde până în suflet. Mă duc la ea şi îi mângâi părul catifelat. Aş da orice să îi iau durerea. Aş… o strâng de mână.
-Fi-ţi tare. Dumnezeu ştie de ce.
- Mă tot întreb la cine am făcut rău ca să merit aşa ceva. Stau închisă între aceşti patru pereţi, când ies afară toată lumea se uită după mine pentru că sunt cu căruţu. Picioarele nu ştiu cât mă mai duc. Am fost paralizată. Mi-am revenit. Dar acum nu ştiu ce va fi. Mă rog pentru o moarte aşa cum a avut el. Bruscă. Să nu cad la pat. Să nu fiu povara nimănui…
Cuvintele i se îneacă în propriul aer. Dă din cap şi priveşte cu nostalgie spre tabloul care îl înfăţişează pe răposatul ei soţ.
-Nu m-am gândit că voi avea aşa o bătrâneţe…
Mor. Îmi vine să mă duc acasă şi să despachetez. Să nu mai plec nicăieri. Dar…viaţa trebuie să meargă înainte. Încet, încep să îi spun.
-Eu…nu am să mai pot veni pe la dumneavoastră. Plec. Mă mut şi nu mai vin decât peste jumătate de an acasă.
Încremeneşte. Se uită spre mine disperată. Vrea să spună ceva dar nu are putere. Apoi, uşor, în şoaptă îmi zice:
-Înţeleg. Trebuie să te duci în drumul tău. Trebuie să îţi trăieşti viaţa doar eşti tânără! Să…să faci multe că ai potenţial. Şi nu te lăsa păcălită de băieţi că sigur ai să-i farmeci pe mulţi. Şi… să mă mai suni din când în când. Chiar dacă poate gândeşti ce mai vrea şi bătrâna asta, să mă mai suni. Doar…să-ţi aud vocea. Să ştiu că eşti bine.
M-am ridicat de pe fotoliu, ochii îmi erau scăldaţi în lacrimi. Am luat-o de mână şi am ajutat-o să se ridice. Am dus-o spre uşă, am pupat-o pe obrazul ridat şi i-am şoptit la ureche:
-Sunteţi mai mult decât o simplă bătrână pentru mine. Sunteţi o parte din mine. Am să vă sun. Promit.
Am ieşit pe uşă şi îmi doream să renunţ la tot. La planuri, la vise şi să stau doar cu ea. Cu scumpa mea doamnă x pe care am cunoscut-o acum un an, toamna, într-o zi de septembrie. Dar nu se poate. Viaţa merge înainte. Am închis uşa şi odată cu ea şi cutia cu amintiri.

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Viaţa e prea frumoasă şi prea scurtă ca să o trăieşti aşa cum vor alţii. Toţi au aşteptări de la tine, cerinţe. Ne-am făcut câţiva dintre noi idee de cum ar fi perfecţiunea şi avem pretenţia ca toţi ceilalţi să ne urmeze tiparurile. Şi cine nu o face, vai, nu se încadrează în ideile noastre de a trăi.
Ne-am săturat să ni se spună să nu zâmbim când avem chef să o facem. Ne-am săturat să ni se spună să nu plângem pentru că e momentul să fim fericiţi. Ne-am săturat să ni se spună să nu alergăm, când abia ne abţinem să nu o luăm la fugă.
Comentează cât vrei tu despre modul cum mă îmbrac, despre modul cum vorbesc sau cum mă comport, dar nu îmi spune tu mie cum ar trebui să o fac! Sau dacă îmi spui, spune-mi-o din dragoste nu pentru că mori tu de invidie!
Am învăţat să trăim cu frica în sân despre ce crede cel de lîngă noi. Am învăţat ca înainte de a face ceva, să ne uităm de patru ori în stânga şi în dreapta. Tot ceea ce facem, porneşte din inimă! Dacă trăim aşa, unde este adevăratul ”TU”. Adevărata persoană? Eu aia vreau să o cunosc, nu persoana dictată şi condusă de societatea parvenită din ziua de azi.
Atât de puţini oameni mai îndrăznesc să fie ei însişi încât mă tem, cu regret, că vom ajunge o mână de oameni clonaţi. Personalităţi, idei, comportamente identice.
Haideţi să îndrăznim să fim noi înşine. Dumnezeu cu un scop ne-a creat diferiţi, Dumnezeu cu un scop ne-a dat gândire diferită. Şi nu, nu cu scopul de a băga pumnul în gură celui de lângă tine. Să îndrăznim să fim noi, nu ceilalţi.

Când trăieşti cu resentimente, nu mai ai nimic de oferit. Resentimentele sunt sentimente ostile provocate de amintiri neplacute cauzate de către cineva. Când eşti plin de resentimente, eşti plin de ură, de dorinţă de răzbunare. Resentimentul, în opinia mea, este sentimentul care vine iar şi iar şi iar peste tine. Te doboară, te macină, mănâncă tot ce e mai bun din tine. Atunci când cineva ne răneşte enorm, când suntem dezamăgiţi, ne simţim nedreptăţiţi sau eliminaţi din viaţa cuiva, acele sentimente care ne-au doborât revin la noi dar de fiecare dată cu o intensitate şi mai mare.
Deşi poate nu ai realizat, când eşti plin de resentimente pur şi simplu nici nu mai poţi avea relaţii normale cu cei din jur. Nu mai poţi lega prietenii şi pur şi simplu nu mai poţi face lucrurile pe care altă dată le făceai. Asta pentru că e ca şi o boală. Începe să te mănânce dinlăuntru, până dă pe dinafară. Şi când dă pe dinafară, umplii de sentimente negative şi pe cei de lângă tine. Şi nimeni nu vrea să stea lângă cineva posac şi care se plânge tot timpul. Nimeni nu vrea să stea lângă cineva care urzeşte planuri de răzbunare. E greu prin ce ai trecut, e greu pentru că nu-ţi imaginezi de ce tocmai tu. Te gândeşti că nu vei putea ierta persoana respectivă până când nu te vei vedea răzbunată. Dar doar ţie îţi faci rău dacă păstrezi în tine toată acea amărăciune. De ce să retrăieşti acel moment, din nou şi din nou? E greu să laşi în urmă toate cicatricile care ţi-au fost cauzate, dar nu e imposibil. Şi alţi oameni au reuşit. Şi eu am reuşit. Poţi şi tu.
De ce să fii plin de resentimente, când ai putea să fii plin de iubire de dă peste ea?

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Azi stăteam şi mă gândeam cât de mult ne rănim între noi, oamenii. Cât de mult rău ne facem unii altora. Nu ne placem să suferim dar în schimb provocăm de multe ori suferinţă semenilor noştrii. Nu ne place să fim trataţi cu indiferenţă, dar la rândul nostru îi tratăm pe ceilalţi cu indiferenţă. Nu ne place ca să fim părăsiţi, dar noi părăsim de câte ori nu mai avem nevoie de cineva. Nu ne place să fim loviţi, dar lovim de câte ori avem ocazia.
Uneori ne apropiem de persoane doar pentru că avem interese. Diferite interese. Financiare, sentimentale sau altele. Suntem interesaţi cum să trăim mai bine şi să câştigăm mai mult, fiind pregătiţi să călcăm în picioare pe oricine ne-ar sta în cale. Amăgim oamenii cu vorbe ieftine şi sentimente ipocrite, ca mai apoi să-i aruncăm poate într-un hău adânc de unde nu se ştie dacă se vor mai ridica. Am ajuns atât de egoişti, atât de lacomi încât uităm că mai avem principii şi moralitate.
Aşa că astăzi, dragul meu prieten, am decis să te rog ceva în numele tuturor oamenilor care gândesc ca şi mine. Dacă nu ţii la mine cu adevărat, dacă nu te interesează cu adevărat starea mea, dacă nu vrei să mă ajuţi, să mă ridici când cad şi o faci aceasta doar pentru că te simţi dator sau pentru că aşa îţi dictează conştiinţa, şi în inima ta nu ai vrea să o faci cu adevărat, fă-ne un bine amândurora şi stai cât mai departe. Nu mă răni şi pe mine şi implicit şi pe tine. Nu te amăgi singur şi nu mă amăgi şi pe mine. Nu fă o gaură în inima mea, ca mai apoi să realizezi că de fapt ai şi tu una. Dacă nu stai aproape de mine dintr-o dorinţă sinceră, nu-ţi face rău şi nu-mi fă rău doar pentru că aşa scrie Sfânta Scriptură ”să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, nu o fă din datorie. Fă-o din dragoste şi pentru că vrei cu adevărat! Şi dacă nu există aceasta, te rog eu, dacă nu-ţi pasă de mine cu adevărat, stai departe!

O mare parte din viaţa noastră e formată din regrete. Am făcut lucruri pe care nu am fi vrut să le facem sau nu am făcut lucruri pe care am fi vrut să le facem. Oare la asta să se rezume totul? Să trăim o viaţă plină de întrebări, dintre care cea mai mare ar fi: ”Cum ar fi fost dacă”?
Suntem oameni şi căutăm mereu soluţii. Am vrea dacă se poate să luăm decizia cea mai bună, să facem lucrul cel mai înţelept şi să ţinem lângă noi doar persoane care ne gâdilă egoul. Citim cu sufletul la gură articolul care ne spune cum să ne rezolvăm problemele, ascultăm oamenii care ne sfătuiesc cum să trăim o viaţă fără regrete şi mergem până la limita imposibilului.
O facem pe curajoşii. Ne prefacem că ne aruncăm în acest ocean zbuciumat plin de valuri, dar în realitate tremurăm la fiecare adiere. Ne este frică. Ne este frică de noi înşine, de cel de lângă noi, de probleme şi de nereuşită. Ne este frică chiar şi să recunoaştem că ne este frică. Trecem pe lângă provocări ca şi mielul pe lângă lup şi ne agăţăm de fiecare promisiune. Nu îndrăznim să facem lucruri mari pentru că ne temem de schimbări. Nu facem schimbări pentru că ne este frică de eşec. Nu am lăsa totul la o parte pentru un vis ”prostesc” de-al nostru pentru că nu e sigur. Mergem gârboviţi şi apăsaţi de probleme, fruntea este ridată de multele întrebări şi părul albit dinainte de vreme. Ne înăbuşim fiecare emoţie care se presupune că nu ar trebui să o avem, lăsăm ca şansele să treacă pe lângă noi, ca mai apoi, într-un final, să ne punem eterna întrebare: ”Cum ar fi fost dacă…”?

imagine preluată de pe: http://www.foxsol.ro/intrebari.html

Deoarece mâine mă mut în Cluj, nu ştiu în cât timp îmi voi pune internet. Sper că va fi cât de curând. Până atunci, sper să mai intru pe internet să pot scrie.
Cât de optimişti suntem? Eu astăzi când am aflat că am ceva impedimente, m-am alarmat. Abia apoi, gândind la rece…am realizat că trebuie să fiu mai optimistă. De multe ori privim probleme din unghiul care nu trebuie şi uităm că dacă ne schimbăm unghiul, acestea vor părea mai rezolvabile. Haideţi să încercăm ca atunci când avem o problemă sau un obstacol, să ne punem întrebarea : ”Chiar se merită să îmi stric sănătatea pentru asta?”
E greu, e enorm de greu. Eu astăzi am avut de învăţat lecţia. Dar viaţa ne va învăţa pe toţi, pe rând.
Acum, să ne auzim cu bine şi să fiţi cu inima sinceră şi curată până ne reauzim!

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Pentru că dacă îndrăzneşti tu, vor îndrăzni şi alţii. Nimic nu e mai îndrăzneţ decât a te ridica în picioare şi a îndrăzni să proclami în ceea ce crezi. De ce te-ai lăsa influenţat de o masă de oameni, pe când tu poţi să fii mai diferit? Zilele astea am realizat că doar eu am de pierdut dacă tot timpul stau şi mă gândesc: ”Oare ce zice cel de lângă mine?” M-am întrebat asta şi cu atât am rămas! Cei care nu s-au întrebat asta, au avut de câştigat. Dar din greşeli se învaţă. Numai că uneori greşelile sunt scumpe.
Ştiu persoane care toată viaţa au trăit tot gândindu-se ce gândesc ceilalţi despre ei. Au ajuns să fie paranoici şi fără personalitate.
M-am hotărât! Eu vreau să fiu schimbare. Vreau ca să fiu schimbarea generaţiei mele care e catalogată drept leneşă, incultă şi necivilizată. Şi uneori nu e aşa. Nu toţi. Unii mai au curajul să ridice privirea şi să privească spre ţintă.
Stai pe tuşă şi admiri oamenii care îndrăznesc să vorbească, îndrăznesc să fie diferiţi şi îndrăznesc să-şi spună opinia. Şi tu poţi face un lucru: păşeşte linia de START şi alătură-te nouă, generaţiei care vrea să fie schimbarea!

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Ieri am primit un mesaj în care mi s-a cerut părerea asupra unui lucru. Am decis să fac un articol din răspunsul meu. De ce? Pentru că părerea mea poate fi personală şi poate pentru că unii din voi ar avea ceva de adăugat, rectificat sau aprobat.
Să ne imaginăm o relaţie între două persoane care durează nouă ani. După nouă ani, aceştia se despart. Câteva luni buni nu-şi vorbesc, ca mai apoi el să reapară în viaţa ei. Doar că de această dată recunoaşte că încă ţine la ea, dar că este derutat.
Asta am înţeles din mesajul fetei. Nu am înţeles dacă şi ea doreşte o eventuală împăcare cu el sau dacă încă mai ţine la el. Dar dacă îşi pune întrebări, bănuiesc că da. Cred că ori acel băiat a realizat că o iubeşte şi că nu poate trăi fără ea, sau pur şi simplu nu se poate desprinde de trecut.
Uneori începem relaţii, le punem punct şi abia apoi realizăm lucruri care ne erau imposibil de văzut în timpul relaţiei. Absenţa unei persoane îţi poate provoca dorul după ea. Sau pur şi simplu frica de a merge mai departe. Sau…dependenţa. Iubirea este o enigmă pentru multă lume. Te trezeşti că investeşti în persoana de lângă tine, că-ţi faci toate visurile şi planurile în jurul ei şi apoi rămâi doar cu un munte de îndoieli şi o mare de dezamăgiri.
Rămâne marea enigmă după despărţire. Te temi să mergi mai departe şi te înspăimântă ideea că trebuie să o iei de la capăt sau ai realizat că nu poţi trăi fără de persoana cu care ţi-ai împărţit pentru o vreme inima, sentimentele şi trăirile. Ce trebuie să faci? Să mergi mai departe sau să mai acorzi o şansă relaţiei. Este alegerea ta. În orice caz, ascultă vocea inimii.

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Ascult multă muzică străină. În mod special în engleză. Multe hit-uri ale americanilor au în cuvintele lor : God, Love, Hallelujah şi lista continuă. Americanilor nu le e ruşine să cânte despre Dumnezeu, nu le e ruşine să afirme că sunt creştini. Da, mulţi dintre ei sunt imorali. Da, mulţi dintre ei duc o viaţă imorală. Dar…asta fac şi românii. Numai că la români nu am auzit într-un hit cuvântul Dumnezeu sau Aleluia. Nu, nu. La noi românii, într-un hit mai degrabă auzim cuvinte obsecene, uneori necenzurate. Asta să spună adevărul despre noi?
Acum dacă ne uităm retrospectiv, observăm că noi românii totdeauna am promovat vulgaritatea, limbajul murdar şi multe altele. Nu zic că americanii nu fac asta, ba chiar poate de la ei a pornit aceasta, dar cel puţin pot să mă bucur când mai aud melodii pe care să le ascult liniştită.
Carrie Underwood, Celine Dion, Rascal Flatts, Beyonce, Brandon Heath, Il Divo…toţi cântă despre Dumnezeu. Până şi cel mai cunoscut cântec al Americii cântat de mii şi mii de oameni spune: ”God bless America”, pe bancnota lor scrie mare ”In God we trust”.
Aş da exemple şi de la noi dar…nu-mi vine în minte nici unul acum. Sunt curioasă… ne este ruşine să afirmăm că noi credem cu adevărat în Dumnezeu? Ne ascundem de asta? Nu spun că nu sunt patriotă, spun că ne merităm ţara, conducătorul şi haosul organizat. Căutăm soluţii peste tot: politică, societate, economie…am ajuns să alergăm disperaţi după tot ceea ce promite rezolvarea problemelor. Ei bine, în graba noastră am uitat de cineva. De Dumnezeu. Şi asta doare.

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Am ajuns să ne temem de sentimente. Involuntar sau voluntar, le blocăm şi continuăm să mergem prin viaţă ca şi cum nimic nu ne tulbură. Nu ne tulbură faptul că un copil moare de foame, nu ne tulbură eşecul nostru, nu ne tulbură mizeria, ura, invidia, bârfa. Credem că suntem puternici, că deţinem controlul asupra vieţii noastre. Ne mândrim cu faptul că suntem ”tari”, aproape inumani. Ne temem să permitem inimii să mai simtă lucruri mari, puternice. Stăm ca nişte lupi care îşi pândeşte prada. Astăzi nu mai e la modă omul care trăieşte amalgam de sentimente, care e sensibil la ce e în jurul lui. Nu, la modă e omul care-şi blochează sentimentele, care nu are emoţii şi trăieşte pentru el însuşi. Un egocentric.
Nu. NU! Nu vreau să fiu aşa. Vreau să-mi iubesc deliberat semenii fără să mă gândesc la eventualele consecinţe şi la viitoarele suferinţe. Vreau să iubesc fără ca inima să-mi fie tot timpul în alertă, ştiind că în următorul moment s-ar putea să fie ciopârţită. Ce curaj mai mare poate fi decât să fii în stare să-ţi asumi sentimentele şi trăirile?

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Anestezia locacă asigură o ridicare a pragului de sensibilitate locală a corpului. Mie personal, cu cât mai multe injecţii de anestezie mi-au fost administrate, cu atât mai rezistentă am devenit la ele. Cu timpul, este necesară o cantitate mai mare de substanţă pentru a-şi face efectul scontat.
Stăteam şi mă gândeam cum aşa este şi în viaţa personală. Luăm o doză din lucrurile care ne fac fericiţi şi cu adevărat suntem. Doar că, următoarea dată este nevoie de dublarea dozei pentru a mai putea simţi acea ”morfină” cum ne invadează corpul. Şi ajungem în timp să cerem mai mult, şi mai mult, tot mai mult, până când descoperim că nici maximul dozei recomandate nu ne mai mulţumeşte şi satisface. E greu ca şi oameni să putem păstra un echilibru şi o balanţă între decizii şi sentimente. Am ajuns să fim atât de ”disperaţi” după acea doză de anestezic, să fim atât de disperaţi să o simţim invadându-ne corpul, încât căutăm să mai luăm şi de la ceilalţi. Nu conteză că cel de lângă mine e mizerabil, nefericit şi că i-am luat doza recomandată de sub nas. Important e să am eu cât mai mult. Mai mult, tot mai mult până când ajungem să ne intoxicăm cu propriul venin. Ai grijă ca atunci când efectul anesteziei a trecut, să nu rămâi în loc cu o durere şi o gaură mare în piept.

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

De unde începe bunul simţ şi unde se opreşte? Cei care se simt deranjaţi de atitudinea unor persoane sunt prea sensibili? Sau sunt prea insensibili cei care deranjează cu atitudinea lor?
Aş face un experiment. Aş închide câteva persoane într-un apartament pentru o perioadă de zile.
Sunt convinsă că vor ieşi de acolo cu nervii întinşi la maxim, cu antipatii şi experienţe neplăcute. Asta dacă nu vor învăţa să lase de la ei.
Şi totuşi… cu un motiv există codul bunelor maniere. Sunt revoltată de nesimţirea care domneşte, şi nu, nu judec aici! Sunt câteva elemente de bază care cred că se învaţă din cei şapte ani de acasă.
Nu vreau să dau exemple, nu vreau pentru că aş avea mult prea multe exemple. Dar vreau ca toţi să ne gândim că noi, împreună cu comportamentul nostru şi cu bunul simţ, trebuie să fim un exemplu pentru societate. Asta nu pentru că ne-ar păsa de părerea lumii, ci pentru că ne pasă de noi înşine. Trebuie să ne respectăm pe noi şi mai apoi, pe cei din jurul nostru. Dacă vrei să fii respectat, respectă. Dacă vrei să fii iubit, iubeşte. Dacă vrei să fii vorbit de bine, nu vorbi pe alţii de rău. Dacă vrei să fii privit cu admiraţie, fă lucruri demne de admirat. Dacă vrei înţelegere, acordă înţelegere. Dacă vrei să fii tratat cu blândeţe, fii blând. Să nu ai pretenţia să fii tratat ca un rege, dacă nici măcar nu laşi amarnica idee de slujitor a unui rege. Să nu ai pretenţia să ţi se acorde lucruri frumoase, dacă nici măcar tu nu ştii ce e acela un lucru frumos. Nu spun să răspundem urii cu ură, dar spun să răspundem nesimţirii cu indiferenţă! Nu te coborî la nivelul unuia care vrea să se înjosească. Te va trage după el! Fii om demn de urmat şi ai grijă pe cine laşi să-şi pună amprenta asupra ta!

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Odată cu toamna târzie, am deschis uşa ruginită a sentimentelor mele. Acolo, am găsit frunze de anul trecut căzute pe jos, am găsit rouă încă proaspătă şi melancolie eternă. Bătea vântul. Ploua. Era frig. M-am fost dezobişnuit să mai intru pe acea uşă. Acum eram surprinsă de ce am găsit dincolo de ea. O încăpere părăsită cu ferestrele larg deschise în care-şi făcură cuibul două rândunele uitate de stol. Pe jos, file rupte din jurnal se descompuneau tacit. Într-un colţ sta aruncat bagajul dorinţelor. De un colţ atârna vulnerabilitatea şi într-un cufăr bine închis stătea aruncată o haină veche a dezmierdării.
Şi a venit din nou toamna. Nu ştiu cât va mai rezista camera şubredă a sentimentelor. Este supraîncărcată. E plină de bagaje, de cufere şi de decepţii vestejite. Pe fereastra prăfuită dinainte de vreme, intră timidă o rază de soare. E speranţa. Vrea să lumineze camera. La lumina ei, parcă lucrurile nu mai par aşa moarte.
Imediat va pleca toamna. Îmi va fi dor de culoarea roşie-gălbuie a melancoliei. Nu contează. Vine un alt anotimp. Poate cu sentimente albe mai puternice. Poate că va deschide uşa sentimentelor cu totul şi o va trânti de perete. Atunci voi şti cu adevărat că a intrat un nou anotimp în cămăruţa mea.

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Alergăm prin viaţă şi ne zbatem în acest zbucium din care parcă nu mai ieşim, ca într-un final să ne oprim şi să ne întrebăm: ”Ce vreau eu de fapt?”.
Promitem multe, facem puţine, luăm totul, oferim nimic, urlăm, tragem, ţipăm, minţim, pervertim lumea cu ce apucăm, dăm din coate şi apoi ne oprim istoviţi, fără nici o direcţie şi fără nici un ţel. Bârfim, rânjim cu răutate, jignim, atacăm pe la spate, uneltim, ne purtăm necivilizat, apoi ne batem cu pumnul în piept şi urlăm că suntem ”oameni”, că suntem ”fiinţe superioare”.
Vedem maşini luxoase, case mari, haine scumpe şi ne dorim şi noi. Credem că asta ne aduce fericirea care lipseşte. Pentru că da, lipseşte ceva. Ne bem minţile, ne înceţoşăm gândirea şi căutăm ”efecte tari”. Facem promisiuni deşarte, mărturisim iubiri neexistente şi furăm inimi şi trupuri pentru simpla plăcere. Ne-am creat propria Divinitate şi ne proslăvim eul.
Ce ne dorim cu adevărat? Putere, control, să dominăm? Ce ne mulţumeşte, pe noi, oamenii? CE? Omule, opreşte-te o clipă din alergarea ta şi spune-mi, CE VREI de la viaţă?

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Mulţumesc omule care ai intrat în viaţa mea şi mi-ai înseninat zilele. Îţi mulţumesc pentru că m-ai făcut să zâmbesc şi pentru că m-ai făcut să zic că merită trăită viaţa. Deşi de multe ori nu ai ştiut, m-ai convins să merg mai departe. M-ai convins să ridic capul sus şi să-l ţin aşa fără să mă mai las înfrântă. De multe ori, inconştient, te-ai apropiat de mine şi mi-ai bandajat rănile. Mi-ai luat inima rănită şi ruptă în mii de bucăţele şi ai sclădat-o în balsam. Când era cât pe ce să renunţ la visul meu, te-ai apropiat şi optimist, mi-ai zis cât de important e să-ţi urmezi visele. Atunci, am luat visul meu aruncat în coşul renunţării şi l-am pus pe picioare. M-ai ajutat să-mi îndeplinesc multe dintre dorinţe. Deşi nu ţi-ai dat seama, tu ai fost prietenul bun, femeia de lângă mine, vecina, necunoscutul, etc. Tu omule bun, m-ai ridicat fără să vrei. Şi nu ai fost doar o persoană, ci ai fost o multitudine de persoane care sunt sigură că vor mai fi de-a lungul vieţii.

Iar ţie, omule care mi-ai împroşcat inima cu noroi, care mi-ai pervertit visele şi ţi-ai bătut joc de naivitatea mea, îţi mulţumesc şi ţie pentru că mi-ai arătat ce înseamnă viaţa. Mulţumesc pentru că mi-ai deschis ochii, că mi-ai arătat ce înseamnă trădare, uitare, că mi-ai arătat ce înseamnă să strângi din dinţi şi să reprimi cele mai violente sentimente. Tu, omule care mi-ai călcat inima, sentimentele şi încrederea în picioare, eşti prietena mea cea mai bună, eşti persoana pe care am iubit-o, persoana de la colţul străzii, persoana care m-a bârfit sau doar cineva invidios.

Om străin, nu ai idee cât impact ai asupra vieţii unui om. Data viitoare, ai grijă ce fel de impact ai. Ai grijă dacă aduci binecuvântare sau blestem în viaţa celui de lângă tine, ai grijă dacă laşi un gust amar sau unul dulce. Ştii să fii un cadou pentru alţii? Şi…mulţumesc ţie, om străin!

imagine prelută de pe: www.deviantart.com

Cât de norocoşi suntem! Astăzi, conducând un prieten orb până în staţia de autobuz, am realizat cât de mare e binecuvântarea că putem vedea! Cât de vulnerabil este el, ca persoană nevăzătoare…s-a lăsat total pe mâna mea. Puteam să îl conduc pe un drum bun sau pur şi simplu puteam să îl duc pe un drum greşit. Aici de mine depindea. Câţi dintre noi avem o încredere aşa de mare încât ne-am lăsa pe mâna altor persoane?
Şi ştiţi ce este ciudat? Că noi vedem, vedem tot ce se petrece în jurul nostru, vedem oamenii, lucrurile, natura şi totuşi…uneori alegem un drum greşit. Ori, trăim ca şi cum nu am vedea nimic din ce ne înconjoară. Suntem atât de obosiţi, de stresaţi şi de nervoşi încât nu mai avem timp de lucrurile care sunt cu adevărat importante. Trăim de pe o zi pe alta, fără a conştientiza cât de norocoşi suntem.
Nu trebuie să fim conduşi de mână, nu trebuie să ni se spună de nenumărate ori: ”atenţie, scară. ai grijă, trecem strada.”. Nu trebuie să trăim o viaţă ”neagră” şi nici nu trebuie să ne luptăm cu sentimentul vulnerabilităţii. Şi totuşi…am observat la prietenul meu mai mult optimism, mai multă fericire şi mai multă siguranţă ca la oricare dintre noi. Da, da. Ce ar fi să aprindem lumina conştiinţei, să realizăm că noi vedem şi să începem să trăim ca atare? Să nu mai continuăm să trăim în întuneric, ci, ca prietenul nostru orb, să trăim o viaţă plină de lumină!

imagine preluată de pe: www.deviantart.com