Era noapte. Ea stătea în camera goală şi pustie. O lumină caldă se reflecta peste chipul ei palid. Avea tenul alb şi ochii mari şi negri. Stătea în cămaşa de noapte şi se uita pe fereastră. Până şi cerul era pustiu. Nici măcar o stea nu era pe el. Dar ochii ei străluceau ca două stele. Era singură. Respira încet şi ar fi vrut atât de mult să poată vorbi cu cineva. Vroia ca cineva să-i salveze inima din a fi ruptă în mii de bucăţele. Vroia pace.
S-a îndepărtat încet de fereastră, a mers spre pat şi s-a aşezat în genunchi la capătul acestuia. A închis ochii şi o lacrimă îi curse încet printre genele lungi. Dar, deodată faţa i s-a luminat şi a şoptit încet: ”Te iubesc cu o iubire veşnică. Dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta.” Asta e tot ce trebuia să ştie. Dimineaţa, a fost găsită în genunchi, lângă pat, cu zâmbetul pe faţă şi o rază caldă îi scălda faţa care radia de pace. DAU OAMENI PENTRU TINE ŞI POPOARE PENTRU VIAŢA TA!

Până nu eşti gata să accepţi responsabilitatea pentru viaţa ta, nu vei merge nicăieri. Când un învingător face o greşeală, spune: “eu sunt de vină!” dar când un laş greşeşte, el spune: “nu este vina mea!” În ce grup te încadrezi?

Nu te scuza că ai o slubă bună de nimic, că nu faci câţi bani vrei tu, că nu eşti îndeajuns de fericit, că nu ai ce casă vrei tu, ce maşină vrei tu şi că lucrurile nu ies cum vrei tu. Nu ai scuze pentru aşa ceva! Nu ai scuze pentru că te comporţi ca un ticălos când ai putea să fii elegant. Nu ai scuze că eşti o bârfitoare, când ai putea foarte bine să fii o bună confidentă! Nu ai scuze pentru faptul că ai făcut unele greşeli. Sunt ale tale. Ia-le!

Nimeni nu e vinovat că tu eşti un papă-lapte sau că practici prostituţia! Nimeni nu e vinovat că ai ales să fii criminal. De la începutul începuturilor, Adam a dat vina pe Eva. Nu şi-a asumat responasibilitatea! Cumva l-a obligat să muşte din măr?

Pe tine cine te-a împins să te apuci de băut, să te apuci de fumat sau să pierzi timpul aiurea???? CINE?? Cine te-a împins să ai zeci de relaţii ca apoi să ieşi cu inima zdrobită din ele şi să cauţi dragostea perfectă? CE să-i oferi?? O inimă ciopârţită?

M-am săturat de persoanele care pozează în victimă! Tot timpul s-au certat din cauza persoanei de lângă ei, tot timpul de vină e altcineva pentru eşecul din viaţa lor. Sunt triste şi tot timpul se plâng. ”X mi-a zis aşa, a trebuit să mă răzbun!”

Scuzele trebuiesc ARSE oameni buni, nu înrămate să ţi le vadă fiecare cetăţean în parte!

Doi ochi mari mă privesc. Se uită fix la mine.  O gură rotundă, pistrui mici şi un nas nici prea mic, nici prea mare. Toate stau înşirate în faţa mea. Dar ochii aceia… ochii mă intrigă. De ce mă privesc aşa de fix?  Ce le-am făcut? Oare ei ştiu ce e în inima mea? Şi buzele acelea…sunt roşii. Date cu ruj. Genele sunt lungi. Sigur şi ele sunt date cu rimel. Încerc să privesc şi mai atentă pentru a descria persoana din faţa mea, dar şi ea…mă priveşte la fel de atent. Mă mut stingheră mai spre dreapta. Şi ea se mută.   Mai privesc o dată şi nu mai suport.  Lacrimie îmi tâşnesc din ochi. Parcă sunt o fântână arteziană care încearcă să amuze trecatorii. Mă uit printre lacrimi la cea din faţa mea. Sunt curioasă cum a reacţionat. Are pe faţă dâre negre. Ele curg peste buzele ei roşii şi…coboară spre bărbie. Curiasoă întind mâinile spre buzele mele. Încerc să le şterg, privind ţintă la cea din faţa mea. Acum…ea are dâre negre pe obraji şi… e roşie în jurul gurii. Dar ochii ei… tot mă privesc insistent. Mă enervez şi…. iau oglinda din faţa mea şi o trântesc de pământ. Mii de bucăţele stau întinse şi mă privesc. Într-o bucată mai mare observ ceva. Mă apropii şi mă uit. Sunt ei. Ochii mei.

————————————————————————————–

De câte ori ai avut inima frântă? De câte ori ţi-ai zis că nu mai poţi înainta? De câte ori inima ta a fost neliniştită? De câte ori te-ai privit în oglindă şi nu te recunoşteai în ceea ce priveai? Priveai şi aveai impresia că altcineva stă în faţa ta. Caută şi găseşte un cântec pentru neliniştea inimii tale. Ia-o în căuşul palmelor tale şi cântă-i. Nu te are decât pe tine.

imagine preluată de pe :  www.deviantart.com

Nu ştiu voi, dar eu când mă gândesc la orfani, mi se rupe inima. Cât de greu poate fi să nu ai părinţi iubitori în jurul tău! Cât de greu poate fi ca de mic să fii trimis dintr-o parte în alta, la familii diferite, sau să stai într-un cămin şi să ştii că nimănui nu-i pasă de tine. Nici măcar statului.

Cât de greu poate fi să nu ai cui să-i spui: ”mamă”, ”tată”! Să nu ai pe cine să îmbrătişezi… şi cine să îţi şteargă lacrimile.  Să fii copil şi să trebuiască să-ţi faci griji pentru ziua de mâine. Să fii bătut, violat şi maltratat doar pentru că nu are cine să te apere. Cine să te protejeze. Să fii singur pe lume. Singur, singurel. Să nu ai de cine să te sprijini. Şi… cu ce suntem noi mai buni, cei care avem părinţi, faţă de ei? Avem două mâini, două picioare şi doi ochi. Suntem oameni. Aşa cum şi ei…sunt.

imagine preluată de pe:  www.expressibian.com

Până acum nu am acceptat nici o leapsă. Dar am primit o leapsă-chestionar de la Băiatul ciudat şi am zis ca de această dată să accept. Aşa ne vom cunoaşte mai bine:)

Principala trasatura a caracterului meu: Ambiţia

Calitatea pe care o prefer la un barbat: Umorul

Calitatea pe care o prefer la o femeie: Misterul

Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei: Îmi înseninează ziua.

Principalul meu defect: Prea directă

Ocupatia mea preferata: Să compun sau să citesc

Visul meu de fericire: Să mă îndrăgostesc

Care ar fi cea mai mare nefericire a mea: Să ajung să fiu o marionetă a societăţii

Ce-ati vrea sa fiti? E bine aşa cum e.

Tara în care-as vrea sa traiesc: Poate că Elveţia.

Culoarea preferata: Roşu, albastru

Floarea preferata: Nu am

Pasarea preferata:  Nu am

Prozatorii mei preferati: Dostoievski

Poetii mei preferati: Bacovia

Eroul meu preferat: Nu am

Eroina mea preferata:  Mama mea

Compozitorii preferaţi: Vivaldi

Pictorii preferati: Nu am

Eroii din viata reala: Nu există

Eroinele din istorie: Regina Victoria

Bautura si mancarea preferate: Bautura : Ice tea si mancarea preferata- spaghetty.

Numele preferat:  Grace.

Ce detest cel mai mult: Minciuna

Personajele istorice pe care le detest cel mai mult: HITLER

Fapta militara pe care-o admir cel mai mult: Mişcarea feminină

Darul natural pe care-as vrea sa-l am: Să pot citi gândurile

Cum as vrea sa mor: Luptând pentru o cauză nobilă sau să-mi dau viaţa pentru cineva

Starea de spirit actuala: Realistă-optimistă

Greseli care-mi inspira cea mai multa indulgenta: greşeli de exprimare

Deviza mea:  Zâmbeşte chiar şi când sufletul îţi este în genunchi! Gândeşte-te că stă în poziţia perfectă să se roage!

Dau mai departe leapsa către:

Putregai Lingvistic

Ionut

Crok

Marius

De câte ori te-ai uitat în oglindă şi ţi-ai spus că nu-ţi place ceva la tine? De câte ori ţi-ai fi dorit să ai părul blond în loc de brunet, ochii albaştrii în loc de căprui? De câte ori ţi-ai dorit să fii mai slabă sau mai grasă, să fii mai înalt sau mai scuns, mai cu pacheţele de muşchi sau fără? De câte ori când ai trecut pe lângă o persoană, ai privit cu jind la ea şi ţi-ai fi dorit şi tu să arăţi aşa? Zilnic te uiţi în oglindă şi te gândeşti ce ai mai putea schimba la tine pentru a fi mai frumos/frumoasă. Şi ce e mai grav… că şi copii noştrii au început să gândească la fel. Vezi fetiţe de 6-7 ani cum stau şi se analizează în oglindă şi le auzi oftând: ”Ce-aş fi vlut să fiu cleaţă”. Băieţi mici de 8 ani care plâng când vin acasă de la şcoală pentru că ceilalţi băieţi le-au zis că sunt urâţi. Oare să conteze atât de mult ”coaja”? Am văzut persoane nu atât de plăcute estetic, dar cu un suflet mai frumos decât multe altele. Am cunoscut persoane extraordinar de frumoase, atât de frumoase că te uitai şi te minunai. După ce le-am cunoscut, m-am îngrozit. Mi se păreau oribile. Aveau sufletul murdar, plin de mândrie, egoism şi răutate. Orice fată merită să se simtă bine cu ea însăşi. Coaja se duce, sufletul rămâne! Numai noi putem schimba lumea, putem schimba mentalitatea! Orice om trebuie să vadă cât de frumos este el cu adevărat!
Show me a smile then,
Don’t be unhappy, can’t remember
When I last saw you laughing
If this world makes you crazy
And you’ve taken all you can bear
You call me up
Because you know I’ll be there

inspired by Dove’s Campaign for Real Beauty.

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Cu toţii ştim prin ce au trecut cei din Haiti. Ce s-a întâmplat acolo. Am privit şi ne-am îngrozit. Apoi, am mers mai departe în treburile noastre. Sau unii s-au interesat ce pot face ca să ajute populaţia de acolo. Dar puţini sunt aceia. E greu să crezi că acolo oamenii se bat pentru o gură de apă, când ştii că tu ai apă câtă doreşti. Să ne oprim puţin din lucrurile pe care le facem zilnic, din alergarea noastră şi să dăm play la această melodie. Încet, să închidem ochii şi doar să ascultăm. De ce? Pentru că ceasul ticăie!

E dimineaţa în care m-am trezit la ce oră am vrut, am deschis fereastra şi am inspirat aerul proaspăt îmbinat cu poluarea oraşului fremătând. Am privit în jur şi simţeam că am avut câteva zile grele. Aşa şi este. Astăzi iau o pauză. În ciuda faptului că ştiu că atâtea lucruri mă aşteaptă acolo afară ca să le fac, astăzi am să îmi las sufletul şi mintea să se odihnească. Am să beau o ceaşcă de cafea, am să-mi pun să ascult un Vivaldi, am să mă întind şi am să ascult tăcerea ce mă înconjoară. Ba chiar am să încerc să ascult şi gheaţa cum se topeşte uşor. Cum ţurţuri grei cedează sub lumina soarelui. Şi tot ce m-ar mulţumi astăzi…este să ştiu că staţi în faţa monitorului şi aveţi un zâmbet pe buze. Bună dimineaţa vouă, dragii mei cititori!

Mulţi copii sunt nemulţumiţi de parinţii lor. ”De ce eu in această familie? De ce nu puteam fi în familia lui x? De ce nu-l am EU ca tată pe y?” sunt întrebări care bântuie în mintea copiilor. În mintea celor de 13 ani, 6 ani, 20 de ani şi de ce nu…30 de ani. Sunt frustraţi şi deseori îşi compară părinţii cu cei pe care şi i-ar fi dorit de fapt. În general copii care au părinţi în vârstă, să zicem, copii făcuţi la bătrâneţe, suferă mult. Suferă deoarece acolo este conflictul cel mai puternic vizibil. Diferenţa de generaţii. Diferenţa enormă de vârstă. Observă în jurul lor că părinţii lor, au vârsta bunicilor prietenului lui. Şi se simt marginalizaţi, jenaţi.
De asemenea, părinţii zilnic îşi compară copii cu ceilalţi. Cu ai vecinilor, cu ai prietenilor, cu cei pe care îi văd la televizor. Fraze precum: ”Tu de ce nu eşti aşa?; Celălalt cât a luat?; De ce nu poţi fi ca y?” sunt frecvente în vocabularul părinţilor.
Ca părinţi, se fac greşeli enorme. Din comparaţii, se naşte ura. Se naşte sentimentul că nu sunt omul potrivit în locul potrivit.
Şi oare ce am putea face noi? Ca şi copii care am trăit experienţe traumatizante cu părinţii noştrii…ar trebui să încercăm să trecem peste aceste lucruri care ne-au marcat şi să ne continuăm viaţa. Ca şi părinţi care avem astfel de copii…ar trebui să încercăm să îi apreciem şi să realizăm că de fapt: ”Aşchia nu sare departe de trunchi”. Când îţi cerţi copilul pentru ceva ce e, îl cerţi de fapt pentru ceva ce ai fost şi tu odată.
Nu ne putem alege familiile în care să creştem şi pe care să le avem. Dar putem alege să încercăm să le facem locuibile şi mai bune.

Căutam mereu iubirea şi tot mai singură mă simţeam.
Alergam să găsesc acel ceva. Deznădăjduită plângeam.
Aş fi vrut să pot să găsesc lucrul după care inima-mi tânjea,
Dar… singurătatea mă ţinea de mână şi sadic ea rânjea.

Disperată, am alergat pe munţi şi văi, prin ţări şi mări.
Vroiam să găsesc. Să am. Simţeam durere. Treceam prin diferite stări.
Sufletul meu, urla ca un prizonier ţinut după gratii în lanţuri de fier
Şi mintea mea, ţipa! Din clipă în clipă, credeam c-am să pier!

Era o luptă de nedescris! Între cuget şi simţire, între gândire şi sentimente!
Era un gol. Nu-l puteam descrie. Ştiu că tot căutam, eram singură-n acele momente.
Obosită, m-am oprit din alergarea mea neîncetată şi fără nici un rezultat…
Am închis ochii şi-am lăsat lacrimile să curgă necontenit. Neîncetat.

Deodată, o mână mi le-a şters! M-a ridicat şi m-a atins blând!
Nu ştiam ce se întâmplă. Nu ştiam de unde a venit şi când!
Tot ce ştiam… e că în sfârşit căutarea s-a terminat.
Lacrima mi-a şters-o, de jos m-a ridicat!

Lacrimile imi curg pe obraji. Ma trantesc de oameni si nu simt nimic. Durerea e prea mare. Merg in nestiinta si, deodata… aud tipate. Alerg grabita sa vad ce este si vad un parc de distractii. Intru curioasa, si merg spre cea mai periculoasa masinarie producatoare de senzatii. Imi platesc biletul, si ma asez. Oamenii din jur sunt emotionati. Masinaria porneste, oamenii se tin strans de bare si inima le bate din ce in ce mai repede. Incepem sa ne invartim si tot ce pot simti e aerul care-mi izbeste fata. Oamenii tipa, dar le aud tipetele ca prin vis. Eu nu simt nimic. Doar ca mi se usuca lacrimile. Masinaria merge din ce in ce mai tare, oamenii tipa tot mai mult iar eu… privesc in jur si, parca ma uit la un film. De ce tipa oamenii astia? Nu-si dau seama ca totul e efemer? In sfarsit, masinaria se opreste si eu cobor…Un om trece pe langa mine entuziasmat si imi spune :” Asa-i ca ai simtit ca parca ai traiiittttt cu masinariaaa astaa! A fost extraordinar!”   Eu tot ce pot sa fac, e sa ma uit la el, sa-i zambesc trist si sa-i spun amar “Sa vezi tu ce ai sa simti cum traiesti cand te izbesti de problemele vietii. Cand respiratia ti se taie cand pasii iubitului se apropie, sic and te saruta sa simti fluturasi in stomac. Sa iti vina sa tipi cand el e departe de tine, si sa fii ametit cand realizezi ca el a coborat din trenul vietii. Ca a iesit din viata ta. Abia atunci ai sa simti ca traiesti, ai sa tipi, ti se va taia respiratia si vei spune ca a fost extraordinar!”  Omul se uita nedumerit la mine, isi facu cruce si merse mai departe bolborisind “Fata asta nu-i in toate mintile”

As striga dupa el si sa-i spun ca are dreptate. Nu sunt in toate mintile. Sunt doar intr-o  minte. Tot timpul ma gandesc la el, si nici nu as vrea sa fiu in toate mintile. Ci…doar intr-a lui. Si nu-mi spuneti mie ca o masinarie producatoare de senzatii e mai buna ca iubirea!

Astazi,mai mult ca niciodata doresc sa`ti spun cat de mult te iubesc.Tu esti pt mine aerul pe care`l respir,apa pe care o beau cand mi`e sete si focul la care ma incalzesc cand mi`e frig.In tine am gasit totodata cel mai bun prieten si iubirea vietii mele.Caci tu mi`ai facut inima sa`mi bata mai repede si mai incet in acelasi timp.Cu tine pot fi eu insami si pot imparti totul.Nu`mi pot  imagina viata fara tine si cand nu sunt cu tine…parca nu traiesc.Chiar daca acest lucru nu are sens pt alti oameni,eu stiu ca noi doi suntem facuti unul pt altul.Dragostea noastra e ca pasii unui copil.Primii pasi au fost nesiguri,apoi,prinzand incredere in fortele proprii,am inceput sa pasim din ce in ce mai puternic.Acum,mergem perfect.Putem chiar si fugi.Dar,tot ce imi doresc e sa respiram acelasi aer.Sa fim una si sa traim visul nostru.Asa cum ne`am dorit.Tu si eu.Doua cuvinte dar totusi…un singur inteles.Sa ne privim in ochi si sa stim ca suntem meniti.De aceea,azi,acum…vreau sa stii ca am sa incerc sa fiu ajutorul tau potrivit.Am sa incerc sa te ridic spre culmi,si cu pretul nefericirii mele,sa`ti daruiesc tie toata fericirea din lume.Ceea ce simt,nici macar nu poate fi exprimat in cuvinte.E ceva ce parca iti arde in suflet cu un foc aprins.Acel foc arzand e iubirea.Poate e putin ce iti spun acum,sau poate sunt cuvintele prea sarace.Dar,am sa incerc sa ma rezum la doua cuvinte care sper sa`ti ramana in inima ca si o pecete:TE iubesc!

Ma adresez tuturor dependentelor de cumparaturi! Stiu, e tentanta aceea pereche de pantofi Gucci si e si mai tentata poseta Prada. Dar ce vorbesc aici, cand simti atingerea unui palton Chanel, te simti in rai! Si voua va plac cumparaturile? Simtiti ca magazinele sunt puse pentru a ne distra? Experienta cand cumparam e placuta. Imbracamintea de matase din jurul unui manechin, mirosul unor noi pantofi de piele italieni, care desigur sunt cei mai buni. Placerea pe care o simti cand stii ca toate sunt ale tale si ca iti apartin in totalitate. Bucuria pe care o simti cand esti doar tu si cumparaturile. Cand ai simtul modei in sange si toata lumea intoarce capul dupa tine. Sa te imbraci este ca orice alt efort. Este o arta, dar si o provocare . Dar…. STOP!  De ce sa fim dispuse sa ne dam banii pe lucruri de care nu avem nevoie?  Sa mai renuntam la culoarea delicioasa, la gulerul smecher si la nasturii clasici. In loc de o relatie cu magazinele cele mai in voga, haideti sa avem o relatie cu persoanele care ne iubesc. Sa invatam sa vorbim alte limbi, nu doar cum sa silabisim numele firmelor celor mai in voga. Haideti sa fim… libere!!

Un bubuit de tun ma trezeste! Dumnezeule! Cand se vor termina toate? Imi apar lacrimi in ochi cand realizez ca incepe o noua zi. O noua zi de suferinta. O zi in care friza si groaza imi incoltesc sufletul. Oare astazi vom avea ce manca?

Oftez…Nu as mai cobora din pat. Doresc sa mor. Dar imaginea celor doi copii ai mei nu-mi da pace! Da! Trebuie sa fiu puternica! De dragul lor. Am doua suflete nevinovate de crescut. De cand cu aceasta criza… nu mai stiu ce inseamna bucuria de a manca pe saturate. Toate preturile si somajurile au crescut. Productia a scazut. Populatia urla de foame. Dar scutur din cap pentru a alunga gandurile negre si imi adun puterile. Iau ultimul colt de paine existent in casa si-l intind copiilor. Acestia-l mananca repede si coltul de paine dispare. De ar sti micutii ca aceasta e tot ce aveam…

Dar…stai asa! Ce e forfota din strada? Stati sa alerg la fereastra. Sunt o multime de femei. Ce vor? Toate striga “vrem lapte!” Da, da…merg si eu cu ele! Imi iau copii si merg. Vreau ca acesti micuti sa aiba ce manca!

Ajung acolo impreuna cu multimea de celelalte mame disperate in cautarea hranei pentru copii. Dar… nenorocitii!!!! Arunca laptele in mare. Cred ei ca acesta e un semn de protest? Cred ca ne vor potoli asa??? Prefera sa aruncele laptele in schimb sa-l unor copilasi?

Inflacarata,insfac copii de manuta si ajung in randurile din fata. Strig cu toata forta: “Vreau lapteeee!! Vreau ceva mai bun pentru copii mei!!”

Nu apuc sa spun mai multe ca observ trupe de oameni inarmati. Ceva se indreapta spre mine. Nu am dreptul sa cer o viata mai buna?  Imi iau aer sa mai strig dar…. ceva rece ma atinse pe piept. Am simtit cum ceva…isi face loc in pieptul meu si se indreapta spre inima. Plec privirea in jos si…. vad pe rochia mea prafuita o pata rosie. Ce se intampla? Pun mana si….e sange. Sangele meu!!  Cad jos…nenorocitii! Trag asupra noastra! Abia mai aud in jurul meu glasurile care striga “Mamiiii, mamii nu ne parasiii”. Deschid ochii cu greu si vad doua fete de ingeras asupra mea. Sunt copii mei? Ei cu cine raman? Doamneeeee, unde esti tuu? Nu mai pot respira dar, cu ultima suflare intind mana spre baietelul meu mai mare si ii soptesc sa aiba grija de surioara lui. Privesc in jur si aud ca in surdina urletele lor, se face intuneric si…acum ce vad…e doar un corp de femeie intins pe jos si doi copilasi deasupra ei strangandu-i corpul neinsufletit. Eu plec spre un loc mai bun. Dar ei…ei ce vor face?

Aceasta poveste e scrisa de mine in memoria atator mii de mame omorate in timpul crizei din 1929-1933……totul s-a petrecut cu cruzime si sper ca ochii oamenilor sa se deschida si sa realizeze candva ca violenta nu e rezolvarea problemelor.

Plina de taine, captivanta, frumoasa, datatoare de viata,cununa a Creatiei, senzuala, misterioasa…Cum ar arata lumea noastra fara ea, Femeia? Hotarat lucru, doar vorbind despre ea pasim pe un taram sfant. De ce? Pentru ca Eva este cireasa de pe tortul Creatiei.  In absenta femeii, orice bal isi pierde frumusetea.

Privim insa azi in jur si ce vedem? Un alt tablou. Societatea ne propune femei de succes, femei-obiect posesoare ale cifrei magice 90-60-90.  Adevarul este ca majoritatea femeilor de azi sunt de fapt niste fiinte obosite, neintelese si coplesite de treburi.

Undeva intre fetita dulce de ieri, care se vedea printesa si femeia moderna de azi s-a pierdut pe drum ceva esential. Dorintele ascunse din inima femeii si realitatile zilnice de care i se face parte, par a fi la ani lumina distanta unele de altele. Oare cum isi va regasi Femeia inima?

Draga mea…asigura-te ca nu oferi prea mult din tine unui barbat inainte sa ai dovada clara, palpabila, ca este un barbat puternic, pregatit sa te iubeasca.  Mare parte din ceea ce numim “personalitatea noastra”este de fapt mozaicul alegerilor de auto-aparare, plus planul prin care speram sa facem rost de o particica de dragoste, de o farama de iubire. Pentru asta am fost facute. Sa iubim.

Ciudat…. mai toate vrajitoarele rele sunt femei. La fel si mamele vitrege, si personajele rele din povestile pentru copii. Te-ai intrebat vreodata de ce ANI la rand-ironic, pana la miscarea feminista- uraganele au capatat nume de femei?

Femeile in general invata de la mama lor ce inseamna sa fii femeie, dar de asemenea invata de la tatal lor ce valoreaza ele ca si femeie!

Ce se intampla de fapt cu lumea asta? Merge in jos!

Violenta sexuala impotriva femeilor face ravagii in TOATA lumea! Face ravagii chiar si impotriva fetitelor. Mai bine de UN MILION DE FETE sunt vandute anual de catre comerciantii de carne vie.

De unde vine ura aceasta fata de femei, pe care o vedem in lumea intreaga? De ce este ea atat de…diabolica?

Sa stiti ca TOATE femeile au o frumusete cuceritoare. Toate. Dar, in multe cazuri, frumusetea este ingropata de multa vreme sau ranita ori inrobita si e nevoie de mult timp sa treaca pana cand ea poate iesi intreaga la lumina. Trebuie refacuta, cultivata, dezrobita.

Tu..esti FRUMOASA! Esti o EVA! Si voi barbatilor…. apreciati-ne la adevarata noastra valoare:)

Majoritatea femeilor, da noi..suntem niste visatoare, cred ca acel “DA” le poate schimba radical viata. Ca vor fi mai fericite, ca vor merge intr-o caleasca din aur, ca in fiecare dimineata li se va aduce mic-dejunul la pat si ca vor fi rasfatate zilnic cu flori. Barbatii in schimb…viseaza si ei! Dar ei isi imagineaza ca sotia le va sta la picioare pregatite imediat sa le sara in ajutor. Ca li se va pregati mancarea cea mai buna, ca in timp ce stau in fata televizorului si se uita la meci, sotia le va face pop-corn si le va aduce un suc racoritor cand li s-a terminat cel din pahar. Ca seara de seara ea va fi pregatita sa le satisfaca toate poftele si dorintele.

In primul rand trebuie sa stiti toti ca s-a terminat cu intalnirile!! S-a dus perioada in care te aranjai si asteptai cu nerabdare sa iesi in oras, la film sau la o cina romantica. Si asta nu e tot. E doar inceputul.

Inca imi amintesc momentul cand prietena mea, in ziua dinaintei nuntii plangea. Era vreo 11 noaptea si eu nu stiam cum sa o calmez ca maine dimineata sa nu aiba cearcane si ochii umflati de la plans. Si imi amintesc perfect momentul care m-a marcat cand mi-a zis cu lacrimi in ochi “nu mai visa cu ochii deschisi, casatoria nu e ceea ce crezi tu. Nu indrazni sa visezi, ca o sa ajungi sa plangi ca mine”. Bine, nu se mai pune ca dupa luna de miere era cea mai fericita si ca mi-a zis ca se merita viata sa fie in doi. Dar eu tot nu am uitat ce mi-a zis in seara aceea.( Da draga prietena, ti-ai pus amprenta asupra mea pe toata viata:)))

Casatoria nu inseamna doar nunta si atat. Toata lumea cand aude de casatorie se gandeste la ziua cea mare. Cand vei imbraca rochia alba si vei pasi spre altar. Cand renumiti cantareti vor veni la nunta ta si tu vei fi centrul atentiei. Nimeni insa, de fapt nu se gandeste ce minunat este ca ne unim viata cu omul iubit si cat de norocosi suntem. Si ca ar trebui sa realizam ca o casatorie este in special, tot ceea ce urmeaza dupa nunta. Asta este lucru cel mai important pe care ar trebui sa-l stie orisicine care se casatoreste.

In al doilea rand…casatorindu-te vei renunta la independenta ta! Gata cu secretele si lucrurile personale. Acum sunteti doi. Doi veti tine evidenta financiara, doi veti merge la culcare, doi veti manca…spune ADIO independentei!

Ce trebuie de stiut este ca…sotii nu pot citi gandurile! Asa ca atunci cand plangi si te intreaba sotul ce s-a intamplat nu spune nonsalant “nimic” pentru ca el saracul nu are de unde sa stie ce te-a mai “palit” pe tine. Chiar daca esti cu cineva de ani intregi si impartiti acelasi pat, aceeasi casa si aceeasi viata, acel cineva tot nu-ti poate citi gandurile. Chiar daca a devenit jumatatea ta, trebuie sa-i spui ce simti si ce vrei, pentru ca in special barbatii, nu sunt nici pe departe la fel de intuitivi ca si femeile.

Odata ce te-ai casatorit, este foarte greu sa scapi de obligatiile sociale pe care le ai. Odata ce te-ai maritat, nu mai poti folosi scuza “Nu pot, sunt foarte ocupata” pentru a nu merge intr-un loc al lui preferat deoarece, stai cu el!!!

Partea cu raul din “impreuna la bine si la rau” s-ar putea sa vina mai repede decat o astepti. Daca reusiti sa va fiti alaturi in momente grele, ca veti face relatia mai trainica. De asemenea ar trebui sa utilizam chestii marunte care sa ne faca sa ne reindragostim de sot/sotie. Fie ca e vorba ca spala vasele, ca duce gunoiul, ca aspira prin casa sau ca isi lasa hainele aruncate pe unde apuca. Este al nostru, il suportam! )

Dar….in ciuda acestor lucruri…stiti ce e cel mai important? CA nu ne vom mai simti singuri niciodata!

Mergea pe strada obosit. Isi tara picioarele dupa el, unul dupa altul. Fata ii era murdara, mainile sangerande si hainele numai zdrente. Vantul batea afara puternic. Baiatul incerca  sa-si stranga bratele pe langa corp, asa credea ca se poate incalzi….dar nu reusi. Nici macar nu stia incotro se indreapta…

Istovit, se duse langa un peret si se lasa in jos….isi trecu mana prin par dar…aceasta i se opri in parul murdar si intarit. Stomacul isi facu si el simtita prezenta. Cerea. Dar ce sa ii dea? Isi aminti ca nu a mancat de doua zile. Isi aduse genunchii la piept si…pe fata lui aparu o dara alba, era o lacrima care si-a trasat mersul prin praful de pe fata lui. Nici nu se obosi sa o stearga. La ce bun? Oare de ce mai traieste?

Unde sa se duca? Nu are unde, pana acum a stat in orfelinat, dar acum e prea mare si a trebuit sa plece. Nu avea prieteni, nu avea familie, nu avea un Dumnezeu, nu avea nimic…

Urmatoarele zile a dormit prin gara, sau prin casa scarii, unde mai functiona cate un calorifer. Mancare? Doar ce mai gasea prin cosurile de gunoi…

Pana intr-o zi…cand mergea linistit si un om s-a trantit de el. Se astepta sa fie urgent luat la bataie. Cum si-a permis el un jegos, sa se tranteasca intr-un domn respectabil? Dar acesta…l-a luat usor de brat si i-a zis simplu: “Vino cu mine”. L-a dus si i-a dat sa manance, si il privea linistit. Incet, isi deschise gura si intreba “Tu ai un Dumnezeu?”

“Dumnezeu? Cine e acesta? Unde a fost atatia ani in care eu am fost maltratat, in care nu am avut ce sa mananc, cand parintii m-au abandonat…El unde a fost?” Dar nu a spus toate acestea…erau doar in mintea lui. A dat usor din cap, si atat. Barbatul l-a asteptat sa termine de mancat si la sfarsit i-a facut semn sa-l urmeze. Au ajuns in fata unei cladiri mari, somptuoase,…era o biserica.

Barbatul i-a soptit incet la ureche: “Te-am adus aici pentru ca El iti poate da ce doresti, este tatal tau. Spune-I doar…. si El te va asculta”

Baiatul isi ridica incet capul din pamant. Ochii lui mari caprui priveau mirati, parul lui lung statea atarnat pe deasupra umerilor, mainile murdare si le scoase din buzunar si…rusinat…isi misca degetele in adidasii gauriti. Urca treptele si intra in biserica. Ajuns acolo…. si-a dres glasul si s-a uitat catre barbat. Acesta il incuraja din priviri. Isi impreuna mainile si spuse cu vocea gatuita de emotie: “Dumnezeule, tot ce iti cer e un gram de fericire, te rog!.”

In posturile trecute am vorbit despre dragoste si stil…acum urmeaza lectia de comportament.

Ma intreb cateodata, si sunt siguraaa ca si tu te intrebi, cum reusesc unele persoane nu foarte frumoase, chiar plinute….sa atraga privirile sexului opus. Acest gen de persoane, stiu cum sa-si scoata calitatile in evidenta, si nu defectele. Trebuie sa-ti cunosti bine calitatile si sa mizezi pe ele. De asemenea, sa fim constienti ce defecte avem, sa le modificam si sa le modelam, transformandu-le in…puncte forte.

In primul rand dragii mei, un proverb irlandez ne indeamna sa “lasam barfa unde am gasit-o”! Nu poti sa te abtii? Trebuie tu sa fii gura “targului”? Stiu multe persoane care practica acest gen de exercitiu ca un sport. Vrei o noutate? Alearga la ei? Dar si de asemenea….vrei lucruri inflorite? Alearga la ei! Nu vreau sa sune a amenintare dar, intr-o zi tot o sa se intoarca toate impotriva ta si vei simti pe propria piele ce inseamna sa se arunce cu pietre in tine. Pasiunea pentru barfa nu e tot una cu a fi comunicativ. Ar cam fi momentul sa-ti estompezi latura de gura-sparta si rezuma-te in patratelul tau cu raspanditul zvonurilor!

Poate ca ai remarcat ca atunci cand incerci sa iei tot timpul cuvantul, majoritatea oamenilor din jurul tau isi dau ochii peste cap sau ofteaza. Asta poate fi din cauza ca ei sunt rai si egoisti sau ca… poate chiar nu esti amuzant cand le povestesti de toate reusitele tale si despre ceea ce TU ai reusit sa realizezi. Vestea proasta este ca…trebuie sa mai lasam din fudulia noastra ca deh… poate inconstient ne afisam o aroganta care chiar nu e placuta. Reflecta asupra atitudinii tale, fii o persoana sigura pe sine, constienta de valoarea ta, dar modesta in relatiile cu oamenii cu care intri in contact. Doamne-ajuta, ca si eu am nevoie!

Mai inlatura din timiditatea ta, da…esti dragut cand rosesti, dar la o limita! Nu ai vrea sa vezi cum cei din jur se feresc de tine deoarece urasc tacerea ta nu? Nu e cazul sa adopti o falsa personalitate, dar sa fii mai comunicativ nu strica. Discretia, diplomatia si comunicarea…..3 lucruri de baza care iti vor infrumuseta viata!

Si revenim iar la estetic. DAA,daaa..esteticul bata-l vina nu?? Dar cand dai cu stangul in dreptul atunci cand vine vorba de combinat culori..nu e chiar bineee. Aaaa si apropo pentru cei daltonisti( am aflat ca si daltonistii imi citesc blogul) rugati un prieten/prietena sa va ajute in alegerea culorilor;)  Deci cand combini verde cu portocaliu( care apropo e o culoare oribila) si arati mai ceva ca un clown…nu, nu esti daltonist, nu esti insensibil…ci iti lipseste cu DESAVARSIRE simtul esteticului. Daca esti femeie, nu inseamna ca neaparat trebuie sa dispui de cine stie ce talente artistice. Poate ca esti dotata cu alte calitati. Macar adopta stilul clasic. Nu ai cum sa gresesti.

Nu scuipa pe jos, este de-a dreptul SCARBOOSSS!!!!!  Nu manca seminte pe strada, nu fuma pe strada( nu ar trebui sa fumezi deloc), nu injura, este de prost gust, nu fluiera dupa fete, nu va scobiti in nas, nu scoateti tot felul de sunete! Voi fetelor nu mergeti cocosate de parca duceti ceva in spate, nu va imbracati vulgar, nu lasati la vedere partile intime ale corpului, daca sunteti impodobite ca si bradul de craciun nu inseamna ca sunteti aranjate si nu va machiati in exces, nu injurati, e mai MULT decat vulgar!

Reguli simple, dar greu de retinut nu?  Offf, offf…comportamentul asta, bata-l vina!!

De mult ma preocupa intrebarea asta. Si de fapt mi-o pun cand imi este greu. Dar stiu de ce. Vrei sa-ti spun?

In primul rand deoarece dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate: dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie,
nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau,
nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar,
acopere totul, crede totul, nadajduieste totul, sufere totul.

Daca nu ar fi o dragoste adevarata, autentica…cum am putea noi sa mai trecem peste defectele celui de langa noi? Cum am putea sa iertam daca nu il iubim indeajuns?

Dragostea adevarata merita toata asteptarea din lume, merita perseverenta si eforturile pe care le facem. Ne permite sa visam si chiar si sarutul este mai dulce. De asemenea, daca zburam din floare in floare…. ce farmec va mai avea cand ne vom intalni sufletul pereche? Deja dupa ce am explorat terenul, nici macar nu va mai fi atat de interesant.

Dragostea este o motivatie deosebit de frumoasa si buna. Dar din  pacate, principalul motiv pentru care nu asteptam dragostea adevarata este singuratatea. Aceasta este una dintre cele mai teribile si raspandite boli. Cei ce fug de singuratate pe usa alegerilor  gresite s-ar putea sa-si dea seama mai tarziu ca cea mai amara singuratate o pot trai intr-o relatie nefericita, alaturi de un partener nepotrivit. Al doilea motiv ar fi presiunea exterioara. Exista o idee in general acceptata care vorbeste despre  faptul ca ai fi un fraier daca esti singur, daca nu ai prieten/prietena. Datorita acestei idei neintemeiate, s-ar putea ca sa auziti foarte mult si des intrebarea “Dar ce astepti tu, sa-ti cada din cer?” sau “Ce fraier/fraiera esti ca astepti dragostea adevarata cand poti avea atatea relatii” sau “Chiat nu esti capabil sa-ti gasesti una?”. Repetarea acestor intrebari, glume mai putin sarate pe care le fac colegii, prietenii sau dusmanii, pot fi o cauza care sa ne grabeasca alegerea partenerului.  Al treilea motiv ar fi aparentele fizice. Aspectul acesta nu trebuie neglijat, dar nici nu trebuie sa fie pe prim plan. E mult mai usor ca cineva sa se schimbe din punct de vedere fizic decat din punct de vedere comportamental. A avea o relatie cu cineva doar pentru ca este stea de cinema, inseamna a-ti asuma riscul de a plati scump fiecare “spectacol” la care vei lua parte in relatia ta.

“Daruirea dragostei implica mai mult decat exprimarea verbala. Ea trebuie evidentiata in cai tangibile care sunt identificabile si recunoscute de ambele parti.”

” Iubirea este cel mai real lucru din viata. Mai real decat realitatea insasi.”

Romane sentimentale, telenovele, talk-show-uri, barfe, mii de reviste nu fac decat sa ne convinga sa credem in orice fel de iubire, o iubire ieftina si pangarita de toata pornografia care ne inconjoara. M-am scarbit ca oriunde privesc sa dau cu ochii de un nud sau scene sexuale. Unde mai este misterul de alta data? Curiozitatea?

E greu sa astepti dragostea adevarata da. Dar cu cat asteptarea e mai grea, cu atat regasirea e mai dulce. Vreau ca sa-l pot privi in ochi si sa simt ca plutesc, sa simt ca pot alerga mii de kilometri si sa nu obosesc. Sa ma trezesc cu el in minte si sa adorm cu el in gand. Sa nu pot dormi noaptea deoarece ma gandesc la el non-stop si dimineata…sa o iau iar de la capat si sa nu fiu obosita deloc. Asta e dragostea adevarata. Dragostea pe care o astept…dragostea pentru care ti-ai da viata:)

– “Nu mai vreau, nu mai pot, relatia noastra nu mai merge. S-a terminat!” Barbatul exasperat se uita la ea cu ochii iesiti din orbite si cu spume de furie la gura. Ei ii curgeau lacrimile pe obraji. Ce s-a intamplat de s-a ajuns aici? De ce?   Incet….se duse sa-si faca bagajul spunandu-si ca nu-i indeajuns de buna pentru cineva. A parasit-o. Nu o mai vrea. Nu mai e buna. S-a folosit de ea si gata…nu mai are nevoie de ea.

Ea a continuat sa traiasca. Mergea la servici si venea acasa. Dar nu mai comunica. Nu mai zambea. Pentru ce daca a irosit atata timp, atatia ani pentru cineva care i-a dat cu piciorul?  Pana la urma ce rost mai are sa mai inceapa alta relatie? Orice inceput are un sfarsit…

Ai trecut printr-o despartire si tu? Si tu ai fost parasit/parasita? Ridica ochii, capul si realizeaza ca nu e sfarsitul lumii. Da, s-a terminat. Stii de ce? Pentru ca meriti ceva mai bun.

Stiu…doare, doare ingrozitor de tare. Doare sa stii ca nu mai e langa tine, doare sa stii ca ai avut incredere deplina si totusi te-a dezamagit dar…asta este. S-a terminat. Continua-ti viata. Pana la urma urmei….gandeste-te bine. Nici nu te trata asa cum trebuia. Te mintea si poate ca te facea sa te simti inferior/inferioara.

Si totusi…erai convins/convinsa ca era sufletul tau perechea. Ti-ai facut planuri pentru viitor cu ea/el. Toate visele tale erau impreuna. Te gandeai ca pana la sfarsitul vietii veti fi impreuna. Dar nu a fost sa fie.  Sigur ca este infricosator ca ai ramas singur/singura. Va trebui sa credem ca totul va fi bine. O perioada va trebui sa ne ascundem lacrimile care ne inunda ochii si sa inaintam. Dar asta ne face mai puternici. Asta…asta dragul meu…te ajuta sa inaintezi. Speranta ca odata, candva ….totul va fi iar bine. Va trebui sa ne incredem in noi chiar si atunci cand doare, dar si cand, in cele din urma…vom fi fericiti. Majoritatea dintre noi spunem “Ma simt inutil. Nu am perechea potrivita. Nu am pe nimeni langa mine. Am dat gres cand a venit vorba sa cuceresc pe cineva.” Durerea este reala. Dar judecata este falsa. Numai Dumnezeu ne poate spune cine suntem. Doar El ne poate vindeca inimile.

In noi exista un gol. Un gol profund pe care incercam sa-l umplem cu lucrurile acestei lumi. Barbatii incearca sa umple acest gol cu femei, si viceversa. Dar nu realizam ca sentimentul de goliciune interioara ni s-a dat tocmai pentru ca sa il cautam pe Dumnezeu si dragostea adevarata. Stim prea bine ca oricat am incerca sa ne mintim, si am revarsa in sufletele noastre alte lucruri, nu va fi de ajuns.

Barbat, femeie…orice ati fi…dati frau liber lacrimilor. Mergeti intr-un loc unde puteti fi singuri, si dati frau liber lacrimilor. Lasati lacrimile sa curga. Este singurul lucru bun pe care il puteti face pentru ranile din sufletul vostru. Ingaduiti-va sa simtiti din nou. Nu va impietriti inima. Veti simti o multime de lucruri. De la manie pana la amaraciune. Parere de rau. E firesc sa simtiti parere de rau si sa regretati ca ati pierdut atata timp pentru nimic. Frica. Da, este normal. Va temeti sa o luati de la inceput. Va temeti sa nu fiti iar raniti. Lasati-va sentimentele sa iasa la suprafata. Stiu….a durut cu adevarat ceea ce ti s-a intamplat dar..tu esti mai important!!!!! Mult mai important! De ce sa-ti distrugi viata si sperantele doar din cauza unui esec? Nu asa trebuia sa decurga viata ta. Undeva acolo, in strafunduri, mai sunt lacrimi neplanse- lacrimile unei persoane pierdute si inspaimantate. Lacrimile pot sa curga nestingherite…

Si in sfarsit am ajuns la pasul decisiv. Iertarea. Sa iertam aceea persoana pentru ca ne-a parasit, ca ne-a lasat singuri si disperati. Sa facem un pas de curaj si vointa. Motivul e simplu: neiertandu-l, vom trai cu senzatia ca ceva ne lipseste, nu vom fi impacati cu noi insine. Tot timpul vom fi legati de aceea persoana. Pana ce nu ierti, devii prizonier! Nu inchide usa inimii tale si arunca cheia, tine-o deschise. Nu stii ce trece pe langa tine, poate dragostea adevarata…si tu ai inima inchisa cu lacate de fier!

Doare amarnic de tare…dar cat de bine vom fi dupa ce ne vindecam. Pentru orice lacrima cursa, zambeste de doua ori. Pentru orice suferinta indurata, fa bucurii altora. Pentru o inima distrusa, inveseleste alta inima.

Sa ne vindecam prin fericirea celui de langa noi!

Am sa incep cu o fraza preferata mie: feminitatea adevarata trezeste masculinitatea adevarata. Fat-frumos a fost un erou deoarece exista o femeie in viata lui, praslea cel voinic a fost erou deoarece s-a indragostit de printesa, actorii din filme fac pe eroii deoarece exista in viata lor o femeie care-i inspira. Este foarteeee simplu si profund. Noi, femeile trezim masculinitatea din barbati, o starnim intr-un fel pe care nimic altceva nu-l poate egala.

Stateam si ma gandeam….de ce baieteilor de mici le place sa faca pe super-eroii? Le place sa poarte costume cu Superman, Spiderman, Batman. Le place sa se deghizeze in soldati, eroi, cowboy. Toate jocurile lor sunt pline de batai, sunt jocuri in care au parte de victorii. De-a lungul anilor se intrec unii pe altii, fac intreceri care are curajul sa sara nu stiu cati metri, care are curajul noaptea sa iasa singur, si cate si mai cate provocari. Cand devin adolescenti, baietii automat adopta un aer de independenta si de mari “barbati”, lucru ce sigur le scoate din sarite pe mame. De timpuriu, masculinitatea se dezvolta in el. Conduce cu viteza, are foarte mare grija cu imbracamintea si adopta un stil de mers inconfundabil. Intrebarea care ar pune-o cel mai des este: “Sunt destul de puternic?” “Sunt barbat?”.

Nu vei putea intelege niciodata un barbat pana cand nu vei intelege marea lui dilema. Marea lui intrebare, lovitura care il afecteaza, precum si complexele acestora.

Care este cel mai bun mod in care o femeie poate iubi un barbat? Fermecandu-l:) Barbatul are nevoie ca sa iasa din monotonie, el uraste aceasta de fapt. Surprinde-l. Cand nu se asteapta, fa-i o surpriza. Surprinde-l cu dragalasenia ta, cu modul tau de gandire. Incearca sa ii raspunzi la intrebarile care l-au marcat. Fii pentru el, ceea ce nimeni nu a reusit.

Foarte multe femei se tem de salbaticia pe care Dumnezeu a asezat-o in barbatii lor. Sunt atrase de puterea lor, dar apoi, o data ce “au pus mana” pe ei, se apuca sa-i domesticeasca.

Iti spun eu ca daca esti femeie si ii oferi totul barbatului, nu mai valorezi apoi nimic pentru el. La ce bun daca esti o prada usoara? Tu nu trebuie sa i te oferi pe tava, ci sa-l starnesti sa fie barbat, sa te cucereasca. Sa-i starnesti dorina de a fi eroul care te salveaza.

Barbatul, intre salbatic si frumos, intre finete si barbatie, intre iubire si frica, intre vitalitate si forta, intre sentimente si muschi. Cine, dar cine il poate inlocui? Ei ne apara, ei ne protejeaza, ei au grija de noi si ei ne rasfata.

Intrebarea pe care ar trebui, noi, femeile sa le-o punem barbatilor este :” Esti tu, indeajuns de puternic sa fii barbatul meu?”

Astazi este ziua in care am chef sa mustru:)

Sa incep cu inceputul pentru toti “comentatorii” care nu au nici macar “in clin si in maneca” cu subiectele si poate cu vasta lor cultura generala. Dragilor, daca atacati sunt sigura ca automat va simtiti atacati. Catorva baieti nu le-a placut  postarea mea despre comportament, specificand ca lucrurile astea le stiu de cand sunt mici. Si sa nu scriu postari ca pentru copii de 5 ani. Le stiti am inteles, dar de le respectati sunt sigura ca asta nu o faceti. Cum spuneam, cui nu-i place ce am scris, sau nu ii place fata mea….este in dreapta in colt sus, un x. Apasa click si vai ce bine va veti simti dupa! Si nu mai judecati dupa ambalaj, ci dupa ce se afla dincolo de el! Va deranjeaza cand vi se spune ca sunteti badarani nu? Va deranjeaza cand scuipati pe strada si saraca doamna de langa va atrage atentia nu? Aveti pretentia sa fiti respectati ca si barbati? Atunci respectati femeile! Doamne, de cate ori va trantiti intr-o fata cu brutalitate sau va “agitati” sa intrati primii pe usa, as vrea sa primiti cate o lovitura sub centura. Sunt dura stiu. Dar manierele nu se pot minti.  Imaginati-va mergand pe strada o fata de mana cu un baiat. Baiatul tine cealalta mana in buzunar, mesteca guma zgomotos si mai scuipa pe jos din cand in cand. Apoi se trezeste sa si injure. Yeaccss!!!

Sau….esti in tramvai. Fundul tau “barbatos” sta bine mersi pe scaun in timp ce saraca doamna, pe tocuri, sta in picioare. Ca deh, de unde cavalerism in ziua de azi.  Stiu… spunandu-i cuiva ca e gras, nu`l va face mai slab, spunandu-i cuiva ca e prost, nu`l va face mai inteligent, de aceea, de ce sa nu ne uitam la propriile defecte si sa nu`i mai criticam pe ceilaltzi? Eu nu critic aici…va arat doar o imagine de ansamblu.

Poate te gandesti ca protejez prea mult femeia. Asta pentru ca exista o mentalitate din trecut, care nu poate fi inlaturata.

Femeia provine din coasta barbatului. Nu din picioare ca sa atinga pamantul, nu din cap ca sa fie superioara. Ci din tine…pentru a-ti fi egala! Din brate ca sa fie protejata, si din inima…sa fie iubita.

Noua moda este ca daca fata te refuza, tu sa te comporti oribil de ea. Ca deee….cum Doamne a indraznit asa ceva? Sa te refuze pe tine? Puternicul, virilul, super-senzualul, incredibilul barbat? Iaaa, du-te si injur-o! Fa-i viata amara! Ca te-a refuzat nu??? De unde le scoateti mai? Stau si ma minunez. Ar trebui ca daca fata te refuza sa te comporti elegant, asa nu te faci de ras si cedezi finut.

Eu totdeauna am protejat barbatii si le-am luat partea. Pentru ca stiu cum sunt femeile. Stiu ca sunt rele, profitoare si instabile emotional. Stiu ca avem defecte. Stiu asta. De asta stiu si cat de greu va este sa ne intelegeti. Dar acum chiar nu pot sa fiu de acord cu voi. Cand va comportati ca niste animale, sigur ca nu pot sa va iau partea.

Zilele trecute a fost intrebat cineva cu ce ne deosebim noi oamenii de animale? El a raspuns automat “avem corp”. Am zambit. Raspunsul corect era ca noi, oamenii avem ratiune. Dar, fara sa stie saracul baiat, a spus un mare adevar. Unii oameni chiar se deosebesc de animale prin corp si atat.

Profitati de forta care o aveti? Profitati in scopuri bune. Faceti ceva constructiv. Unii agreseaza verbal si emotional femeile, ca asa li se pare ca detin controlul. Detineti controlul asupra ce? Asupra prostiei?  Peste tot auzim de agresiune fizica asupra femeilor. Traim in indiferenta unei lumi careia nu-i pasa de femeie, dar se FOLOSESTE de ea pana ce o seaca de puteri. Istoria tratamentului de care au avut parte femeile de-a lungul secolelor nu este prea nobila. Exista cateva momente de noblete, sa fiu sincera, dar luata ca intreg este istoria unor fiinte care par sa fi indurat o vrajmasie iesita din comun. Agresiunea sexuala este o tema prea des intalnita.

In concluzie, de ce trebuie sa fiti mitocani? Cand asa de apreciati sunt barbatii care stiu cum sa se comporte? Care stiu cum sa trateze o femeie?

Da, iti spun adevarul in fata! Stai calm, nu esti perfect! Si daca te critic, te critic pentru ca traiesc într-o tara libera. Astupa-ti urechile, nu îmi baga mie pumnul în gura!

O raza calda imi mangaia fata. Parea ca-mi spune: “Trezeste-te, trezeste-te!”. Dar somnul era prea dulce. Ma intorc in patul moale si imi asez capul mai bine pe perna. De ce sa ma trezesc? Incet, incet…ochii mi se fac ca de plumb. Dar pe masura ce ochii mi se inchideau, in fata mea se contura imaginea unei fete. Am strans ochii mai bine ca sa pot observa. Sa vad cine e. Dar fata se intoarse. Reusesc sa-i vad spatele si mersul acela inconfundabil. Paseste sigura pe ea, de parca nimeni si nimic nu-i va putea face rau vreodata. Asta ma provoca sa o iau pe urmele ei. Parul lung si frumos i se balanseaza pe spate. Parca i-ar mangaia umerii cu fiecare pas facut. Incepe sa alerge….ma tin dupa ea. Nu, nu o voi pierde din vedere! Trebuie sa aflu cu orice pret cine e ea! Se uita pentru o clipa in spate, cu ochii ei mari. Se opreste si se intoarce brusc spre mine. Raman inmarmurita. Ochii ei. Ochii ei albastrii, verzi…nu stiu ce culoare sunt, dar ma fixeaza. Parca m-au paralizat. Ea, incet se aseaza pe o bancuta aflata in apropiere. Isi rezeama spatele si isi aduna genunchii la piept. O privesc cu intensitate. Isi lasa ochii in jos. Parul saten ii incadreaza armonios fata. Genele ei lungi ii mangaie obrajii. Are buzele medii. Pe nas are o alunita. Nu am mai vazut la nimeni o alunita acolo. Dar isi ridica ochii spre mine! Raman zapacita. Ceva se misca in ochii ei…incet, o intreb cu vocea gatuita :”Cine, cine esti tu?”. Dar ea se mai uita o data tacuta la mine si incet imi zambeste. Buzele ei lasa la iveala dintii albi. Are un zambet inconfundabil. Zambind spune :”Cine sunt eu? Uita-te in ochii mei si vei intelege tot. Ei iti vor spune.” Si-si fixa din nou privirea asupra mea. Ma uit si…in ochii ei deodata observ o fata de 18 ani. O fata care a trecut prin multe. Ea de mica a fost o independenta, o luptatoare. Cand avea probleme si le rezolva singura. La gradinita mergea singura. Traversa strada cu grija, asa cum tatal ei o rugase sa o faca. Apoi, mai tarziu…la scoala tot timpul a fost o ambitioasa. Nimeni nu o intreba de notele ei, dar ea, dorea tot timpul sa se afirme. La 4 ani a invatat singura sa citeasca. Era curioasa ce se ascunde in spatele cartilor. A aflat. Era singura din clasa ei care stia sa citeasca la aceasta varsta cursiv. Mai apoi, in clasa a5a, s-au mutat in Constanta. Aici a trebui sa faca singura fata situatiei. Era doar o fetita mica, slabuta..intr-un oras mare. Cand trebuia sa mearga la scoala era ingrozita. Nu stia pe nimeni. Absolut nimeni. Si in plus, copii de acolo stiau engleza. Ea nu stia deloc. Dar asta nu a facut-o sa renunte. Si-a luat carti de la biblioteca si intr-o luna, ajunsese cea mai buna la engleza din clasa. Vroia totul. Totul sau nimic. Anii au trecut, familia a revenit inapoi in locul natal. Din nou a schimbat mediul, prietenii, scoala. La inceput nu era acceptata. Era privita doar ca o fata draguta. A trebuit doua luni sa fie singura. Sa fie ca un stalp invizibil in clasa. Dar a trecut si peste asta. A reusit in sfarsit sa cucereasca simpatia colegilor. Apoi incercarile au venit peste ea. Parca pe zi ce trecea, totul era mai negru. Dar ea, a reusit. A facut fata tuturor incercarilor! A ajuns sa fie o luptatoare! Anii treceau, si ea, invata tot mai multe. In sfarsit, si-a pierdut si singurul bunic pe care il mai avea…rapus de cancer. A privit cu ochii mari cum se stinge minut cu minut…si mai apoi, sa fie doar un pumn de nisip in neant. Peste orice obstacol peste care dadea, ea il privea cu ochii mari si fixi. Deodata apar si alte persoane in cadru, dar nu mai pot vedea… parca sunt luate de apa. De valuri. Sunt inundate. Unde au plecat? Ah…scutur din cap. Ea plange. O lacrima i se scurge din ochii ei, din ochii in care am privit cine e ea. Zambeste printre lacrimi si imi spune incet “Ai vazut cine sunt eu, sunt efemera, sunt judecata dupa infatisare si atat. Traiesc intr-o lume in care toti asteapta sa fiu o puternica.”  Dar vreau sa stiu mai departe, vreau sa stiu totul din viata ei…totul ce a fost inlaturat din ochii ei cu acea lacrima. Ea spuse deodata de parca imi citise gandurile:” Dar ai vazut destul. Nu trebuie sa stii totul. In ochii mei ai vazut cine sunt.”   Se ridica incetisor de pe banca si-si sterse lacrimile cu mana. Se uita din nou la mine, cu ochii ei mari, fixandu-ma. Imi zambi. Incepu sa mearga, si din nou…tot ce pot sa vad e silueta ei si parul lung, fluturand in bataia vantului. Are pasii vioi. Dar se opreste si se intoarce spre mine zambind. Ma striga “Hey, dar asta nu inseamna ca nu sunt fericita cu toata fiinta mea. Stii si tu nu? Ce nu te omoara, te face mai puternic.” Imi facu din ochi si zambi jucaus. Merge, merge…si dispare ca in ceata. Simt cum caldura imi inunda fata. Deschid ochii si ma vad din nou la mine in pat, cu razele pe fata mea. Ma ridic si merg spre oglinda. Ajunsa acolo privesc curioasa in ea si vad…..doi ochi mari de o culoare inexplicabila care ma privesc tinta. Se uita curiosi la mine. Zambesc. Fata imi zambeste si ea. Ea este…fata din visul meu. Privesc in oglinda si spun zambind: “Ai dreptate, ceea ce nu te omoara, te face mai puternic”. Ca un ecou se aud cuvintele mele…..

“Haideeeee, haideeeeeee, haaiii sa ne jucaaammm!! Uiteee!!! Fluturasi!” Fetita blonda si zburdalnica sarea pe langa mine. Ma tot lua de mana si era fericita. Era vara. Dar ii iau mana ei micuta din a mea si ma duc sa-mi termin treaba. Ma asez in iarba, imi iau laptopul in brate si incep sa lucrez. Dar nu trec nici 5 minute si fetita revine. Se plimba pe langa mine curioasa de 3-4 ori si intr-un final imi sare in brate. Laptopul aluneca in iarba si se inchide. Cristina, fetita blonda ma trage de nas. Isi ia o fatuca de ingeras si imi spune “haiii sa te joci cu mine. Te roogg. Uiteee ce frumos e afara!”. Ma uit atenta la ea. Avea o manuta la spate. Ea observa unde ma uit si scoase de la spate manuta plina cu floricele de camp. Mi le impinse in fata si striga entuziasmata: “Nu-i asa ca miroase frumos?? Nu-i asa?”. Ii iau florile din mana si ma ridic in picioare. Ii explic ca trebuie sa se duca sa se joace singura deoarece eu am de lucrat. Fetita se uita dezamagita la mine si alerga departe. Eu imi culeg laptopul de pe jos, arunc florile si incerc sa ma concentrez din nou la treaba pe care o am de facut. In zare se aud tipetele fetitei fericite. Alearga dupa un fluturas. Se simte atat de libera. Razele soarelui parca se joaca prin parul ei. Dar scutur din cap. Nu am eu timp sa o analizez. Ma afund in treaba mea. Parca prin vis mai aud chemarile fetitei: “Vinoo sa ne jucaam, nu vezi ce frumos e afara?”. Trec o ora, trec doua…eu chinui tastatura laptopului cu foc. Dar printre ciripitul pasarelelor si linistea ce s-a instalat, aud un scartait de roti si un tipat scurt. E glasul ei!! Sar in picioare si alerg catre strada. Nici nu ma pot uita! Este o masina si,si….zaresc rochita albastra de vara, imbibata de sange. Parul ei blond, buclat e ravasit. Nici nu indraznesc sa ma apropii mai mult…imi fac curaj si sar spre ea. O iau in brate si o strig “Cristinaaa!! Cristinaa!!” Dar nimeni nu imi raspunde. Insa, ochii ei albastrii se intredeschid usor. Se uita la mine, ridica incetisor mana si ma mangaie pe fata. Simt dara de sange care mi-o lasa pe obraz. Apoi, incet simt cum se scurge viata din ea. A inchis ochii. Tot ce a mai ramas e o fetita cu parul de aur, in rochita albastra si cu zambetul pe buze.

Cateva zile mai tarziu…ne indreptam cu totii spre cimitirul satului. Oameni care o iubeau s-au adunat pentru a o conduce pe ultimul drum. Zaresc pentru ultima oara zambetul ei, apoi capacul a fost pus. Aud ca in surdina bulgarii de pamant care se lovesc de sicriul de lemn. Gata. Nu se mai vede deloc. E acoperit. Oamenii se indeparteaza usor spre casele lor. Raman doar eu, langa cruce. Deodata, un fluture veni si se aseza pe mana mea. Il privesc si ca in transa ma ridic si ma duc la locul nostru preferat. Al meu si al ei. Soarele se da la rochia mea neagra. Incep sa alerg ca o nebuna pe camp. Aud privighetorile cum canta, vad fluturasi in jurul meu cum joaca. Soarele alearga dupa mine. Mirosul de caldura, imi aminteste de manutele ei mici si durdulii cu care ma cuprindea. Vantul mi se joaca prin par si parca aud incet, in zare…. “Haideee, haaaiii, hai sa ne jucam!”

Ai simtit si tu pentru o clipa ca Cerul s-a coborat la tine? Ai simtit ca Cerul e doar al tau? Si,ce e mai trist….peste un timp ai simtit ca a coborat Iadul in viatza
ta? Daca esti dependent de iubire…dependent de dragoste,vrei sa te simti in siguranta iubind si fiind iubit….atunci sigur ai avut aceste sentimente…..stari de cosmar,stari de extaz……alterneaza,se succed….sunt generate de diferite
persoane…de fiecare data ai crezut ca “El” e….si ai fost multumita,multumita de tine,multumita de viata ta. Ai crezut ca
esti invincibila…..ai crezut ca ai tot ce iti doresti. In momentele acelea i-ai ignorat pe ceilalti…ai existat doar tu si el.Dar….din pacate…..trist moment, a venit si o clipa cand ai simtit exact opusul acestor stari de fericire. Atunci nu iti mai doreai nimic. Poate doar o clipa de pace, tanjeai dupa inca o clipa de pace. De liniste. Macar a mia parte din acea clipa de liniste pe care ai simtit-o alaturi de El. Si, ti-ai luat inima in dinti, ti-ai facut curaj si ai inaltat o ruga….o ruga care nu credeai ca e posibila. Nu credeai nici tu in ea. O ruga pe care nu credeai vreodata ca ti se va potrivi
tie. Acum, facand acest lucru nu mai vrei sa crezi, nu ai puterea sa crezi ca vor mai exista in viata ta pacea, dragostea.Nu mai poti sa crezi asta. Nu mai poti sa crezi in nimic. Si, sfasiata de ura, sfasiata de deznadejde, acea blestemata deznadejde pe care nu ai dorit-o in viata ta…..mai ai o slaba speranta…..dar e atat de firava speranta!!    Si totusi, cu o ultima sfortare…cu un geamat, pe care il credeai ca va fi urmat de atatea altele, sau ca va fi ultimul lucru care va mai fi facut in viata ta.  Pentru ca nu vei mai putea continua viata intr-un asa ritm…soptesti slab, abia auzit.Nici tu nu esti sigura daca chiar ai zis-o. Daca chiar ai inaltat dorinta ta catre cer.

Si cazi din nou in deznadejde,in disperare. Esti confuza, nici macar nu mai stii daca ai pronuntat marea dorinta
sau nu. Vrei sa fii sigura, vrei sa ai aceasta
certitudine. Dar… la cine sa cauti certitudinea daca nimeni nu era alaturi de tine ca sa ti-o confirme. Alta data alergai la El. La cel care era mereu alaturi de tine, la cel care putea sa te linisteasca….la cel care niciodata nu te-a dezamagit. Iti vin in minte aceste ganduri. Si…ohh….din nou incepi sa plangi. Sau cel putin asta simti …ca plangi…asta e dorintza ta……sa versi lacrimi, sa simti siroaie de lacrimi calde…….care alta data iti erau sterse de El. Dar acum? Unde e el? De ce nu le sterge nimeni? De ce?… De ce>?…. Si din nou incep miile de intrebari cu
care te-ai confruntat in ultimile nopti. Acele nopti pe care nu vrei sa ti le mai amintesti….acele nopti………ah..acele nopti  care alta data erau atat de splendide!!            Oh,…..nu mai vrei sa stii nimic….vrei sa uiti. Dar de ce aceste ganduri tot iti revin, te ajung? Tu fugi de ele….tot mai repede,alergi…..pui toata forta ta in aceasta alergare. Dar de ce gandurile totusi te ajung? Alearga ele mai tare ca tine?               Incepi din nou sa
plangi. Dar…de data asta…oh..de data asta……simti o mana calda pe obrazul tau. Lacrimile tale se intetesc, curg cu putere. Asa cum nu le-ai mai simtit niciodata…..si e atat de dulce plansul de acum. O stare de o imensa pace se instaleaza in sufletul tau. Acel suflet care e sfasiat de atatea dureri, de dezamgiri. Vrei sa ridici capul, dar
nu ai puterea…..vrei sa vezi persoana care stie atat de bine a mangaia..    Dar nu potzi..nu potzi. Plangi acum si de
deznadejde. De fapt, e si pace, si speranta in plansul tau. O mana blanda iti ridica capul incetisor. Te uiti mirata…..nu stii de ce face acest om asta pentru tine. Oare nu mai esti singura? Nu mai esti acea persoana deznadajduita? ….Oh…vezi in sfarsit persoana care te ajuta.   Gata!!…o lumina puternica se
aprinde in sufletul tau! ..Deci..e adevarat….chiar ai spus acea
ruga, si Domnul a trimis un inger sa te mangaie. Chiar acel inger
care a adus in viata ta Cerul….si apoi Iadul……….
…………dar de data aceasta aduce Cerul. A primit insarcinarea asta de la Cel care l-a creat. Nu poate renunta, nu poate sa refuze asa o sarcina. Si…..din nou apare o slaba speranta, o nadejde……slaba, dar..totusi, se cheama nadejde. Il
accepti. E prea minunat ca sa refuzi. Cine stie daca nu se va succede iar Cerul si Iadul. Dar…..accepti si asta!

Zilele acestea am invatat ceva extrem de pretios. Niciodata, dar niciodata sa nu renuntam la comunicare. Prin comunicare putem rezolva multe conflicte minore sau majore. Dar in fine…

Cred ca majoritatea dintre voi cautati o iubire care sa completeze practic tot ceea ce aveti voi. Sa va completeze caracterul, sufletul, inima….golurile. Majoritatea dintre noi tratam lucrurile acestea cu superficialitate. Sentimentele, iubirea si toate cuvintele le aruncam in goana dupa vant. Ne este simplu sa-i spunem unei persoane ca tinem la ea, ca ne-am atasat de ea si poate daca o data persoana in cauza are nevoie de un timp al ei, un timp in care sa reflecteze…sa dispara totul ca prin minune. Iti spun un secret!  NICIODATA nu te-ai atasat cu adevarat de acea persoana, NICIODATA nu ai tinut la ea. Stii de ce? Pentru ca NICIODATA nu se renunta asa usor. Vrei ceva? Lupta. Lupta cu adevarat pentru asta. Lupta sa-ti indeplinesti telurile, lupta sa castigi ceea ce vrei sa fie al tau. Lupta, chiar daca ar fi ultimul lucru pe care il faci.    Stiu ca gresim enorm cu totii. Suntem oameni. Dar sa fim sinceri. Nu se mai poate numi greseala atunci cand abandonezi totul deoarece nu iti pica din cer. Viata este un drum plin de obstacole, pe care multi se impiedica.  Ne este atat de simplu sa-i spunem unei persoane ca “te iubesc” doar pentru a nu o pierde poate. Asa de senini am devenit in a da sentimente cu “kilogramul” si apoi sa plecam. Este o arta sa stii sa ramai alaturi de persoana care poate te-a amanat ca a avut motivele ei.  Chiar si intr-o prietenie de acelasi sex. Suntem atat de superficiali. Ne-am obisnuit ca toata lumea sa joace asa cum vrem noi iar daca nu…taiem. Daca in sentimentele pe care ni le purtam reciproc, poate au interevenit la momentul acela si cateva sentimente contradictorii…suntem hotarati sa inabusim acele sentimente nobile doar pentru ca un alt sentiment nu asa nobil si-a facut aparitia. Suntem niste lasi! Nu mai vrem sa luptam. Sufletul nostru este ca o armata care isi omoara proprii raniti. Adica…propriile sentimente.    Stiu, in zilele acestea a devenit din ce in ce mai usor sa spui “te iubesc”. Am inteles. Dar….doar atat?  Dovezile unde sunt? Suntem noi dispusi sa luptam pe viata si pe moarte pentru persoana iubita?  Cautam zadarnic iubirea daca nu suntem dispusi sa ne sacrificam. Pe tema iubirii vorbele-s sumare. Si totusi…. În fire nu sunt expresii a-l destăinui, oricâte muze vor da tălmăcire, nimeni n-ar înţelege ce-i ” iubirea ”. De învăţaţi ce-nseamnă ” a iubi ” ,aveţi şi drept deplin la fericire. NICIODATA sa nu spunem despre sentimente pe care nu le simtim. Niciodata nu starni, nu trezi dragostea pana nu vine ea. Intotdeauna cand am dat floarea prieteniei am dat-o din toata inima si nu de putine ori am fost talharita si am ramas cu durere, un gol de necuprins si dezamagirea ca niciodata n-o sa gasesti pe cineva sincer care sa dea si sa primeasca si punct.                   Atunci cand ajungi la punctul in care fericirea, siguranta si dezvoltarea celuilalt constitue pentru tine o forta care se indentifica cu propria ta fericire, siguranta si dezvoltare, atunci esti in posesia unei iubiri mature.    In concluzie, cine te iubeste … te cauta, cine te vrea … iti spune, cui ii este dor de tine … te suna, cine nu … nu! ESTE SIMPLU.      Sa spunem “Te iubesc” dar…NU doar atat! Sa FACEM “Te iubesc”,

Luna mare si rotunda se uita la mine. Probabil e invidioasa. E invidioasa pe zambetul meu. Ma plimb prin casa pierduta, dar permanent cu gura pana la urechi. Zambesc si imi ajunge. Nici eu nu stiu de fapt de ce nu ma pot opri din zambit. Daca m-ar fi urmarit zilele acestea cineva printr-un telescop, ar zice ca sunt nebuna. Ca de fapt ar trebui sa plang. Dar ce-mi pasa?  Ma simt libera…ma simt… Scot capul pe fereastra si strig in linistea noptii “Sunt fericitaaaa oamenii buniii!!” Cateva voci se fac auzite “Esti nebuna? Ia si dormi.” Ba chiar, de sus este rasturnata o galeata cu apa. Inchid geamul, intru in camera toata uda si incep sa rad. Ma uit in oglinda.  Tot ce pot vedea e un par ud, si un zambet enorm pe fata. Oare al meu e?

Imi iau repede o bluza pe mine si alerg afara in puterea noptii. In fata blocului ma intalnesc cu un batranel. Il imbratisez zambind, il pup pe obraz si scot un chiot de fericire. Batranelul isi face cruce si spune ca “tineretului astuia i-au crescut coarnele.”  Merg mai departe si zambesc in jur fericita. Oamenii se uita dupa mine. Probabil sunt surprinsi de fata mea. Merg in parc si ma asez pe o banca. In fata mea e un copil cu o mama.  Aceasta gesticuleaza in fata lui si tipa. El se uita plictisit in jur. Da cu ochii de mine. Eu fericita, ii scot limba si zambesc din nou. Baietelul ramane surprins si probabil crede ca am dat in mintea lui. Se uita tot mai insistent si urat, eu zambesc tot mai mult. E ca o lupta intre zambet suparare.  Ma concentrez. Am sa castig!!  LA un moment dat, copilul nu se mai poate abtine. Ii apare un zambet in coltul gurii, ca mai apoi sa-i inunde toata fata. Se uita la biata mama care inca gesticula, si o ia in brate. Automat, pe fata mamei apare o lumina si dispar ridurile ingrijorarii. Il ia de mana si merg mai departe pe aleile parcului.

Eu raman singura. Linistea imi tine companie. Ma uit in sus si parca stelele imi fac cu ochiul. Ma concentrez tot mai mult si parca..parca….il vad pe Dumnezeu razand.  Ma uit la cer si…fac cu ochiul. Astazi am castigat o lupta. Am adus doua zambete pe fata unor oameni si…am facut cerul sa zambeasca.

50,60…. Viteza urca, ATV-ul mergea din ce in ce mai repede. Apasam acceleratia cu putere. Toti de pe strada se uitau dupa fata cu parul in vant. Pletele zburau nestingherite pe sus. Apas si mai tare acceleratia. Simt cum vantul imi taie calea, simt cum incetul cu incetul inghet. Dar nu-mi pasa!

60,70….lacrimile incep sa-mi curga. Oare de la vant sau de la ce e in sufletul meu? Dar ele curg si repede sunt luate de vant si altele isi fac locul repejor. Vad prin fata ochilor ultimul meu an. Ultimul an care parca a fost cat zece la un loc. Chipuri de oameni trec si dispar ca prin ceata. Imi amintesc de el, l-am iubit. Imi amintesc de ea, prietena mea, a fost ce am avut mai scump. Imi amintesc de el…care a murit datorita vitezei excesive. Si da, imi amintesc de sufletul meu facut bucatele. Apas mai tare acceleratia. 80, 90…simt déjà ca nu mai am control asupra masinariei. Nu-mi pasa. Abia acum simt cum, cu fiecare kilometru lasat in spate, las si cate o grija de a mea. Imi las problemele. Imi las supararile.

Las vantul sa imi mangaie fata, parul. Inchid ochii pentru un moment si nu mai simt nimic. Decat viteza. Si simt cum viata se scurge, cum trece…cum noi suntem doar un abur. Suntem efemeri. Si ce daca? Maresc viteza si lacrimile iar imi impaianjenesc ochii. Nu mai vad nimic. Doar simt. Si vad. Vad…o lumina. Se apropie. Oare acolo sa fie calea catre cer? Se apropie din ce in ce mai mult…se aude ceva. Ca un bazait. Se apropie, se apropie… lumina imi intra in ochi. Pentru moment am mintea goala. In sfarsit, am mintea goala. In ultima fractiune de minut, apas frana si trag cat mai spre dreapta. Inchid ochii si, astept…lumina trece pe langa mine cu un vajait intens. Ma opresc si…incep sa plang intr-un hohot uscat. Deci asta sa fie viata? Asta era. Asta au simtit toti cei care au plecat de langa noi in accidente? Tremur. Dar imi adun puterile si ma indrept spre casa. Urc in viteza scarile si intru direct sub dus. Apa fierbinte imi calmeaza corpul putin. Dar el, tot rece ramane. Rece ca gheata. Ma ghemuiesc sub dus si retraiesc ultimele ore. Ultimele ore care puteau fi ultimele clipe. Aburii se inmultesc si apa curge tot mai fierbinte. Dar eu nu simt nimic. Deschid ochii si vad ceata, ceata si….o lumina. Dar de data aceasta e lumina sperantei!

-In memoria celor plecati de pe acest pamant prin accidente_

Prima intalnire. Primele impresii.

Esti aranjata si ai emotii.  Imediat dupa colt sta el rezemat de un perete, cu un trandafir in mana si frumos imbracat. Inima incepe sa-ti bata din ce in ce mai repede. Te apropii cu sfiala, el te vede si iti zambeste cu un zambet de te zapaceste. Vine spre tine, iti inmaneaza trandafirul si te saruta usor pe obraz. Tu rosesti si il privesti gales. Va zambiti si el te invita sa mancati. Mergeti usor pe strada unul langa altul. Lumea din jur poate observa doi tineri, emotionati, elegant imbracati si frumosi. Ea inca e rosie in obraji si are in mana un trandafir.

Stooopp, stooopp!! Asta este varianta buna. Sa o luam de la inceput, bine?

Ai adidasi in picioare si o pereche de blugi ponositi. Te indrepti in pasi grabiti spre locul de intalnire. Te uiti la ceas. Ai intarziat deja 10 minute. Il zaresti deja. Sta pe treptele unui bloc cu o tigara in mana. Te apropii de el, el sta si te asteapta asezat inca. Ajungi acolo. Tu stai in picioare, el iti spune ca si asa ai intarziat, sa astepti sa termine tigara. El sta jos, tu in picioare. Nu e nimic. In cele din urma termina tigara, scuipa pe jos si te intreaba unde ai vrea sa mergi. Fiind luata prea direct, nu stii. Atunci el propune o plimbare prin “imprejurimi” timp in care mai fumeaza cateva tigari. Lumea din jur observa doi tineri normali, in adidasi si imbracati normal. El fumand si ea cascand plictisita.

Da. Tu? Din  care povestioara faci parte? Prima sau a doua?  De asemenea nici nu trebuie sa ne lasam inselati de prima intalnire. Poate ca la prima intalnire sa apara imbracat/imbracata ca si scosi din cutie, iar la a doua intalnire, sa-ti dai seama de gusturile lui sau…de lipsa lor!  In general nici un barbat nu-si va aminti fiecare detaliu din prima voastra conversatie, dar daca aduce in discutie subiecte de la intalnirea voastra precedenta sau isi aminteste chiar lucruri subtile, inseamna ca este interesat sa dezvolte o relatie serioasa.

Majoritatea barbatilor gandesc ca daca te comporti galant esti invechit. Nu dragul meu, daca te comporti cu o femeie ca si pe vremuri, iti va manca din palma. Crezi ca nu i-ar place sa-i deschizi usa? Crezi ca nu i-ar place sa-i faci surpriza cu o floare sau sa o ajuti sa coboare din masina?

Si tu draga mea, sunt sigura ca un barbat te va aprecia mai mult aranjata. Cand arati ca iti pasa de cum arati. Sa fii curata si sa inspiri simplitate. Eleganta si feminitate.

Sfat pentru barbati: atunci cand o tipa ti-a dat numarul de telefon, sun-o chiar de-a doua zi! Nu va crede ca esti disperat, contrar sfaturilor pe care ti le dau prietenii tai. Nu te imbraca la 4 ace pentru o simpla iesire in oras si nu citii din scoarta in scoarta codul bunelor maniere. Este bine sa fii bine-crescut, dar sa nu exagerezi. Uneori, cand te straduiesti foarte tare, nimic nu iti iese asa cum vrei. Relaxeaza-te si totul va fi bine!

Deci important e sa fii tu insuti, sa nu pretinzi a fi ceva ce nu esti. Si mai important, vrei sa faci parte din prima imagine pe care am descris-o sau…a doua?

Regrete, regrete, regrete… care aduc odata cu ele riduri, cearcane si salturi acrobatice din depresie in depresie! Asta vrei? Evadeaza odata pentru totdeauna din lumea obsesivului “Cum ar fi fost daca…”.

Si ce daca l-ai parasit pe tocilarul acela ciudat in liceu si acum a ajuns fat-frumosul orasului cu o avere colosala? Si ce daca ai investit intr-o afacere si putin mai tarziu ai pierdut tot? Life goes on!   De fapt, inventarul “erorilor” din trecut iti arata cat de mult ai crescut tu si cat de mult te-ai maturizat si…nu uita, te ajuta sa realizezi ce ai de facut pe viitor. Stiu, ai fi vrut sa nu dai cu piciorul la multe sanse din viata ta. Regretul e dureros dar e un sentiment foarte util deoarece te indeamna sa mergi mai departe. Evident, trebuie sa precizez, ca in unele cazuri parerile de rau pot avea si un efect opus, acela de a te tine pe loc, asta daca te lasi prins in vartejul gandurilor negre. Gandurile de genu “ce ar fi fost daca…” sau “as fi putut sa…”  isi fac des loc in mintea noastra.

Daca vei asterne pe hartie gandurile si grijile, vei reusi sa le integrezi in “universul” vietii tale si, astfel, vei avea sanse mai mari de vindecare. Materializeaza-ti temerile si frustarile si elibereaza-te. Da, recunoaste faptul ca ai facut o greseala imensa, chiar usturatoare dar nu trebuie sa ti se termine viata din cauza aceasta. Nu te confunda in sentimentul de tristete! Intreaba-te des: “ce am invatat eu de pe urma acestei incercari?”. Odata ce ai inceput sa privesti in perspectiva si sa nu-ti mai plangi de mila pentru greselile din trecut, vei vedea ca viitorul este mult mai luminos.

Nu te mai invinovati pentru tot ce se intampla in viata ta. Da, e greu cand dai cu piciorul la sanse mari sau cand cheltui o gramada de bani si apoi esti inglodat in datorii. Foloseste intamplarile neplacute ca pe o sursa de putere, ca o lectie din care ai avut multe de invatat. Daca ai ajuns la concluzia ca nu mai este nimic de facut, atunci nu te mai tortura! Trage aer in piept si repeta de cate ori e necesar ca “S-a terminat!”. Abia in momentul cand realizezi ca s-a terminat un episod din viata ta, poti sa te desprinzi si sa mergi mai departe. Ce iti lipseste de fapt in acest moment? Dupa ce tanjesti? De exemplu, daca ai dat cu piciorul la o relatie cu nonsalanta, cum ai ajuns acum sa tanjesti dupa ea? Ce te face sa visezi la acel lucru, ACUM? Odata ce ai descoperit ce vrei de fapt, vei fi pregatit sa faci o alegere corecta data viitoare, chiar daca nu va veni intr-un moment oportun.

Eram mica, eram “o mana de om” si tu m-ai luat in brate si cu mainile tale mari, incercai sa ma tii cu multa grija. M-ai privit si lacrimile ti-au aparut in ochi. Atunci ai simtit ca eu sunt o alinare pentru voi, ca sunt alinarea familiei. Asa ca, mi-ai pus numele “Alina”. Ai zis atunci ca iti doresti ca toata viata mea sa fiu o alinare pentru cei din jur. Anii au trecut si tu aveai grija de mine pas cu pas. Aveai grija sa nu ma ranesc, aveai grija sa mananc tot timpul si aveai grija sa fiu fericita. Ba mai mult, aveai grija de mine, mai mult ca si de tine. Anii au trecut si tu ai plecat. Ai fost plecat in tari straine, si cand veneai acasa pentru mine era sarbatoare. Ma urcam in brate la tine si acolo ma simteam ocrotita. Ascultam cu ochii mari de fetita povestile tale si mi se parea ca esti cel mai destept om din lume. Si erai. Pentru mine.

Si acum imi amintesc cum mergeam mandra de mana cu tine prin portul din Agigea. Doar tu erai cel care ai facut asta. Tu erai un mare arhitect si specialist si eu iti mancam din priviri fiecare miscare. Ma simteam mandra cu asa un tata. Dar cel mai mult imi amintesc ziua aceea. Tin minte ca aveam emotii. Tu aveai o intalnire cu oamenii cei mai importanti din Romania si din Israel. Ambasadori, politicieni, afaceristi si tu…m-ai ales pe mine sa te insotesc. Aveam doar 11 ani. Tin minte cum mi-am luat o rochita alba cu perle si pietricele pe ea si mi-am facut parul cret. Cum mi-am pus in picioare o pereche de sandalute cu putin toc. Si stiu cum ff emotionata am pasit de mana cu tine in cel mai mare si nou hotel din Romania in acel timp. Priveam in jur fermecata.  Inca nu pot uita ziua aceea cand am fost inconjurata de toate bogatiile din lume.

Si totusi…timpul a trecut. Eu cresteam tot mai mare si tu..dragul meu tata…la tine deja se observau trecerea anilor. Parul a inceput sa iti fie grizonat, cateva riduri fine isi faceau aparitia pe fata ta. Dar tu nu observai asta. Tu pentru mine te temeai. Vedeai cat de mult am crescut, observai cat de independenta si ambitioasa sunt si te temeai. Ai realizat cat de mult seaman cu tine si stiai ca voi avea de suferit. Observai tot mai mult cat de luptatoare am devenit si totodata incapatanata. Observai ca incetul cu incetul s-a instalat si in mine dorinta de a manipula. De a conduce. Paseam tot mai mult peste pasii tai. Eu..deveneam tu. Si incercai sa ma opresti. Vroiai sa ma protejezi.

Dar tatal meu drag. Astazi este o zi speciala. Este ziua de 15 august si este ziua in care tie ti se mai adauga un fir de par alb la frumoasa ta varsta. Astazi faci 60 de ani. 60 de ani pe care i-ai dedicat persoanelor drage din jurul tau. Te-ai luptat pentru familia noastra, te-ai luptat sa fim fericiti si sa avem o cale in viata. Astazi eu vreau sa lupt pentru tine. Desi am crescut acum si deja am luat viata in maini, chiar daca poate te uiti la mine si din fetita cea mica si dulce de alta data nu mai gasesti nimic, sa stii ca sunt neschimbata. Sunt neschimbata deoarece tot te apreciez si te stimez.

Tot ce iti doresc este sa fii fericit si implinit. Si anii care ti-au mai ramas sa fie presarati cu petale de binecuvantari. LA multi ani!

Fie ca sunteti barbati, fie ca suntem femei…cu totii stim cat ne place sa vorbim, sa comunicam si sa aflam noutati. Bine, nu ma refer la genul acela de “noutati” si anume barfa. Sau dupa cum spun femeile in varsta: “Noi nu barfim draga, facem constatari”.   Haideti ca astazi noi sa nu facem constatari si sa ne gandim la ceva ce cu adevarat ne poate ajuta in viata.

Pana in prezent, mi-am schimbat parola cam de 3 ori. Specialistii spun ca uneori, parolele pe care ni le alegem reflecta ideile care ne trec prin minte sau problemele care ne framanta. TU ce crezi ca spune parola TA despre tine? Despre cum gandesti tu si cum e viata ta? Ti-ai schimbat-o de foarte multe ori? Probabil ai o viata personala haotica si dezordonata. O ai de cand te stii? Mai mult ca sigur esti o persoana echilibrata si organizata.

Ai plans in ultimul timp? Poate ca ai ramas cu ochii inrositi, o groaza de servetele consumate si o durere de cap insuportabila. Totusi, micile iesiri scaldate-n lacrimi te ajuta sa elimini toxine din corp si iti activeaza latura empatica. ( Asta afirma cercetatorii) Plansul emotional serveste in doua scopuri: sa reduca hormonii de stres din corpul tau si sa “alerteze” organismul ca are nevoie de ajutor.

Surprinzator sau nu…doar 10,5 este procentul romanilor care stiu limba engleza foarte bine. Este putin cam suparatos asta stiind ca engleza este limba internationala cea mai cunoscuta. Dar de…daca tot ne laudam ca suntem buni la toate, de ce nu am fi buni la lucrurile pozitive?

Si in special STIAI ca…blogul este un catwalk al frumusetii interioare si un nou izvor de autencititate in comunicarea de sine si in comunicarea cu ceilalti?

P.S…. Mi-ar face mareeee placere sa imi puneti intrebari la care eu sa va pot raspunde. Sau sa imi propuneti subiecte care v-ar interesa mult. Si va multumesc pentru ca raspundeti la poll:)

Sta prabusita in holul apartamentului si incearca cu disperare sa desclesteze mainile care o strang de gat, cu o salbaticie de neimaginat. Numai ce intrase in casa, si el s-a indreptat spre ea cu ochii in flacari si a trantit-o jos cu un pumn, injurand-o. Se zbatea in toata fiinta ei sa scape din stransoare, in timp ce el continua sa o loveasca. Dupa ce el s-a saturat, a lasat-o pe ea intr-un colt al camerei plina de sange.

Incet, s-a ridicat in picioare rezemandu-se de perete. S-a dus in baie si s-a spalat pe fata. S-a uitat in oglinda si a vazut o fata frumoasa, dar cu fata desfigurata de lovituri. S-a asezat pe gresia rece din baie si lacrimile au inceput sa curga. Cu ce a gresit ea? Si el…ooo el! Era atat de frumos. Inca isi amintea ziua in care l-a vazut. Era inalt, brunet, si avea niste ochi extraordinari. A privit-o si i-a zambit fermecator. Atunci a simtit cum inima ii bate din ce in ce mai tare. S-a indragostit pe loc. Mai apoi, spre surprinderea ei, el a venit si i-a cerut numarul de telefon. Povestea a continuat, timpul a trecut si ei erau tot mai apropiati. Si a sosit ziua fericita. Ziua in care a ingenunchiat si i-a cerut mana. Ea a acceptat fara sa se mai gandeasca. A observat ca inainte de casatorie el se enerva repede, si ca totul trebuia sa iasa cum vrea el. Dar ea spunea ca frumusetea lui acopera tot. Nu o interesa asa mult comportamentul.

Ei s-au casatorit. Si zilele, apoi lunile..anii…treceau. Prima palma a sosit, si apoi, impreuna cu ea au fost insotiti si cativa pumni, cateva injuraturi. Ea isi tot repeta ca nu conta. Ca merita.    Dar a scuturat din cap. S-a ridicat de pe gresia rece si nu a mai vrut sa-si aminteasca. Si acum e convinsa ca ea e vinovata. El e atat de frumos si ea…ea…poate ca nu il face indeajuns de mandru. Poate ca are dreptate. Si-a distrus viitorul casatorindu-se cu ea. A iesit incet din baie si s-a dus in dormitor. A stins lumina si a incercat sa adoarma printre suspine.

- Oana, oana trezeste-te!!

Ea a tresarit speriata. Sotul ei statea in picioare, gata imbracat.

-Haide, in picioare! Astazi mergem la ai mei.

A sarit din pat si a inceput sa se aranjeze repede. Stia ca lui nu ii place sa astepte. Mai apoi, mergeau amandoi pe strada de mana. Toata lumea intorcea capul dupa ei si se minuna ce cuplu frumos erau. Pe strada s-au intalnit cu o prietena. Aceasta le spuse ca un cuplu care sa se potriveaza mai perfect nu a vazut. Oana atunci a meditat. Avea dreptate. El era frumos pe dinafara si avea cel mai oribil comportament, iar ea…ea era o idioata care a crezut ca frumusetea acopera totul!

Se poate? Se poate sa simti ca azi te sufoci de iubire si maine…sa nu mai simti nimic?  Asta este intrebarea care ne macina pe multi dintre noi.

Zilele trecute un prieten mi-a spus sa scriu despre cum o fata trece de pe o zi la alta la alte sentimente. Ei doi s-au iubit ff mult si chiar ma gandeam ca au sa sfarseasca impreuna pentru tot restul vietii. Dar surpriza! El mi-a spus ca ea a fost in strainatate o perioada si cand a venit..era total schimbata. Si mi-a spus cum poate o tara sa schimbe mentalitatea. Eu acum i-as spune lui si voua, ca nu numai o tara poate schimba mentalitatea sau sentimentele. Chiar si un gest poate schimba asta. Chiar si o vorba.

Femeile in general sunt nehotarate, schimbatoare si capricioase. Barbatii sunt mandrii, posesivi si incapatanati. Amestecand calitatile sau defectele acestea….am obtine un talmes-balmes.

Da…da…un cuvant poate schimba sentimentele. Exista cuvinte care te pot transforma intr-un nimeni, intr-un nimic… Cum exista cuvinte care te inalta, te fac sa te simti minunat. Nu degeaba se spune ca un cuvant este mai ascutit ca taisul unei sabii.

Intotdeauna va fi un alt munte. Intotdeauna voi dori sa il mut. Intotdeauna va fi o lupta dificila. Uneori trebuie sa pierd. Nu conteaza cat de repede ajung acolo, nu conteaza cine asteapta pe partea cealalta…e urcusul. Da…asa este. Trebuie sa invatam sa ne controlam. Sa fim mai siguri pe noi si sa avem mai multa incredere in sentimente. Si chiar sa ne gandim ca… daca ceva nu iese cum vrem noi este pentru ca poate acel lucru nici nu era pentru tine. Poate ca noi meritam altceva, mai bun.

Poate ca ne temem de sentimentele noastre atat de puternice, ne speriem si noi de intensitatea lor. Dar asta nu inseamna ca trebuie sa renuntam la ele. Viata si dragostea sunt permanent intr-un urcus si un coboras. Nu tot timpul e la fel.  De obicei este o urare care si-o spun multi intre ei si anume “Sa va iubiti ca in prima zi”. Eu spun Doamne fereste de asa ceva!!!  Noi trebuie sa crestem zi de zi in iubire. Nu sa ramanem constanti. Trebuie ca zi de zi sa ne gandim ce mai trebuie sa facem pentru partenerul nostru, pentru aproapele nostru si sa ne creasca iubirea fata de el. Si in special iubim deplin atunci cand invatam sa iertam. Exista o lege aspra… cand impotriva noastra se comite o dureroasa nedreptate nu ne putem vindeca decat dupa ce iertam. Si asta este. Daca nu iertam…zi de zi vom avea ura in suflet si nu vom avea liniste, pace…

Ce ciudat… ce ciudat e sa iti doresti din suflet sa gasesti iubirea, iar atunci cand o gasesti sa ti se taie dreptul la ea…atunci cand in sfarsit simti cu adevarat ca exista….cand in sfarsit iubirea devine reala…ea sa devina concomitent si imposibila… Si de ce? Pentru ca TU sau EU, sau altcineva…nu avem puterea si taria sa acceptam intensitatea emotiilor. Pentru ca noi..suntem niste simpli oameni care ne temem sa iubim, ne temem…ne este frica pana si de noi. Si cu totii stim asta. In adancul inimii.

Si…ti-ai pus intrebarea ca Daca cineva pe care niciodata nu l-ai intalnit, niciodata nu l-ai vazut, niciodata nu l-ai stiut…a fost UNICUL si singurul CINEVA pentru tine?

Intotdeauna cand am dat floarea prieteniei am dat-o din toata inima si nu de putine ori am fost talharita si am ramas cu durere, un gol de necuprins si dezamagirea ca niciodata n-o sa gasesti pe cineva sincer care sa dea si sa primeasca si punct. Am tinut mult la prietenie. Am plans mult pentru prietenie. M-am luptat pentru ea. Si totusi…cand vezi ca se darama, incetul cu incetul, sau brusc, si nu poti face nimic…. te doare inima. Si te doare atat de tare incat iti vine sa strigi cu toate puterile numai ca deschizi gura, si tot ce se aude este un sunet ciudat, sec si gol. Cel mai frica imi este in viata de singuratate. Sa realizez ca am ramas singura si ca nu mai am pe nimeni. Sa realizez ca de fapt toti oamenii din viata mea au plecat. Atunci raman pe ganduri si ma intreb daca e vina mea. Cu ce am gresit. Si plang de suparare ca nu reusesc sa fiu altfel.

Eu niciodata nu am inteles de ce sunt oameni care trebuie sa critice tot timpul. Sa judece si sa barfeasca. Cine sunt ei? Perfecti? Inceteaza cu critica si cu judecarea. Toate acestea se bazeaza pe lipsuri. Toate acestea se bazeaza pe teama de a nu fi iubit si de a nu fi recunoscut ca valoros/valoroasa. Si de ce au aceste modalitati iritante, de ce iti ignora nevoile si se concentreaza pe ale lor? Pentru ca ei sunt la fel ca si tine. Sunt plini de indoiala ca nu sunt intr-adevar valorosi. Sunt plini de teama ca vor esua in stradania lor si ca vor pierde iubirea de care au nevoie. Sunt pur si simplu oameni care fac exact ceea ce faci si tu, incercand sa obtina ceea ce au nevoie si fiind suparati si tematori pentru ca sunt inconjurati de oameni care fac la fel? Asa ca mai degraba aleg calea cea usoara. Sa critice. Sa fie prieteni care critica totul. Chiar si cand nu e nevoie. Todeauna m-am intrebat de ce nu-i putem admira pe ceilalti pur si simplu? asa cum sunt? de ce incercam sa-i controlam, sa-i judecam, sa-i etichetam? Pentru ca ne este teama, FRICA. Altul este mai bun ca noi. Trebuie sa-l etichetam si apoi, parca ne simtim altcumva. Dar sa te anunt ceva. In nici un caz nu ai sa devii mai bun. Vei deveni orice altceva dar nicidecum mai bun!

Tanjim sa avem prieteni. Tanjim sa fim iubiti. Este greu sa traiesti fara prieteni, pentru ca prieten este cineva care te asculta, in care te poti increde, caruia te poti confesa, care nu te va abandona, nu te va deceptiona, care iti sporeste puterea cand iti spune la nevoie: “Cred ca vei reusi, pentru ca iti cunosc posibilitatile”. Atunci iti da puterea de a merge mai departe. Iti da puterea sa te agati de viata. Prieten este acela care atunci cand gresesti te corecteaza si te atentioneaza, si daca nu realizezi si nu renunti la greseala ta, o face impreuna cu tine, pentru ca vrea sa fiti la bune si la rele impreuna. Prieten este acela care conduce 500 de km numai ca sa te vada si sa te stranga in brate. Prieten este acela care atunci cand tipi la el si te descarci pe el, sa inteleaga si sa ramana alaturi de tine. Sa VREA sa fie acela prin care te descarci. Prieten este acela care atunci cand plangi, iti sterge lacrimile le numara si plange de doua ori mai mult pentru tine.

Este acela care nu asculta de vocile din jur, nu ii pasa ce spune lumea, ci ii pasa ce spune inima ta. Prieten este…acel om care NICIODATA nu te paraseste. Chiar daca i-ai gresit, te iarta de nenumarate ori doar pentru ca tine la tine mai mult ca la el. Prieten este acela pe care indraznesti sa-l suni la 2 dimineata ca sa ii spui ca nu poti dormi.  Si…in mod sigur prieten nu este acela care da vina tot timpul pe tine si nu asteapta sa fie cautat. Cauta la nevoie. Cauta cand ii este dor si nu ii pasa de cate ori a cautat el si de cate ori a fost cautat. Prieten este acela care…atunci cand te strange in brate…. uiti de toate grijile, de toate problemele, de toate framantarile tale. Si nu in ultimul rand..prieten este acela care te stie si te cunoaste enorm de bine. El stie totul despre tine, te astepti sa-ti intoarca spatele si totusi…el te place.

Din pacate in ziua de azi exista tot mai multi prieteni falsi. Interesati numai de propriul “EU”. Vrem nu vrem…ii avem. Fiecare repeta, dupa Aristotel, ca nu exista prieteni si fiecare, in particuar, sustine ca el e un bun prieten. Aceste doua afirmatii atat de contradictorii se bazeaza foarte probabil pe faptul ca pe taramul prieteniei exista multi ipocriti si multi oameni care nu se cunosc pe ei insisi.

Cel pe care-l crezi prieten se dovedeste dusman, ignorand din indiferenta combinata cu nesimtire, orice probleme ai tu, dar avand mare grija sa le expuna mereu pe ale lui. Culmea culmilor! Acelasi „prieten“ are impresia ca tu esti cel care a gresit! Interesati de propria lor bunastare, colcaind in indiferenta fara margini care ii anima, infatuati si nesimtiti au tupeul sa se numeasca „prieteni“; trag de tine, calcand peste orice pentru a-si indeplini scopurile si te arunca departe dupa ce te-au uzat suficient pentru a-si indeplini scopurile cu meschina prefacatorie. Ocoliti si mergeti mai departe!

Dar dragii mei…pe mine, cand toti ma vor parasii..ma voi lua de mana..si-mi voi spune…sunt langa tine zi de zi.

Tu. Ai aparat de nicaieri, atat de placut, atat de linistit incat nu stiam ce ma asteapta. La inceput te-am privit ca pe un oricare. Timpul a trecut si… ai reusit sa ma impresionezi. Ai fost primul care m-ai facut sa apreciez un minut, o secunda. Ai fost primul care mi-ai aratat care sunt cu adevarat lucrurile importante din viata mea. Cu asa de mult calm si cu atata blandete m-ai indreptat pe calea cea buna. Incetul cu incetul deveneam dependenta de tine, de vocea ta si eu nu stiam. Tu mi-ai deschis ochii asupra a multor lucruri si tot tu…m-ai schimbat total. In bine, dar si in rau.   Nu intelegeam niciodata cum e sa plangi de fericire. Dar tu ai reusit sa faci asta pentru mine. Am plans o data de fericire din cauza ta. Nu-mi venea sa cred. Tot tu, m-ai facut sa-mi doresc ca timpul sa se opreasca. Sa stea in loc. Tu, de asemenea m-ai invatat ce inseamna sacrificiul, durerea. Tu m-ai facut sa ajung la punctul in care fericirea, siguranta si dezvoltarea celuilalt constituie pentru mine o forta care se indentifica cu propria mea fericire, siguranta si dezvoltare.

Si tot tu mi-ai provocat o suferinta sufleteasca atat de mare, incat o resimteam fizic. Tu ai schimbat totul in viata mea.  Tu m-ai invatat ce e durerea. Nu-mi imaginam o asemenea durere…m-a trantit la pamant,mi-a secat ochii,m-am ridicat,am zambit…apoi am privit …si-am spus ASTA ESTE. Am devenit puternica. Tu m-ai invatat ce inseamna sa fiu puternica. A fi puternic inseamna sa radiezi de fericire atunci cand esti trist.Inseamna sa iubesti pe cineva in tacere.A fi puternic inseamna a zambi cand vrei sa plangi.A fi puternic inseamna a face pe cineva fericit chiar daca tu ai inima franta. A fi puternic inseamna sa mergi pe strada dreapta, zambind…chiar daca iti vine sa te trantesti jos si sa nu te mai ridici. A fi puternic inseamna sa reusesti sa-l asculti pe cel de langa tine si sa duci discutia pana la capat, desi tu, saracul de tine…ai atatea probleme incat nu mai stii ce sa faci. A fi puternic inseamna sa stii cum sa urci muntele durerii in genunchi, dar cu capul sus. Ce ciudat… ce ciudat e sa iti doresti din suflet sa gasesti iubirea, iar atunci cand o gasesti sa ti se taie dreptul la ea…atunci cand in sfarsit simti cu adevarat ca exista….cand in sfarsit iubirea devine reala…ea sa devina concomitent si imposibila…

Dar nu imi pare rau pentru ca cel putin am aflat ce lipseste cu adevarat din viata mea.Ma intreb de ce era vocea lui atat de speciala. Pana la urma era o simpla voce..o simpla voce intr-un telefon..care pentru mine insemna mult..insemna dependenta de a o auzi iar si iar.  Si acum am ramas doar cu o amintire placuta, si totodata neplacuta. Nu regret de nici un pas facut in viata mea, si in mod sigur nu regret unele decizii. Sunt fericita acum si…acum, astept ca sa apara cu adevarat in viata mea cel care ma va fermeca. Tu, dragul meu…tu, doar m-ai pregatit pentru ce va veni.

Astept ca EL sa apara, sa ma uit in  ochii lui si sa-l intreb: “Ma iubesti cum nu ai mai iubit pe nimeni altcineva?”

Imprevizibili? Nici pe departe. In general….daca stau sa analizez un om, pot sa-ti spun ce va face in viitor, cum va fi viitorul lui sau…cel putin cum va reactiona in unele situatii. Deci nu suntem atat de plini de surprize cum ne-am dori.

In general, noi femeile, si nu ma refer aici la toate!!! Deci, noi femeile…. vrem, nu vrem…suntem extrem de sentimentale. Chiar si cea care se imbraca tot timpul in negru si e stil rock, iti spun eu…am putea ramane surprinsi cat de sentimentala e. Pe langa faptul ca suntem sentimentale, suntem si pretentioase, doritoare de mai mult. Nu e gresit asta, pana la momentul cand exageram. Ce nu inteleg eu e…. de ce unele se dezbraca mai mult decat se imbraca? Bine, inteleg stiu…vor atentie. Pentru ca asa-s majoritatea femeilor, daca nu primesc atentie din partea lumii simt ca se naruie lumea pe ele. Lumea a evoluat, dar imi permit sa spun si pot…ca femeile de fapt, merg inapoi in timp pe zi ce trece. Daca in epoca de piatra, se acopereau cu o bucatica de piele sau de blana de animal, faceau asta pentru ca mai multe nu stiau. Apoi incetul cu incetul, au descoperit materialul si isi confectionau haine pe masura asteptarilor. Cu timpul, deveneau din ce in ce mai bine imbracate. Erau decente. Dar, de o perioada, de prin anii ‘60 sa spunem… cand costumele de baie au devenit mai sumare si tot din ultimii ani ai mileniului trecut dateaza si tendinta generala spre topless, abandonarea falselor pudori ca si depasirea tuturor complexelor. Cam de atunci femeile nu au realizat ca un costum de baie a fost realizat pentru a merge la mare cu el, nu pentru a umbla pe strada cu el. An cu an…au dat jos de pe ele tot ce se mai putea da. Probabil doreau sa fie cat mai sexy. Dar de la sexy, au ajuns la vulgar. A fost doar o linie subtire invizibila intre ele. Cum spuneam, femeile din ziua de azi au revenit din noua la epoca de piatra. Singura deosebire este ca cele de atunci nu stiau. Pe cand, cele din zilele de astazi…. Marea mea curiozitate ar fi daca ele au involuat si mintal. Este adevarat, barbatul intoarce capul dupa voi, cele dezbracate mai mult…dar stiti ce prietena isi alege? Una care are clasa, stie sa se imbrace, si este decenta. Aceasta femeie inspira incredere. Voi, sumarele, inspirati…sa fiu blanda, sa fiu dura…hai ca v-o spun…. CA SUNTETI USOARE. In concluzie, cea cu stil, clasa si modestie ramane cu inelul pe deget si cea vulgara, dezbracata ramane cu….buza umflata. Bine, nu tot timpul. Daca au norocul, si cele dezbracate vor avea un inel pe deget, bineinteles, dat de catre unul…stiti voi:)

In concluzie, less is more. Uh si pentru cele care nu citesc carti, nu studiaza si in schimb toata ziua stau in fata oglinzii si se gandesc se sa-si mai puna pe fata…poate va intrebati in ce limba chineza am scris mai sus. Less is more dragele mele…inseamna ca…. tineti-o tot asa, ca…va apreciem! ))

Cine nu e de acord cu mine sa ridice o manusa sus. Off, ce rea sunt. Iar, am uitat de cele dezbracate. In cazul vostru ridicati…o bucatica de material sus(numai asigurati-va ca cealalta bucatica de material va acopera macar partile intime).     Yabadabadooooooooooooo!

Fidelitatea. Un subiect care niciodata nu se va epuiza. Un cititor mi-a propus sa scriu despre aceasta deoarece ar fi curios sa afle parerea mea in legatura cu aceasta. Parerea mea in legatura cu a fi fidel si de acolo a se ajunge la…a fi luat de fraier.

In primul rand incep prin a spune ca aceasta e GRESIT. Fidelitatea este cel mai incredibil lucru pe care il poti oferi persoanei iubite. Bine, pe langa iubire, intelegere, comunicare. Fidelitatea este un devotament total, care trebuie sa fie existent in orice relatie sanatoasa. Si nu ma refer la cele de doi bani. La relatiile acelea care sunt doar de umplutura, de dragul de a le avea.  Fidelitatea, daca stim sa o folosim in avantajul nostru… este extraordinara. Daca suntem fideli, in primul rand dam motive de gelozie mai putine partenerului.

Femeia devine frumoasa cand stie ca este iubita. Asistam de multe ori la aceasta transfigurare. Daca este rupta de radacina iubirii, respinsa, daca nimeni nu este interesat de ea, femeia se ofileste ca o floare uitata neudata.  Dar aceeasi femeie, pe care toti o credeau stearsa, lipsita de frumusete, devine incantatoare si imbietoare o data ce este “curtata”. Inima ei se trezeste la viata, iese la lumina si intreaga ei infatisare straluceste. Deci automat, o data ce nu ii esti fidel, nu stiu ce mai astepti sa-ti placa. Ea saraca stie, se simte indepartata. Se simte inlaturata si isi pierde din farmecul pe care l avea atunci cand erai numai pentru ea.

Barbatul de asemenea, atunci cand este iubit, cand este dorit are mai multa incredere in el. Atunci simte ca poate sa faca mai multe si e increzator in propriile forte. Atunci el DOMINA lumea. Cand stie ca cineva e pentru el. Cineva il asteapta. Si o femeie atat de gingasa precum femeia..exista pentru el. Dar atunci cand incetezi sa-i fii fidela, trezesti fiara din el. Ori devine obsesiv de gelos si s-ar putea sa sfarsesti chiar si lovita, ori…devine indiferent si poti sa-ti iei adio draga:)

Si nu gandi ca daca esti prea fidel si tii prea mult la ea, s-ar putea sa fii luat peste picior. Daca gandesti asta inseamna ca nu esti pregatit pentru o relatie serioasa si adevarata, ori nu esti in relatia potrivita. Relatia potrivita este atunci cand nici macar nu-ti pui astfel de intrebari. Ar fi de ajuns ca sa stiti ca va iubiti si celelalte lucruri sa asteptati sa vina de la sine.

O relatie trebuie sa fie locul unde te simti ca intr-o gradina, o pajiste sau o plaja linistita. Aici gasesti ragaz pentru suflet, iar sufletul tau infloreste. Respiri din nou. Te poti odihni. Este foarte bine. Asa te simti in apropierea unei iubiri adevarate. Esti liber sa fii tu insuti, ceea ce reprezinta unul dintre cele mai frumoase daruri ale vietii.

Fidelitatea? Da, e importanta. Si NU, nu vei fi luat de fraier daca vedeti amandoi viata in acelasi mod. Dar daca totusi nu va intelegeti asupra acestui lucru sau ea abuzeaza de faptul ca ii esti fidel…renunta la ea. Va veni o alta. Si, crede-ma…muuulttt, cu muuultt peste asteptarile tale:)

Si ….arata cat poti tu de bine, cine a zis ca Dragostea e oarba? Fii… FIDEL INTR-O LUME INFIDELA. Intr-o lume care nu isi mai cunoaste valorile morale si etice, TU fii diferenta!

Stiu ce spun eu aici. Am trecut si eu prin asta. Si stiu cum e. Te iert dar nu te uit.

Sunt persoane care voit, nevoit… ne ranesc atat de tare in viata incat parca nu le mai putem privi in fata ochilor. Resimtim atatea sentimente fata de ei incat parca nici noi nu le mai putem duce. Nu mai stim daca e ura, indiferenta, invidie sau pur si simplu insuportabilitate. Dar tot ce stim e ca nu vrem sa fie prin jurul nostru. Nu vrem sa avem de-a face cu ei si chiar daca se poate, sa nu ne intalnim accidental cu ei. Pur si simplu nu vrem NIMIC de la ei decat sa stea deoparte.

Cel mai patetic este cand spunem ca “dar te-am iertat draga numai ca…nu pot uita”. Si cand gresim, spunem ca am iertat si totusi ne comportam atat de oribil. Abia atunci se vede adevarata noastra iertare. La comportament. Cand aratam persoanei de langa noi, de fapt, cat de mult am vrea ca lucrurile sa fie din nou asa cum erau. Ca am face orice pentru a repara trecutul si a face persoana de langa noi sa simta iertarea noastra. Si dorinta noastra de a lua totul de la capat. Noi oamenii, suntem atat de rai. Suntem atat de orgoliosi. Incapatanati, rautaciosi, egoisti, mandrii…avem multe defecte. Si daca toate astea se aduna laolalta, nu vreau sa-mi imaginez ce iese. Zi de zi trebuie sa lasam de la noi. Zi de zi trebuie sa tindem spre perfectiune. Sa o tintim. Stiu, niciodata nu vom ajunge la ea. Dar cel putin… vom reusi pas cu pas, sa fim mai buni. Cat de fericita e viata cand esti impacat cu tine insuti. Cand nu porti pica pe nimeni si nu privesti cu dusmanie pe cel de langa tine. Cand nu faci rau numai de dragul de a-l face. Normal, totul are o limita. A fi om inseamna sa acorzi respect si sa ai pretentia sa-l si primesti inapoi. Dar in primul rand, sa-l acorzi. Si tine minte, CEEA CE OFERI, ACEEA VEI PRIMI INAPOI. Si daca nu vei primi, cu atat mai bine. Tu ai fost elegant si om de caracter. Ca asta inseamna sa fii om de caracter si om puternic. Sa treci peste toate cu capul sus, zambind. Si cand viata e prea grea, iertarea e prea grea… sa lasi sa iti curga o lacrima in camaruta ta, nu de fata cu ceilalti. Nu vrei sa le dai satisfactie nu? Crede-ma, iti spun din proprie experienta. Mult mai frumoasa va fi viata trecand prin ea zambind. Si iertand. Exista o lege aspra… cand impotriva noastra se comite o dureroasa nedreptate nu ne putem vindeca decat dupa ce iertam. Si asta asa este. Chiar daca ti-a furat totul din viata. Chiar daca ai ramas gol si fara de nimic. Nu mai ai prieteni, nu mai ai viata, si ti-a luat pana si ultima urma de demnitate…iarta. Pana la urma urmei se spune ca, iertarea e cea mai frumoasa razbunare. Iarta….

Iubeşte-ţi aproapele – şi dacă se întâmplă să fie înalt, vesel şi seducător, îţi va fi cu atât mai uşor.

In general, majoritatea are mare influenta asupra minoritatii. Are o asa mare influenta incat poate determina minoritatea sa ia unele decizii pe care nici macar nu le doreste. Asta se intampla si cand o persoana se afla sub presiunea unui grup. Majoritatea tinerilor din ziua de azi sunt obsedati de parerea celor din jurul lor. Sunt in permanenta alerta. Si orice actiune am face, avem tendinta de-a gandi daca ceea ce facem va fi apreciat sau dezapreciat de cei din jur. Am ajuns atat de rau incat nu mai facem ceea ce ne placem, nu mai gandim ceea ce dorin si nu ne mai comportam cum ne simtim pentru ca totul este judecat si etichetat. Ne aflam intr-o lume in care totul se plateste si taxeaza. Orice miscare, orice gand. Si daca nu gandim ca majoritatea, suntem in pericolul de a fi inlaturati si indepartati. Am ajuns atat de patetici incat nu mai traim viata noastra ci…viata altora. In principal, suntem trasi la xerox. Nu indraznim sa fim diferiti. Nu indraznim sa luptam contra furtunii, contra curentului. Ne temem sa facem asta deoarece daca indraznim…ne vor decapita. Noi nu-i putem admira pe ceilalti pur si simplu. Trebuie sa-i etichetam, sa-i judecam si sa-i controlam. Si mai apoi, dupa ce le-am pus eticheta, sa fim siguri ca nimeni nu va indeparta aceasta eticheta. Ca vor ramane acolo unde i-am pus noi. Pe Pamant domina o mare minciuna :” Daca merge cu multimea, ajungem departe.” Dar vaiii! Ne inselam amarnic! Noi nu realizam ca daca mergem in turma, gresim cat mai mult. Pentru ca in turma nu se mai pot analiza greselile una cate una. Totul e la gramada. Sunt momente cand ne oprim. Stam nemiscati. Ne pierdem intr-un pat de frunze sau in amintirea lui. Ascultam, si voci dintr-o alta lume incep sa ne sopteasca. Niciodata nu vom avea liniste cand vom cauta sa facem pe plac la toata lumea. Vor ajunge jos de tot. Sunt tot mai multe voci care ne soptesc ce sa facem. Tot mai multe glasuri. Imaginati-va un om in mijlocul unei multimi. Si multimea aceea sa traga de el. Si omul sa doreasca sa mearga cu fiecare, nu sa lupte sa se elibereze. Si asa ajunge multimea sa traga de el tot mai mult, sa-l sfasie, sa-l zgarie…ajunge sa fie calcat in picioare. Si la sfarsit, cand nu mai ramane nimic de distrus din el, multimea pleaca. Si el… el ramane gol si singur. Ramane jos ranit, zgariat, plin de zdrente. A ajuns un nimic. De ce? Deoarece a incercat sa multumeasca pe fiecare ce tragea de el. Si dupa ce multimea si-a indeplinit scopul, acela de a-l vedea jos, cazut…a trecut la alta victima. De ce oare trebuie sa ne apropiem de adevar numai plini de rani? De ce nu putem pur si simplu sa ne apropiem de el? De ce trebuie sa ajungem jos, ca sa realizam ca de fapt scopul vietii este sa luptam impotriva curentului lumii? Nu te-ai intrebat de ce cand ramai singur si trist nu e nimeni in jurul tau? Pentru ca deja ei te-au distrus. Te-au facut sa traiesti viata care o doreau ei, nu tu..si acum, cand ai ramas cu NIMIC…te-au parasit. Si-au indeplinit scopul.  Zi de zi raman cu un gust cat mai amar de lumea ce o vad in jurul meu. Privesc in jurul meu si vad oameni razand, oameni care nu mai au nici un Dumnezeu, nici macar un principiu, oameni care calca in picioare tot ce prind. Oameni care ar fi in stare sa-si vanda propria familie pentru inca o clipa de fericire. Da-i lumii tot ce ai mai bun si poate nu va fi niciodata deajuns… fa ceea ce iti spune inima ca este corect sa faci – pentru ca oricum vei fi criticat. Vei fi condamnat indiferent ce vei face. Primul lucru ce li se intampla oamenilor dupa ce au renuntat la placeri, fie din bunavointa, fie din dezgust, fie din pricina dietei, e sa le osandeasca la altii … ne-ar placea ca un bun care nu mai exista pentru noi, sa nu mai existe nici pentru restul lumii; e o pornire de invidie. Suntem ATAT de rai!

Este vătămător să vrei să placi vecinilor tăi. – căci această dorinţă te poate aduce la abdicări de la principiile tale mai înalte sau la fapte şi declaraţii lipsite de sinceritate. Voinţa de a plăcea este o slăbiciune şi, ca atare, te poate împinge către tranzacţia laşă şi către minciună. Eşti, oare, un copil răsfăţat pentru a avea nevoie de admiraţia altora? Nu poţi rămâne tu însuţi?

Ti-a spus ca nu e posibil?  Ti-a spus ca niciodata…?  Lupta! Lupta pe viata si pe moarte!  Care crezi ca ar fi scopul tau pe acest pamant decat sa lupti pentru iubire? Chiar cand nu mai ai putere, gaseste! Lupta pentru adevar, pentru dreptate, pentru iubire. Caci oare ce te face mai fericit pe acest pamant decat biruinta asupra lucrurilor corecte?

Stii un caz in care trebuie sa intervii? Ai o iubire la care visezi? Stii pe cineva judecat pe nedrept? LUPTA!  Fa-ti remarcata existenta pe acest Pamant. Nu sta si fii un trantor. Un lenes!  Fa-te util!  Lupta pentru adevarul care trebuie spus, pentru iubirea care trebuie castigata si chiar pentru… fericirea celor din jur.Ai facut numai rau in jur, ai frant inimi si ai scos vorbe intentionat? Stii un caz judecat pe nedrept, si stiai adevarul si totusi ai tacut?  Atunci… exact asta vei primi inapoi!

Lupta, daca doresti ca cineva la randul lui sa lupte pentru tine!  Pentru ca…ceea ce oferi, aceea primesti;)   Oferi ura, ura primesti. Oferi violenta, violenta primesti. Dar…daca oferi iubire, iubire vei primi!

V-ati gandit oare de ce tot timpul cand esuam  undeva sau in legatura cu ceva, tot timpul ne lamentam si cautam un vinovat?  Cautam sa spunem ca cineva e vinovat pentru ceea ce ni se intampla,si nu noi. Nu deciziile noastre. NU. Ci tot timpul altcineva este de vina nu? Cand la scoala ai numai note rele, profesori nu sunt indulgenti, asa e? Cand la servici te prezinti din ce in ce mai prost, seful si colegii sunt de vina. Cand ceva scartaie in relatia ta, nu tu esti de vina, ci partenerul. Daca s-a intamplat cumva sa se intample cineva, noi tot timpul suntem victima. Si cand nu putem gasi vinovati pentru ceea ce s-a intamplat sau pentru ceea ce suntem, in mod sigur vinovat e Dumnezeu! Daca nu ai devenit ceea ce ai dorit, este pentru ca parintii tai  nu au investit indeajuns in tine nu? Daca ai ajuns sa fii un ratat in viata sociala, este pentru ca ceilalti au ceva cu tine, nu tu ai o problema.

TREZESTE-TE!!!! Nimeni nu e vinovat ca TU esti o victima. Nimeni nu e de vina ca TU nu stii sa-ti rezolvi probleme. Nu Dumnezeu trebuie sa-ti traiasca viata, ci TU!  Inceteaza sa mai faci pe victima. Inceteaza sa ai tot timpul scuze la cum te comporti. Nu exista asa ceva.

La fel cum copiii isi aduc jucariile stricate la noi cu lacrimi in ochi ca sa le reparam, mi-am adus visele zdrobite la Dumnezeu fiindca El este prietenul meu. Dar apoi, in loc sa-L las sa lucreze singur in pace, am stat pe langa El si am incercat sa-L ajut prin propriile mele metode. In final, mi le-am luat inapoi si am strigat: “Cum poti fi atat de incet?”  DA! am incercat sa caut un vinovat in toate. Mi-a placut sa fiu in postura de victima. Ne simtim bine in postura de victima nu? Ne simtim bine cand permanent dam vina pe cei din jur. Sa-ti spun ceva, o noutate pentru tine dragule, daca esti un RATAT/ RATATA esti pentru ca asa vrei tu sa fii, nu pentru ca cineva te-a facut asa! Avem un obicei extrem de prost. Vaicareala. Zi de zi nu facem nimic si ne tot plangem de lantul de esec din viata noastra. Ne placem sa ii facem pe ceilalti responsabili de toate. Toata lumea are probleme. Dar altii, spre deosebire de tine, care stai si din vacareala ai facut un sport international, ei fac ceva cu viata lor. Incearca sa repare ceva.

Observ ca a devenit o moda sa te vaicaresti. Sa te plangi de tara, de conducere, de situatia financiara, de casa in care locuiesti, de vreme…etc… Niciodata nu vei fi multumit cu nimic. Tot timpul vei bombani si vei fi un ursuz.  Asa ca, un sfat de la mine: “Taci si inghite! Devino responsabil”

Asa nu inteleg persoanele care au 2-3 clase, au citit cateva carti in viata lor, bine…si alea erau de joc, si au ascultat de cand se stiu “banii mei, viata mea, inima mea”= manele, si se apuca sa critice persoanele care au o scoala cel putin. Si citesc mult, se ingrijesc de cultura lor generala si stiu ce inseamna muzica buna. Si in consecinta, mai si aud o astfel de persoana, “inculta” sa-i zica pe un ton oribil de indecent si lipsit de maniere unuia cu scoala mai multa decat toata familia lui ca: “Ce prost esti ma”.  Da bine mai, ia si deschide ochii. Tu abia stii sa citesti meniul cand mergi la un restaurant, si ala il silabisesti si acum stai tu si esti in masura sa spui care e prost si care nu? Probabil tu nu ai auzit de Eliade, de Shakespeare sau de Mozart. Da, Eliade e cantaret de manele, Shakespeare e un dansator bun si Mozart stie sa faca ciorba buna:))   Vezi ca stii nenea?

Asa ca sa iti dau un sfat, “periculosule”! Du-te si mananca seminte in continuare, scuipa pe jos, asculta manele, injura si vorbeste obscenitati. Fa ceva la care te pricepi. Si daca tot vrei sa faci pe cineva prost, atunci du-te si incepe sa citesti, arunca-ti cd-urile pline cu manele si inlocuieste-le cu niste carti, si arunca-ti revistele si pastilele cu “steroizi”. S-or vinde ei la pachet, dar au si pentru creier?

Si sa mai ating un subiect “delicat”. Pentru toti cei care sunt curiosi cate fite am… incercati sa ma cunoaste-ti cu adevarat. Asa cum sunt eu. Cu bune si cu rele. Si ascultati-mi sfatul, nu judecati NICIODATA o persoana dupa aparente. Poate ca da, sunt fitoasa. Poate ca da, am defectele mele. Si poate ca da… cateodata nici eu nu sunt multumita de mine. Dar cel putin sunt impacata ca…  incerc macar sa ma schimb, sa fiu alta. Si zi de zi vreau sa invat ceva nou. Dar tu? Tu ce ai facut astazi? Ai ascultat ” valoarea mea, valoarea ta” si ai vorbit in termeni “cul?” Inteleg, niciodata nu am sa cer de la un om mai mult decat poate dar…totusi… doar atat poti?

Acesta este un video pe care eu l-am facut pentru viitoarea mea emisiune Anti-avort. Mereu m-a macinat ideea ca unii oameni chiar pot sa omoare un copil. Ca unii oameni sunt atat de insensibili incat…. pot renunta la un suflet, la o fiinta.

Stiu multe persoane care ar da orice sa aiba un copil. Care au cheltuit milioane si milioane, numai ca sa fie posibil acest lucru. Stiu femei care plang noapte de noapte ca nu pot avea copii. Ca nu pot fi mame. Si viceversa, stiu mame care si-au omorat copilul. Stiu femei care au avortat. Bine, bine… ele pot spune ca au avut motivele lor. Ca isi distrugeau cariera, ca nu aveau cu ce sa-l creasca, ca sunt prea tinere pentru a creste un copil si ca e mai bine asa. Si….au facut-o. Au mers la medic, si… au renuntat la ceva scump. Au renuntat la o viata, au renuntat la un viitor al cuiva, si au renuntat… la linistea lor sufleteasca. Da, cititi bine. La linistea lor sufleteasca. Pentru ca odata facut pasul acesta, nu mai poate fi dat timpul inapoi. Si toata viata vor ramane cu ideea “cum ar fi fost daca…” si “ce ar fi fost daca…”.  Cine suntem noi sa hotaram viata cuiva? Sa hotaram daca are dreptul sa traiasca sau nu? Un copil nu este o varianta, este un suflet!

Oricate explicatii si motivatii ar avea o femeie, avortul nu este scuzabil. Aceasta este parerea mea, si parerea lui Dumnezeu. Daca altii au alta parere, aceasta este alegerea lor. Dar copilul este fiinta cea mai scumpa si mai inocenta de pe Pamant, cum am putea noi sa-i facem ceva rau?

Si nu uita ca : Decizia pe care o iei, iti va Determina pentru totdeauna Destinul tau!

Care mai de care se imping, alearga, se grabesc, se calca in picioare. Sunt o “mare” de oameni care merg in toate directiile. Din graba lor se impiedica de alti oameni, dar nu conteaza, nu au timp nici macar sa-si seara scuze. Ei sunt GRABITI. Se trezesc de dimineata de la 5-6, se spala repede, mananca repede, se imbraca repede, si ies REPEDE din casa. Ca nu cumva sa intarzie. Pe drum, daca se intampla sa dea peste un trafic infernal( in Bucuresti mai des), sunt stresati si “bombanesc” non-stop. Ajung la servici, dau un “neata” printre buze si isi incep activitatea. Mai apoi termina lucrul, si pornesc spre casa. Daca se poate, tot REPEDE. Ajung acasa, isi saruta scurt sotia, daca are un copilas, in treacat ii trece mana jucaus prin par si cam atat. Ziua s-a terminat!        Aceasta este o zi tipica a unui muncitor. Cuvantul “repede” este cel mai des folosit. Dar, sunt curioasa daca tot “repede” doresc sa moara. Atunci ce vor putea spune? Ca au trait o viata REPEDE?

Stiu, e greu sa intri in sistemul societatii si mai apoi sa te poti desprinde. Dar trebuie sa facem tot posibilul. Caci daca nu, viata trece pe langa noi, si tot ce ramane….este un om obosit si epuizat. Un om care permanent a fost alergat dintr-o parte in alta. Si asta pentru ce? Ca sa ne asiguram un trai mai bun desigur. Dar putem numi noi un trai mai bun, viata care nu are in ea lucrurile cele mai frumoase? Putem numi noi un trai mai bun, atunci cand uitam sa mai admiram natura, sa mai sorbim o cafea incetul cu incetul  ca sa-i simtim gustul?

Noi in permanenta suntem agitati si dornici sa producem ceva. Ne lasam cuprinsi atat de puternic de datoriile pe care le avem in societate, incat uitam ca avem o viata privata. O viata in care avem dreptul sa facem ce ne place. Sa facem ceva ce ne face cu adevarat fericiti. Cand merg pe strada ma uit la fata oamenilor si tot ce vad sunt frunti incretite si ochi ingandurati. Si mai apoi, graba aceea specifica. Graba in care nu au timp sa observe pe strada nici daca ar fi un cutremur. Ei abia dupa ar afla, din ziare. Ii vad cum se trantesc unii in altii, cum se calca pe picioare si totusi cum nu schiteaza nici un gest. Parca sunt niste simple mecanisme. Foarte rar vad un om zambind pe strada, un om senin. Si atunci pot afirma ca… poate si mie mi-a inseninat ziua prin zambetul lui. Dar asta vad mai rar.

Oare intreaga noastra viata se rezuma la cuvintul  “cat mai repede”? Pentru ca daca e asa…. graba strica treaba dragii mei:)

“Tu esti viata mea”. Inca isi aminteste cuvintele acestea. Inca tine minte cand i-a luat fata intre palmele lui si s-a uitat in ochii ei si i-a spus ca fara ea nu vrea sa traisca. Si atunci si ea… i-a spus ca nici ea nu vrea sa traiasca fara el, ca el…e ca si aerul pentru ea. Inca stie cum atunci si-au jurat iubire eterna. Totul era perfect. Ea fara el nu putea, el fara ea nu vroia. Pana astazi….   lacrimile ii curg pe fata. In mintea ei rasuna neincetat cuvintele “viata mea” si “fara tine nu pot respira”. Ea inca nu realizeaza cum s-a ajuns aici. Cum el poate trai fara ea si inca sa o si raneasca. Cum a putut sa raneasca viata lui insusi? Se uita in jos…. tot ce vede este albastru. Albastru si iar albastru. Nu e negru..culoarea dezamagirii. Nici gri, culoarea compromisului. E ALBASTRU! Dar parca dincolo de acest albastru…se observa negru. Nu stie. Nu realizeaza. Se intreaba oare cat de adanca e. Se ridica in picioare si isi intinde bratele. Simte cum vantul ii mangaie parul. Dar nu o intereseaza. E nimic pe langa mangaierea lui. Incearca sa traga aer in piept dar…nu poate. Atunci si-a amintit ca ea respira sacadat. Ca respira de nevoie, nu de placere. Atunci…inchide ochii si… isi dadu drumul. Se astepta sa simta tot aerul inundandu-i corpul. Sa isi simta corpul in gravitatie. Sa se simta…LIBERA pentru un moment. Pentru ca fara el, a fost ca o pasare colibri prinsa in cusca. Dar tot ce a simtit a fost o smuncitura. Simti cum ceva o prinde si o tine strans. O mana puternica. Se uita in sus si il vazu pe EL. Vazu chipul lui. Si apoi observa lacrima lui. O prinse de maini si o trase puternic peste parapet.

- Ce faci fetita prostuta? Vrei sa ma omori? spuse aceasta ragusit, cu vocea gatuita de emotie. Putea sa o piarda. Oh, el…prostutul de el!

Dar ea s-a uitat cu privirea pierduta la el, cu privirea goala. Lacrimile au inceput sa-i curga, s-a smuls din bratele lui, a strigat:

-Nu, nu… vreau sa MA omor! Ai uitat ca nu mai esti al meu? Ca nu mai traiesti pentru mine acum?

Si alerga grabita spre parapet. Si s-a aruncat peste el. Din nou. Cu mai mult foc. Cu mai multa pasiune. Era contrariata. Ce cauta el aici? El care i-a spus acum catva timp in urma ca nimic nu e posibil pentru ei. Acum vrea sa zboare, vrea sa zboare… In aer aluneca usor ca o pana, in adierea vantului. Si pe buzele ei se observau murmurand cuvintele ” esti viata mea. Nu mai am viata”. Si… a ajuns in apa. In adancul marii. Asa este, dupa tot acel albstru …este si un negru. Nu mai vede nimic! Decat negru! Dezamagire! Incet, simte cum mintea i se incetoseaza. Cum nu mai poate respira. Simte ca se sufoca. Si simte ca incetul cu incetul vede o lumina. Se uita in sus si…. vede un alt corp venind. Printre gene il observa pe EL cum se apropie de ea. Ajunge in apa si o ia de mana. Si ii spune soptit, cu ultima putere “Ti-am zis fetito ca esti viata mea!”

Acum, la apusul soarelui…. ma plimb pe un pod. Un pod aglomerat, plin de masini si oameni care alearga fiecare in directia lui. Ma apropii de parapet si vreau sa privesc apa. Privesc in jos si vad… doua trupuri plutind pe ea. Se tin de mana. Ea, are un zambet al implinirii pe fata si el are fata chinuita. A adus moartea amandurora in viata lor prin simplul fapt ca a fost prea prost sa recunoasca ca o iubea. Ca EA era viata lui. Privesc marea si vad doua trupuri de mana, care plutesc spre neant. Spre apus….

Stai si privesti in jur si esti confuz, esti derutat….

Toti pe-o usa au iesit si…au plecat.

Unii, pe nesimtite au iesit din viata ta

Altii, printr-o lovitura ti-au frant inima.

Acum, ai ramas doar tu… si o papusa mucegaita din coltul incaperii

Te uiti trist in jur si te abandonezi durerii.

Te tarai cu ultima suflare pe pamantul rece, ud

Iti amintesti de corpul ei proaspat, inca crud.

Nu mai ai putere, te opresi si te intinzi

Privirea ti se opreste pe tavan si…grinzi.

Atat sa ramana in viata ta? Atat din tot ce-a fost?

Un gol imens si un suflet de durere ros?

Si cand iti amintesti ca odata, viata ta era raiul pe pamant!

Iar acu, totu-ti pare goana dupa vant.

Te uiti in jur si vezi numai desertaciune, durere, suspin si suferinta

Sa fii lasat in pace, pe veci, asta-ti e ultima ta dorinta.

Incet, intinzi mana catre papusa mucegaita ce parca te asteapta

Te uiti la ea, si-i soptesti: “Doar TU si Eu, in asta viata nedreapta”!

M-am gandit sa va dezvalui putin si din latura mea poetica:)

Noi oamenii ne putem asemana cu lupii. Majoritatea umbla in haita, mai ales cand vor sa vaneze ceva. Cand vor sa distruga ceva. Asa si oamenii, umbla in grupuri, sunt la fel, asa cred ca sunt mai puternici. Asa cred ca pot obtine tot ceea ce doresc si pot distruge tot ce altii au construit cu sudoarea fruntii lor.  In al doilea rand, lupul naparleste. Isi schimba “haina”. Vara este mai inchisa, iarna mai deschisa la culoare. De asemenea blana lui se compune din doua randuri de peri. Da, stiti ce urmeaza. Si majoritatea oamenilor isi schimba “haina” dupa cum bate vremea. Unii sunt atat de maestri in a avea mai multe fete, incat te gandesti cum pot fi atat de ipocriti. Ii vezi perfect cand zambesc de fata cu o persoana, iar cand aceasta a plecat, fata sa i se strambe in cel mai puternic dezgust.  Lupului, atunci cand vaneaza, nu trebuie sa-i stea nimic in cale. Omului, cand i s-a fixat ceva in minte, daca indraznesti sa i te impotrivesti, e dispus sa distruga TOT ce ii sta in fata pentru a-si atinge telul. Si in special, lupul, atunci cand a ajuns la prada. Sfasie prada bucata cu bucata. Iar cand, a ajuns la sfarsit, oasele sunt curatate si de cele mai mici fasii de carne.   Omul, cand planuieste raul cuiva, in primul rand cerceteaza locul. Cand doreste sa se razbune, o face incetul cu incetul. Iar cand a ajuns sa raneasca o persoana, poate chiar persoana iubita… nu o lasa cu o rana sufleteasca si atat. Nu, nu. Bucata cu bucata, suflare cu suflare, lacrima cu lacrima, totul ia! Iar cand termina sentimental acea persoana, se asigura ca nu-si va putea reveni in urmatorii ani si abia atunci se simte multumit. Si nici chiar atunci. Noi, oamenii suntem uneori atat de insensibili incat ne ranim pe noi insine. E placut sa rupi bucata cu bucata din inima celui de langa tine si sa o arunci? Uneori singuri ne facem rau. Da, eu am rupt bucati din inima mea. Am daruit la toti ce au avut nevoie bucati din inima mea. La toti cei ce mana au intins-o. Si totusi, am rupt bucati din inima mea si cei ce nu au stiut s-o pretuiasca, au calcat pe ea fara teama.

Uneori stau si ma gandesc, si realizez ca ceilalti lupi m-ar sfasia daca ar sti ca urletul meu, in realitate e un plans…

Imi lipsiti enorm de mult. Voi ati fost alaturi de mine. Ati fost alaturi de mine si cand am fost rautacioasa, irascibila, rasfatata, suparata, plangacioasa… si ati avut grija de mine cum numai voi ati stiut. Voi m-ati ajutat in multe situatii si fara voi… sunt sigura ca viata mea ar fi fost mult mai grea. Ati fost omul potrivit la momentul potrivit.

Acum, eu nu pot decat sa va multumesc si sa va urez LA MULTI ANI cu aceasta ocazie. Sunteti gemene, sunteti surorile mele. Sunteti cele mai scumpe fiinte din lume. Si chiar daca anii trec, distanta ne desparte si nu ne auzim asa des, noi…ne avem in inima una pe alta. Mi-e atat de dor de voi incat uneori imi vine sa iau primul avion si sa ma duc sa va imbratisez. Dar mai apoi, incep sa ma obisnuiesc cu ideea ca sunt singura, ca asa trebuie sa fiu. Ca trebuie sa fiu puternica. Si ma bucur sa va stiu fericite.

Acum, eu ce va doresc, Mihaela si Daniela este sa fiti in continuare fericite. Sa fiti in continuare niste femei model, niste sotii model si surori model. Pe voi v-am luat ca si exemplu si va multumesc.   Va iubesc si LA MULTI ANI!

Da, e foarte buna zicala aceasta. E foarte inspirat verset. Dar azi, in timp ce mergeam pe strada, a trecut pe langa mine o fata. Femeie. Whatever. Nici nu stiu ce era. Oricum, ori ca ar fi fost pe centura, sau printre oameni civilizati, pentru ea tot una era. Nu vreau sa intru in detalii, dar va pot spune ca arata imbracata impecabil de vulgar. Si atunci mi-a venit in minte “iubeste-ti aproape ca pe tine insuti”. Si mi-am zis, eu vreau sa ii iubesc pe cei din jur ca pe mine insuti. Vreau asta. Dar, o fata care nu se respecta pe ea, care nu isi respecta corpul si cu atat mai putin starea ei sufleteasca si trupeasca, oare am vrea noi sa fim iubiti de ea asa cum se iubeste? Din moment ce nu se iubeste pe ea, nu se respecta, si nu da doi bani pe ceea ce se petrece cu ea, cum ne-ar iubi ea oare pe noi?

Imi amintesc de o intamplare, cand un baietel a fost pedepsit de mama lui pentru o nazdravenie facuta si a fost obligat ca in ziua aceea sa ramana in casa si sa nu iasa afara la joaca. Acesta avea o surioara. Surioara, s-a imbracat repede si inflacarata pentru a iesi afara cu prietenele ei, dar cand sa iasa din casa, s-a intors spre fratele ei si l-a vazut stand pe canapea imbufnat. Atunci aceasta, s-a uitat de cateva ori de la usa la el, pana cand a cedat. Si-a dat hainuta frumusel jos, s-a dus spre canapea, l-a luat de manuta pe fratele ei si i-a zis “Daca tu trebuie sa suferi, eu sufar cu tine. Daca tu esti fericit, sunt si eu. Si daca tu nu ai voie sa iesi afara, atunci nici eu nu am sa ies.” Acum, aceasta este o dragoste mare. Este o dragoste inocenta. O dragoste care se daruieste si nu cauta folosul lui.

Cateodata ma uit cat de rai suntem cu noi insine, cum ne provocam singuri atata suferinta, si ma gandesc cu adevarat daca chiar vreau sa fiu iubita de astfel de oameni asa cum se iubesc pe ei insisi. Suntem intr-o lume in care pacatul, imoralitatea, si rautatea sunt prioritare. Sunt dezamagita, oare mai exista pe aceasta lume dragoste fara interes? Pentru ca la urma urmei, toata lumea isi arata adevarata fata. Mai devreme sau mai tarziu. 10,20, 5 ani sau o luna… tot si-o vor arata. Ma intreb acum daca mai avem de cine sa fim iubiti? Daca mai putem spera la o dragoste neconditionata? Acum, Caragiale intreba “eu cu cine sa votez?”, eu intreb “eu de cine sa fiu iubita?”

In primul rand sa raspund curiozitatii cuiva, de ce scriu eu. Eu scriu pentru ca asa imi descarc inima mai usor, pentru ca ador sa scriu. Scriu pentru ca vreau sa astern pe o foaie prin cuvinte frumoase ceea ce s-a intamplat in viata mea, si scriu pentru altii care sunt flamanzi dupa cuvinte. Scriu pentru ca unii sa nu mai faca aceleasi greseli pe care le-am facut eu. Ca prin greseala mea, impartasind-o, macar, cel putin o persoana sa nu o repete. Si mai scriu pentru ca atunci cand ma asez in fata unei foi albe, goale, imaculate, simt dragoste sa o umplu de cuvinte. Sa ii dau viata. Sa o insufletesc.

Si acum sa spun pentru CINE scriu? Scriu pentru cei carora le face placere sa ma citeasca, si le scriu celor dragi mie. Daca nu iti place ce scriu, iesi, ai un “x” in dreapta paginii, apasa pe el. Nu te oblig sa intri sa ma citesti, nu te oblig nici macar sa ma vizitez. Daca ai de gand sa ataci, sa vorbesti obscen sau sa intrigi lucrurile, esti liber/a sa o faci, dar nu AICI. E alegerea mea ce scriu aici, ce gandesc aici, ce citate folosesc, asa ca daca nu-ti place sau convine ceva, te invit respectuos sa nu ma mai RECITESTI. Daca te intriga ceva prin ceea ce fac eu aici, foarte bine. Cel putin sunt fericita ca nu las lumea indiferenta. Fie ca ii intrig, fie ca le place ceea ce fac.

Scriu pentru mine, pentru ca sufletul meu este o penita, care asteapta sa fie folosita non-stop pentru a-si descarca cerneala!

O duminica placuta!

Cine sunt eu? Sunt o fiinta efemera. Sunt un pumn de nisip in bataia vantului. Cand sunt fericita, sunt un curcubeu pe cerul albastru. Iar cand plang, sunt o picatura ce se varsa in mare. Sunt un suflet care incearca sa-si gaseasca o cale spre lumina. Si cand o gaseste, sa o si pastreze. Si de asemenea sunt un fluture prins in causul unei palme si as vrea…oh, as vrea sa-mi iau zborul. Vreau sa-mi intind aripele si sa zbor spre neant. Sa simt vantul cum ma mangaie, sa simt stropii de ploaie cum cad picatura cu picatura pe corpul meu. Si eu mai sunt o pana in bataia vantului. Plutesc usor, usor… spre infinit. Spre nicaieri.

Cine sunt eu? Eu… sunt o inima care bate. Cateodata mai incet, cateodata mai repede… bat, si ma mai si opresc. Atunci imi place sa ma gandesc daca sa mai bat sau nu. Si uneori aleg sa mai bat, alteori nu. Si atunci cand nu mai bat, totul se opreste. Timpul sta pe loc, totul in jur intepeneste, si pana si moartea ramane inghetata prinsa in drumul ei, cu o coasa in mana. Vesnica ei coasa. Si atunci ma uit in jur si realizez ca eu, eu pot fi si un inger pe Pamant. Un inger pierdut. Eu as putea fi o stea cazatoare. Care se inalta cat mai sus, straluceste puternic si apoi… cade. Si prin caderea mea, sa aduc fericirea cuiva. Cine sunt eu? Poate ca eu sunt o fata care vrea mai mult de la viata, poate ca sunt cineva care doreste imposibilul. Eu poate ca sunt… fata care doreste sa fie tinuta in brate si sa stie ca daca in momentul urmator, unul din noi doi va trebui sa moara, el sa fie pregatit sa-si dea viata pentru mine. Desi nu l-as lasa. Niciodata. As alege cu zambetul pe buze sa mor pentru el. Cine sunt eu? Poate ca eu sunt o jumatate pierduta printre alte mii de jumatati. Si imi caut sufletul pereche. Alerg, si incerc sa aflu care jumatate mi se potriveste. Care ruptura o poate repara pe a mea?

Si, v-ati intrebat cine sunt eu? Eu sunt. Cu bune si cu rele. Sunt o raza de lumina. Care lumineaza o perioada si apoi, apune.

Sta ghemuit in coltul cel mai intunecat al incaperii. Lacrimile ii curgeau pe fata. Se uita la vantaile de pe trupul lui si se gandea maine ce va spune la scoala. Ce va spune colegilor? Ce va spune profesorilor? Dar fu smuls din contemplarea lui. Brusc, se trezi ridicat in picioare. Tatal lui si-a “infipt” mana in parul baietelului si l-a ridicat in dreptul lui. S-a uitat cu ura in ochii speriati ai copilului, i-a dat doua palme si l-a trimis nervos la culcare. Dar saracul…nu putea sa adoarma. Pe orice parte a corpului incerca sa stea, totul il durea. Simtea ca trupul lui e o rana nesfarsita. Si-a amintit cu teroare celelalte zile in care era batut cu cruzime pentru motive de nimic. Vecinii lui stiau ce se petrece in aceasta casa. Numai ca nu indrazneau sa intervina. Dar, vai, baietelul noapte de noapte se ruga plangand, cu micul lui capusor ingropat in perna. Se ruga ca  sa indrazneasca sa spuna cineva. Sa aiba cineva curajul sa intervina. El nu avea puterea sa mai spuna ceva. Era sleit de puteri. Zi de zi trebuia sa infrunte privirile oamenilor. Trebuia sa inventeze noi scuze pentru noile rani si vanatai aparute.

Aceasta povestire face sa vibreze o coarda sensibila in inimile multora, asta este? Abuzul si efectele lui sunt un flagel larg raspandit, dar adesea tinut sub tacere. Inca imi rasuna in minte cuvintele unui baiat, care povestea cu lacrimile siroindu-i pe fata ca “tatal meu seara de seara venea in camera mea sa-mi aplice o “corectie”. Sa ma invete ce inseamna sa fii barbat. Noapte de noapte, induram umilinta si chinurile la care ma supunea. Uneori credeam ca e vina mea. Ca eu il provoc. Ascultam cu frica pasii care se apropiau de usa, stiam ca vine sa imi aplice una din acele “lectii” ale lui.”

Victimele se simt, in majoritatea cazurilor pradate, inselate si incarcate de rusine. Relatia cu cei din jur ajunge sa fie dificila deoarece acestia nu pot uita, nici ierta, cu atat mai mult sa fie in stare sa stabileasca relatii semnificative cu alte persoane. Foarte multe victime sufera cumplit.

In general, victimele abuzului nu spun nimic deoarece au sentimentul de vinovatie sau rusine foarte puternic pronuntat. Oh, cat de multe s-ar schimba daca macar 2% dintre victime ar indrazni sa spuna NU. Ar indrazni sa infrunte problemele si violenta…  Dar noi, si noi cate am schimba daca am lupta contra acestor nedreptati. Daca am sti astfel de cazuri sa incercam sa ajutam victima.

Curaj! Sa indraznim sa spunem NU! Nu sunteti singuri, milioane de oameni sunt in situatia voastra! Sa nu mai stam nepasatori! Ma doare sufletul cand aud si vad astfel de lucruri.

Poze preluate de pe: www.babyonline.ro si www.glasulmaramuresului.ro

M-am saturat! M-am saturat de oamenii fatarnici. De oameni care cu prima ocazie te-ar infunda in tarana. De oamenii parsivi, care cu un sarut pe obraz te-ar vinde pe doi lei. M-am saturat de cei care stau prin preajma mea ca sa poata sa ia ce e mai bun din viata, sa poata sa culeaga ceea ce doresc si apoi sa mearga mai departe. M-am saturat sa incerc sa trec peste toate acestea ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Le-as striga in fata “Ce mai vrei de la viata mea?? CE? Ti-am dat tot!”   M-am saturat de persoanele fatarnice, cu doua fete, de vulpile sirete, care se prefac a-ti fi prietene. Care se prefac ca le pasa daca iti este bine sau nu. Si cand e vorba de luat ceva din viata mea, de facut ceva, sa o faca senin ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, ca mai apoi sa spuna ca de fapt ei au fost proprietari de drept de cand se stiu. Pur si simplu m-am saturat. Si m-as feri de astfel de persoane. Dar nu pot? Stii de ce? Pentru ca sunt peste tot. Ma inconjoara. In spate, in fata, in dreapta si in stanga. Peste tot unde ma duc ma asteapta. Asteapta sa ma apropii, ca apoi sa-si afiseze un zambet fals, sa ma imbratiseze fals si sa ma intrebe un fals: “Cum  iti mai merge? si “Ce mai faci?”, ca apoi sa incerce sa ma vanda pe 2 lei. Eu sunt constienta de asta. Si de asta doare si mai tare. Ca sunt constienta de cine sunt inconjurata. Si doare si mai tare atunci cand stiu ca dintr-o suflare le-as putea distruge, as putea sa le indepartez. Dar nu o fac. Ii las sa-si joace jocul. Vesnicul joc al fatarniciei. Stiu ca sunt in stare ca o mana sa o dea cu mine si cu cealalta sa ma  vanda!  Si ce? Tocmai de asta eu dau mana cu ei. Ca nu cumva sa ma vanda cu amandoua mainile. Cel putin una o vor avea ocupata cu mine. O vor avea ocupata incercand sa salveze aparentele.

Fete ironice, zambete false, ochi steclind de lacomie  si maini pregatite sa ia cat mai mult. Acestia sunt monstrii societatii noastre. Acestia sunt EI. Ei, cei care afiseaza o fata de inocent. Dar pe mine acei ochi de vulpe nu ma mint. Ii simt de la mii si mii de pasi. Numai mirosul tradarii cand ma apropii de ei imi persista in nari. Si ce daca? Tot ei vor ajunge candva sa fie vanduti. Se vor vinde unul pe altul mai des si mai ieftin ca vesnicii ciorapi “3 perechi la 10 mii”.

Astazi sunt fericita. In sfarsit am pace sufleteasca si sunt cu adevarat fericita. Am realizat ca in viata nu conteaza cati de multi oameni ai in jur, ci important este sa-i ai in jur pe cei potriviti. Nu conteaza asa de mult cine te vorbeste si cat, ci conteaza daca cei de care iti pasa asculta la vorbele care se spun despre tine. In primul rand vreau sa incep cu un multumesc. Multumesc Anca din suflet pentru ceea ce mi-ai spus astazi. Apreciez foarte mult sa stii. Aveam nevoie de asa niste cuvinte si ai fost persoana potrivita la momentul potrivit. Multumesc inca o data.

Dragii mei, este asa de important sa ne gasim fericirea in lucrurile simple. Sa stim sa apreciem in viata pana si un pahar de apa daruit. Sa stim sa apreciem un zambet la adevarata lui valoare. Sa apreciem vremea frumoasa si cerul senin. Sa apreciem ca putem merge, ca putem vorbi si ca putem respira. Sa incercam ca in orice lucru marunt sa ne bucuram. Eu cand am o problema, mai nou, incerc sa caut o parte buna din acea problema. De exemplu, daca mi s-a stricat laptopul, partea buna este ca am sa am mai mult timp sa citesc si mai  mult timp pentru mine. Sau daca mi s-a stricat masina, partea buna este ca acum pot face conditie fizica. Incercati sa faceti aceasta timp de o saptamana, si va garantez eu ca multe se vor schimba in viata voastra. Numai incercati. Va provoc. O saptamana intreaga in care sa cautati numai lucrurile pozitive la tot ce vi se intampla. Astept apoi sa-mi povestiti cum au decurs lucrurile.   Haideti sa incepem sa facem o lume mai pozitiva, mai fericita, dar… incepand cu noi insine:)

P.S. Dupa cum ati putut observa, de acum inainte pe blog voi posta in fiecare zi citatul zilei, si nu uitati ca va puteti abona prin mail. Lectura placuta:)

Ce-as fi eu fara iubire? As fi o arama sunatoare

Care ar alerga din zare in zare.

As fi o trestie franta de vant

Cu trupul plecat la pamant.

As fi ca un desert fara nici o picatura de ploaie,

Uscat, fara rod si fara de suvoaie.

Fara dragoste as fi un trup fara de suflare

Care s-ar intreba neincetat, “de ce oare?”

Viata mea ar fi un nimic efemer

Nici nu as indrazni sa privesc catre cer.

Fara iubire, as simti ca inima incearca sa mi se smulga din piept

Si eu, sa raman fara ea, si acel nimic sa il astept.

Acopera-mi inima cu ceva, cu umbra ta

Exact asa cum spunea Nichita!

Sa simt ca nu sunt fara de iubire, ca nu sunt un suflet pustiit

Care de toamna din viata lui, a ramas trist si amortit.

Pentru oameni suntem prea slabi, prea graşi, prea înalţi, prea scunzi, prea tăcuţi, prea vorbăreţi, şi enumerările pot continua fără încetare. Niciodată nu vom fi îndeajuns de buni pentru ei. Niciodată nu se vor opri din comentat, indiferent ce am face. Eu una sunt sigură că dacă ar fi să-i mulţumesc pe toţi…ar trebui să dispar de pe faţa pamântului. Şi al doilea lucru, ar trebui să nu mai scriu. După unii scriu prea superficial, după alţii scriu mult prea pretenţios, sau li se pare că totul este extras de undeva… Asta ar însemna să ma opresc din scris? NU. Nici nu am să o fac. Fie că suntem graşi, fie că suntem slabi, fie că suntem ”urâţi” sau frumoşi… trebuie sa încercăm să nu mai judecăm oamenii după ceea ce arată, ci după ceea ce oferă.

Suntem atât de perfizi, atât de invidiosi, atât de răi, încât dorim să controlăm totul, să judecăm totul şi să etichetăm totul astfel încât nimeni să nu fie mai bun ca noi, să nu iasa cu ceva în evidenţă desupra noastră, că atunci e bai! Dorim să deţinem controlul, să fim superiori, chiar dacă asta înseamnă să ne călcăm în picioare principiile, desigur, dacă le avem şi să-i călcăm în picioare pe ceilalţi, chiar dacă asta ar însemna să distrugem o viaţă şi o familie.  Unde este dragostea pentru semeni? Sau celor evlavioşi, unde ne este iubirea lui Hristos? Unde? În acuzaţii false, vorbe scoase si distrugerea de vieţi? Pentru că dacă este aşa, ”mon cheri” nu doresc să fiu pe placul nimănui. Nu vreau să mă încadrez în nici o categorie. Nu vreau să fiu albă, nu vreau să fiu neagră, nu vreau sa să fiu PSD-istă, PNL-istă, sau să fac parte dintr-un partid. Nu vreau să fiu elevă, muncitoare, studentă sau directoare. Nu vreau să fiu ortodoxă, penticostală, baptistă, budistă, catolică sau orice altă religie, tot ce vreau este să nu fiu ştiută, prezentată ca şi ”fata albă”, ‘’studenta”, ”fata de culoare neagră” sau oricum altcumva. Eu vreau sa fiu ştiută, prezentată, ca şi ALINA, fata care nu are nici o etichetă, fata care nu are nici o culoare, ci doar EA. Restul sa cunoşti tu, nu să-ţi prezint eu!

Soarele era pe cer aruncându-şi razele pe faţa ei. Vântul îi mângâia incetişor pletele. Cerul senin veghea asupra fetei.

Ea, se uita la firul de iarbă şi se minuna. Nu-şi putea imagina cum zi de zi acesta era călcat în picioare şi totuşi dimineaţa… era din nou drept. Era în picioare. Ce minunată  lecţie de la un minuscul fir de iarbă. Să fii călcat în picioare zilnic şi totuşi să te ridici după fiecare lovitură.

O frunză plutind prin aer o trezi din meditaţie. Aceasta tresări şi se uită în jur. Se simţea iubită. Îşi aminti de lunile în care credea că niciodată nu va mai putea zâmbi. Îşi aminti de clipele în care simţea că nimeni nu e pentru ea, că nu există o inimă care să bată şi pentru ea. Îşi aminti cum zi de zi se uita în jur si reacţiona mecanic la tot ce se întampla. Iar acum… până şi lacrima care i se prelinge pe obraz o încălzeşte. Îi mângâie faţa. Vântul, cu fiecare bataie a lui îi cântă şoptind la ureche: ”te iubesc”, ”te iubesc”. Soarele care încearcă să-şi facă loc printre crengile de copac ca să o încălzească pe ea, îi transmite pace şi iubire. Fata îşi întinse mâinile. închise ochii şi auzi în jur o simfonie a iubirii: ”te iubim”, ”te iubim”. Ea, zâmbi uşor, ridică privirea în sus şi văzu pe cer scris din nori albi, senini, un mare şi sincer: ”Te iubesc, dau oameni pentru tine, şi popoare pentru viaţa ta!”

Sunt sigură că citind titlul, nu veţi banui despre ce voi scrie:) De când zilele, se ştie că în general, visul unei fete este de a se vedea căsătorită şi la casa ei. În trecut, aceasta se întampla mult mai des ca în zilele noastre. De ce? Pentru că în primul rând, bărbaţii preferă să îşi ia de soţie o fată în care se poate încrede, o fată care nu e cunoscută în oraş drept ”uşoară”.  Atunci când o fată se respectă pe sine şi ceilalţi din jur o vor respecta la rândul lor. Unele fete din ziua de azi, se oferă atât de uşor, încât până şi băieţilor le-au pierit interesul şi cheful. Ştiţi voi, ceea ce obţii uşor, nu ai nevoie. Dacă zi de zi primeşti de pretutindeni carne, ţi-ai mai cumpăra porc sau viţel? Normal că nu! Ba chiar ai spune: ”Mai lăsaţi-mă o dată! Nu mai am unde pune atâta carne, nu mai am nevoie!”

Oferindu-te pe tavă ce speri să obţii? Respect? În nici un caz! Popularitate? Da, cum să nu, bârfită pe la colţuri şi având porecle care de care mai ”picante”. Dragoste? Visează în continuare… vei fi folosită şi apoi aruncată. Doar a obţinut ce a vrut nu?  Crezi că te va cere în căsătorie? Pentru ce? Dacă deja primeşte ce doreşte şi dacă pe deasupra mai şi locuieşti cu el, adio şi nu am cuvinte.     Întrebă-te până la urmă, dacă deja primeşte atât lapte pe gratis, de ce oare să-şi mai cumpere vacă?

Imagine preluată de pe    http://definitiv.taler.ro/

Dragă misterule,

Poate vei rămâne surprins că îţi scriu. Dar în liniştea nopţii mi-a zburat gândul spre tine. Nu ştiu de ce, pentru că foarte rar permit în ultimul timp să mi se întample asta. Nu mai vreau să visez cu ochii deschişi. Dar pur şi simplu acum, nu m-am putut abţine. Noaptea este prea perfectă ca să nu mă gândesc la cineva perfect. Mă întreb cum arăţi. Oare ai ochii albaştri, verzi, căprui? Oare ce culoare vor fi ochii tăi când te vei uita într-ai mei? Probabil vor străluci. Dar oare ce faci tu acum? Eşti trist? Bănuiesc că nu, pentru că dacă ai fi fost, aş fi simţit cum inima mi se frânge în mii de bucăţi. Ieri ai plâns? Pentru că mergeam liniştită pe stradă şi deodată am început să lăcrimez puternic. Ce s-a întamplat? Ţi-am simţit tristeţea în fiecare lacrimă care picura din ochii mei miraţi. Săptămâna trecută ai fost fericit nu? Pentru ca întreaga săptămână gura îmi zâmbea, mă speriam eu de mine cum puteam să zâmbesc atât de mult. Şi fără motiv.  Ţi-am mai spus acum că sunt curioasă ce faci nu? Ai face bine să nu fii cu o fată, să îi dai ei ce e de drept al meu. M-ar durea asta. Tu nu te gândeşti câtuşi de puţin la mine? Uite, a căzut o stea! Ai văzut-o şi tu? Să ştii dragul meu mister că zi de zi te aştept. Şi nu, nu m-am săturat. Pentru că atât timp cât am să te aştept, am să încerc să descopăr şi să învaţ lucruri noi. Ca atunci când tu vei veni, eu să fiu perfectă. Să fii uimit de mine.

Dragul meu mister, acum am să te las. Mă bucur că ţi-am putut scrie. Mi te şi imaginez, citind cu zâmbetul întipărit pe faţă. Asta îmi dă putere să merg mai departe. Ştiind că undeva, acolo, este pregătit pentru mine sufletul cel mai perfect din această lume. Şi că acela eşti tu. Sper ca mâine să fii fericit. Pentru că vreau să mă trezesc cu zâmbetul pe buze şi să realizez că de fapt, tu zâmbeşti prin mine.

A ta pentru totdeauna,

fata misterioasă

Ploaia bate în fereastra inimii mele.

Stau pe jos, incapabilă să mai simt nicio durere

Privesc spre pendula timpului îngheţat.

De l-aş putea da înapoi ca să-mi dea ce mi-a furat!

O lacrimă tremurândă mi se scurge dintre pleoape.

În camera sufletului meu de mult este noapte.

Încerc să mă ridic, dar nu am nicio putere

Sunt fără vlagă, nu mai simt nici măcar durere.

Dar, deodată o uşă se trânteşte de perete.

Ridic ochii obosiţi şi uscaţi de sete.

O lumină puternică îmi orbeşte fiinţa,

S-a deschis uşa iubirii, a intrat biruinţa!

Privesc pe cer şi văd stele una şi una. Văd cerul negru, căci acum…este noapte. Este noapte peste tot. Şi chiar dacă mă doare, chiar dacă iubesc fiecare stea de pe cer, trebuie să accept că din când în când mai sunt şi stele căzătoare. Dani a fost una dintre ele. Dani a fost o stea căzătoare. A strălucit timp de 21 de ani. 21 de ani număraţi a fost pentru cineva copil, frate, prieten, verişor, etc. El a încercat ca nici măcar o clipă să nu o risipească. Era un băiat plin de viaţă, care iubea tot ce îl înconjura şi oferea şi altora din energia lui.

Acum trebuie să accept. S-a mai stins o stea. Chiar dacă era atât de strălucitoare, chiar dacă era încă tânără şi chiar dacă multă lume o iubea, steaua tot s-a stins. Şi modul cel mai dureros de a ieşi din viaţa cuiva, este să ieşi pe nepregătite. Să ieşi brusc. Într-o clipită Dani, o fracţiune de moment şi atât… tu ne-ai lăsat pe noi surprinşi, îndureraţi şi mulţi dintre noi neînţelegând de ce. Dar pendula necruţătoare a timpului ne va spune. La momentul potrivit vom şti.

Până când ne vom revedea Dani, să ştii că ai fost un prieten bun pentru mulţi.  Şi privesc dinu nou pe cer, lacrimile îmi curg una câte una şi şoptesc printre buzele uscate şi ochii înroşiţi de plâns: ”Uite, s-a mai stins o stea!”

Oamenii când se plictisesc, au chef să se certe, să facă ceva numai ca să iasa din starea lor. În general şi sunt sigură că şi vouă vi s-a întamplat foarte des, când ne este lumea mai dragă apare cineva care începe să ne facă viaţa amară. Încearcă să ne transmită sentimente de nemulţumire personală, de frustrare, de nereuşită şi chiar de vinovăţie. Şi eu am aflat un secret. Este mai greu de urmat dar… se poate!

Când o persoană începe să se ia de tine fără motiv şi ajunge să te irite la maxim, în loc să începi să ţipi, să arăţi că eşti deranjată, sau sa-ţi imaginezi cum ar fi să-i aplici o palmă persoanei respective, mai degrabă taci, ascultă şi apoi zâmbeşte. Spune-i calm: ”Înţeleg cum te simţi şi tu ai dreptate în totalitate”. Şi zâmbeşte. Ştii care va fi reacţia lui viitoare? Va fi perfect dezarmat, zăpăcit şi va crede că nu a auzit bine. Abia atunci l-ai făcut knockout din doar câteva cuvinte şi un zâmbet dezarmabil. Aşa că scenariul s-a schimbat. În loc să apari tu, roşie la faţă de nervi, cu venele umflate de parcă ai mult prea mult sânge şi cu spume la gură, persoana cealaltă va fi derutată, confuză, se va uita ca tâmpul la tine cu ochii ieşiţi din orbite şi urechile ciulite,  şi în cel mai rău caz se va enerva şi mai tare. Singur desigur. Că doar tu întruchipezi calmul perfect, nu?:)

Lucrul cel mai rău şi oribil pe care poţi să-l faci unui duşman este…. să-i fii prieten! Atunci, a ramas fără nici o armă şi în sfarşit te vei putea uita la el, vei face celebrul gest cu degetele ca şi cum l-ai împuşcat, vei sufla fumul invizibil de pe arma ta invizibilă şi vei spune zâmbind şi nonşalant: ”Knockout!”

Îmi vreau drepturile!  Vreau ca de acum înainte să am dreptul să trec liniştită pe trecerea de pietoni fără să se uite domnul ”ma grăbesc” la mine chiorâş şi sa ambaleze motorul.  Eu ştiam că am evoluat, că suntem o ţară la standarde europene. Vreau să îmi primesc restul în lei, nu în gumiţe. Sunt curioasă dacă i-aş duce 20 de ”gumiţe” şi i le-aş pune pe tejghea spunând că vreau un suc cum ar reacţiona. Dacă ea are drepturi, eu ca şi cumpărător cu atât mai multe ar trebui să am.   Vreau să mă uit liniştită printre rafturile magazinelor fără să stea cineva după fundul meu de parcă tocmai am evadat de la puşcărie şi am de gând sa iau tot ce prind, şi să fiu întrebată o dată la jumătate de minut dacă pot fi ajutată cu ceva. Cumva majoritatea vânzătoarelor suferă  de Alzheimer şi nu ştim noi?

Vreau să merg pe stradă liniştită, fară să stau cu stresul că pot fi atinsă de ”flegmele” ”domnilor” care scuipă pe jos. Vreau să pot să ascult natura şi forfotul lumii, fără să fiu nevoită să aud tot felul de înjurături ca pe maidan. Vreau să ma uit la televizor împreună cu nepoţelul meu, fără să stau cu inima cât un purice la orice secvenţă, care automat devine ori violentă, ori cu tentă sexuală.

Şi nu în ultimul rând vreau ceea ce doriţi şi voi. Şi anume să ne respectăm unii pe alţii.

Se poate? Poţi fi fericit cu inima frântă? Când simţi că totul în jurul tău s-a prăbuşit, când ai probleme la infinit şi când persoana care era Universul tău a plecat… poţi fi fericit? Când nu mai vezi rostul ca să continui să lupţi, să continui să îţi faci un rost în lume, poţi fi fericit? Când prietenii te-au trădat şi simţi că nu vei mai putea avea încredere în nimeni niciodata, poţi să fii fericit? Când persoanele dragi ţie suferă, sunt bolnave sau pe un pat de spital, poţi să zambeşti şi să spui: ”Sunt fericit”?

Poţi. Ştii de ce? Pentru că am încredere că eşti un luptător. Am încredere că indiferent de problema şi situaţia ta, tu eşti dornic să lupţi. Tu poţi zâmbi printre lacrimi. Poţi să ridici capul şi să spui ”Eu voi reuşi să trec peste asta, nimic nu e prea greu.” De ce să fiu negativist, când pot să fiu pozitivist? De accea va spun să ”nu va îngrijoraţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi, ajunge zilei necazul ei”.    Eu am reuşit să fiu fericită cu inima frântă, de aceea ştiu şi sunt convinsă că şi tu vei reuşi!  DA, sunt fericită cu inima frântă!

Numai ce am venit de pe holurile spitalului. Acolo, am văzut oameni în suferinţă, oameni care ştiau că ziua următoare urmează să li se taie un picior, ori o mână, sau poate ambele picioare. Aşteptau ziua cu teamă. Mi-au spus că timpul trece mai repede ca niciodata acum. Numără orele până când ştie că va rămâne olog. Un alt bătrân povestea cu lacrimi că spitalul e casa lui. De 6 ani stă în spital şi aproape nimeni nu a venit să-l viziteze. Cu ultimele lui puteri mi-a urat să-mi ”găsesc un soţ la fel de bun ca mine”. Am început să râd. I-am luat mâna şi i-am simţit durerea din ochi. Deşi zâmbea şi încerca să pară fericit, durerea şi suferinţa erau scrise peste tot pe chipul lui.  Am ieşit cu inima strânsă şi ochii în lacrimi din spital. Am realizat că dacă tu nu ai grijă de tine, nimeni nu o va face. Dacă nu eşti puternic ca o stancă, vei cădea in abisul lumii. Şi de acolo nimeni….nu te va mai putea ridica.  Aşa cum Mircea Cărtărescu a exprimat atââââât de bine lumea aceasta şi a realizat şi el că noi de fapt ne bazăm pe un egoism fantastic.

Când ai nevoie de dragoste
când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.

când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?

fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.

înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.

dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.

Aşa că ieşind cu lacrimi în ochi dintr-un spital plin de durere m-am întrebat şi eu: ” Cine oare se opreşte în loc pentru durerea mea?” Şi ca răspuns…. a fost o tăcere apăsătoare.

E ea. Fata cu zece culori în cap, cu pantalonii strâmţi că am stat de două ori să mă gândesc dacă sunt pantaloni sau ciorapi pantalon. Să fiu sinceră nici acum nu ştiu sigur. Probabil fata s-a grăbit de dimineaţă şi-a tras ciorapii şi a uitat că mai este nevoie de ceva. Se mai întâmplă. Deh, are probleme şi gândeşte mult ”tuţa”. Iese din casă, tapată, spune ea, că mie mi s-a părut că a dormit în fân şi e nepieptănată de câteva săptămâni bune. Merge pe stradă cu încă două, trei ”tovarăşe” şi ascultă muzică la telefonul pe care-l ţine frumos cu mâna în sus ca ”donşoarele”.   Să nu uităm când se adună la un colţ şi stau cu ţigara frumuşel între degeţele. Bine, o mai ridică din când în când spre guriţa frumos rujată şi conturată. Merge foarte ţanţoşă şi mândră că e ”cul”.  Dacă, şi specific, dacă îndraznim noi astea, fetele de rând să ne uităm la ele, sau să ne vedem de treabă ignorându-le, simte că trebuie să ne atenţioneze că nu suntem ”cul”  şi ne arunca o privire încărcată de rimel, dupa care spune cu o voce groasa ”Fă eşti nasoală rău, ai nevoie de puţână cultură, mai uită-te şi tu pe la televizor şi nu uita fă…. eşti naşpa!”.    Normal şi logic, nu pot dormi la noapte ca nu sunt ca tine. Clar, de fericire!

Plouă. Şi plouă şi în sufletul meu. Stropii mari se lovesc de carapacea inimii mele. O lovesc nemiloşi. La fiecare lovitură, ea se opreşte din bătut. Vântul smulge de pe ea fâşie cu fâşie. Inima se micşorează, se strânge de la frig şi se face tot mai mică. Dar vremii nu-i pasă. Continuă la infinit să lovească în ea. Mă întreb cât mai rezistă.
Ies din casă şi alerg orbeşte prin ploaie. Părul ud mi se lipeşte de faţă şi pielea îmi luceşte în lumina lunii. Un copac cade în faţa mea. L-a doborât furtuna. Pe el, copacul înalt şi semeţ. Dar nu mă opresc. Pe măsură ce vântul bate mai tare, simt că trebuie să alerg şi eu în ritm cu el. Aşa, măcar nu simt durerea. Aşa mă descarc. Mă împiedic şi cad. Rămân întinsă pe jos, în pământul rece şi umed. Rochia albă, acum e neagră. Respir greu şi întrerupt. Simt cum inima începe să plângă plânsul cel mai dureros. Atunci, afară începe să plouă şi mai tare. Închid ochii şi-mi amintesc ceea ce zi de zi încerc să ascund. Ceea ce am crezut că pot uita cu trecerea timpului. Iubirea. Dar nu, ea nu se uită. Ea rămâne adânc înfiptă în inimă ca o lipitoare. Mă cuprinde o ură amestecată cu iubire. Deschid ochii înlăcrimaţi şi în ei se citeşte focul inimii. Afară tună. Îmi amintesc că aşa şi pe mine m-a lovit iubirea. Zgomotos şi pe viaţă. E luptă în sufletul meu. Gura schiţează o grimasă. Încerc să zâmbesc. Dar în loc de un zâmbet, apare pe faţă surâsul amar al singurătăţii. Inima începe să mi se descompună în mici particole vii. Afară fulgeră! Încerc să mă descarc, şi lovesc cu pumnii în pământ. Îmi înfing unghiile în el şi cu sete iau în pumn o mână de noroi. Afară fenomenele naturii se dezlănţuie. Îmi aplec capul în jos şi simt cum sufletul mă doare. Pun mâna la inimă şi încerc să opresc lupta ce se da înăuntru. Nu pot. Natura asculta glasul sentimentelor mele şi începe sa plouă şi mai tare, tună asurzitor şi fulgerele se aruncă ameninţătoare. Încet, simt cum respir tot mai rar… mă întind şi o pace îmi cuprinse fiinţa. Închid ochii şi zâmbesc. Nu mai plouă. Tunetele s-au oprit şi în aer e miros de dimineaţă. Afară nu mai plouă. Sufletul meu a amorţit.

O viaţă singură de-aş fi

Şi nu aş avea pe nimeni în jurul meu,

Nu aş plânge, fericită aş trăi.

M-aş uita spre cer, spre Dumnezeu.

Şi chiar mii de prieteni de-aş avea,

Tot singură m-aş simţi.

Pentru că ştiu că nu le-ar păsa

Dacă aş trăi, dacă aş zâmbi sau dacă aş muri.

Nu le-ar păsa dacă aş plânge.

Dacă aş sta pe-un pat de moarte,

Dacă aş suferi, dacă inima mi s-ar frânge,

Sau dacă într-un sicriu, spre cimitir ar trebui să mă poarte.

Şi de ce-ar trebui să mă îngrijorez singură de sunt?

Decât vândută şi înconjurată de îngerul morţii,

Mai bine să ating vârsta părului cărunt

Şi să ştiu că am trăit dulcele amar al singurătăţii.

Trebuie să fiu fericită pentru că trăiesc. Trebuie să fiu fericită pentru că respir. Trebuie să fiu fericită pentru că am o familie minunată. Şi sunt fericită. Sunt fericită pentru că chiar dacă am suferit şi am simţit că durerea ma doboară, am aflat ce înseamnă să zâmbeşti printre lacrimi şi ce înseamnă să îi faci pe alţii fericiţi chiar când tu însuţi eşti în suferinţa cea mai adâncă. Am fost fericită când am aflat că pot face bine. Că pot face un suflet mort sa reînvie. Atunci, am început sa umblu prin lume cu o sete adâncă de a găsi cât mai multe suflete însetate, şi eu… să le dau să bea. Asta mă face fericită.

Am un lucru pe care-l preţuiesc enorm, dar cineva de lângă mine îl doreşte. Atunci… cu inima strângându-se de durere, întind mâna şi…. i-l dau. Atunci, sunt cu inima strânsă. Dar sunt fericită. Am aflat ce înseamă să dăruieşti.

Am iubit. Am oferit inima mea în întregime. Ea a fost ruptă în mii de bucăţele. Dar apoi, am ridicat capul şi am îndrăznit. Am început să simt fericirea curgându-mi prin vene. Inima mea se vindeca. Şi ce fericire mai mare există decât faptul că reînvii la viaţă?

Am fost dezamagită. Am avut prieteni. M-au trădat. M-au dezamăgit. Şi ei m-au făcut să strâng din dinţi şi să reprim sentimentele cele mai violente. Am plâns. Dar apoi…am fost fericită. Pentru ca… am fost învăţat cu adevărat ce înseamnă arta dureroasă a iertarii.

Am avut mult de pierdut în viaţă. A trebuit să învăţ de la o vârstă fragedă să fiu independentă, a trebuit să învăţ să lupt şi…nu uşor.

Clipă de clipă a trebuit să mă feresc de persoanele făţarnice din calea mea. A trebuit să învăţ să le deosebesc. Şi asta cu un preţ. Dar am fost fericită… am învăţat să apreciez oamenii la adevarata lor valoare.

Şi acum sunt fericită. Sunt fericită că nu sunt mai bolnavă ca şi cel de lângă mine, sunt fericită că eu cel puţin am ambii părinţi în viaţă. Sănătoşi sau nu… îi am. Sunt fericită pentru fiecare durere pe care am îndurat-o. A fost a mea. Şi…. sunt ferictită pentru că am învăţat cu preţul cel mai scump că: ”Toate lucrurile lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe Domnul”.

Iubeşte-mă! Iubeşte-mă atunci când sunt rea şi egoistă. Asta înseamnă că am nevoie de tine. Iubeşte-mă atunci când sunt răcită şi nasul îmi curge. Când faţa îmi este obosită şi ochii îmi lăcrimează. Tu, atunci să mă iubeşti. Când sunt singură şi nu am pe nimeni, eu vreau ca tu să vii şi să-mi spui că eu sunt universul TĂU. Vreau să mă iubeşti chiar şi atunci când nu sunt de acord cu tine şi ne punem în contradicţie. Şi chiar dacă aş fi înconjurată de mii de modele şi fete frumoase, tu numai pentru mine să ai ochi. Să mă mănânci din priviri şi să-ţi simt iubirea ce mi-o porţi în fiecare gest al tău. Vreau ca atunci când nu sunt demnă de iubit… tu să o faci. Când anii îşi vor pune amprenta asupra mea şi primul rid îmi va apare pe faţă, tu să te uiţi la mine ca la iubirea dintâi. Vreau ca atunci când am să mă uit cu ură la tine şi am să fiu isterică şi am să ţip că te urăsc, tu să mă prinzi puternic în braţe şi să mă ţii strâns. Să-ţi pot înţelege iubirea. Vreau să mă iubeşti atât de tare încât să renunţi la ”eul” tău. Să nu te uiţi în urmă- Vreau să respiri pentru mine, să trăieşti pentru mine şi să îţi dai viaţa pentru mine. Asta vreau. Să mă iubeşti atunci când poate eu nu o fac. Să ajungi să mă urăşti că mă iubeşti aşa mult.  Ce-aş putea cere mai mult? Atunci când vei face toate acestea… am să te iubesc atât de mult încât… nu te-aş lăsa să mă iubeşti aşa.

Stătea pe pat, bolnav şi cu ochii uscaţi. Părul albit de trecerea timpului îi era lipit de cap. Mâinile slabe ca două crengi de copac stăteau fără vlagă. Am ieşit cu ochii împăienjeniţi de acolo. Am mers acasă şi mi-am zis că mâine îi fac altă vizită. Mâine a trecut şi apoi…a venit un alt mâine. Zi după zi trecea şi mâine nu mai venea. Dar a venit altceva. Un telefon. A murit. Acum şi să fi vrut şi nu mai puteam merge mâine la el.

De atunci îmi tot promit că de mâine am să fiu altfel. De mâine am să citesc mai mult, am să am mai mult timp pentru mine. De mâine am să învăţ să cânt la chitara şi mâine am să-i spun cât de mult îl iubesc. Mâine am să fiu mai ordonată şi mai responsabilă. De mâine vreau să învăţ noi lucruri şi vreau să mă schimb. Dar de maine, zău! De mâine nu am să mai las să treacă timpul pe lângă mine. Mâine am să-i spun în faţă cu adevărat ce cred. De mâine mă apuc serios de cântat. De mâine nu am să mai spun că ”de mâine”. Dar…. dacă ”mâine” nu mai vine? Dacă tot ce mi-a mai rămas este astăzi? Doar ce-i în mână nu-i minciună nu?

Aşa că m-am hotărât! De AZI am să încep să citesc mai mult. Azi îţi spun ţie că niciodata nu am să mai am cea mai bună prietenă. Azi mă duc să-i spun cât de mult îl iubesc şi azi îmi sun amica să văd ce mai face! AZI nu am să mai fiu fata de mâine!

Miroase. Închid ochii şi îmi amintesc cum mirosea iarna. Îmi amintesc mirosul inconfundabil de sărbătoare. De mulţime agitată. Totul în jur era rece. Mirosea a noaptea care ne aştepta să ne învăluie ca să ne acopere secretul nostru. Era neagră. Nu erau stele pe cer. Încercam să inspir mirosul ce vântul îl aducea dar nu puteam. Mi se lipeau nările când inspiram. Era atât de frig încât nu puteam mirosi. Şi vroiam să spun ceva. Dar nu puteam. Dinţii îmi clănţăneau. Şi mai apoi… îmi amintesc mirosul de prăjituri făcute la miezul nopţii. Îmi amintesc cum cafeneaua ne aştepta caldă şi primitoare. Ceaiul fierbinte pe care l-am băut îmi amintea de sălbăticia  pădurii. Atunci… mirosea a iarnă. A proaspăt. A îngheţat. A ceai cald. A prăjiturele făcute cu ochii mijiţi şi a iubire. A speranţă.

Şi acum miroase. Miroase a toamnă. Inspir şi în nări îmi pătrunde mirosul dulce-amărui al pământului. Miroase a trecut. Frunzele cad din copaci fără milă. Vor să ne amintească ceva. S-a mai scurs un an. A plecat. A trecut ca fulgerul. Şi eu încerc să mă agăţ de amintiri aşa cum biata frunză se agaţă de creangă. Dar fără rezulatat. Într-un final… ea tot cade. Şi căderea îi poate fi lină sau bruscă. Poate fi bătută de vânt şi purtată prin mii şi mii de locuri. Dar într-un sfârşit tot acolo ajunge. Pe pământ. Acolo unde solul miroase a amorţire. Am încercat să nu mai respir ca să nu mai pot mirosi. Am reuşit. O vreme. Dar mai apoi…. a trebuit sa inspir. Şi atunci…vai! Atunci… a fost mirosul cel mai puternic. Când am inspirat, am crezut că aceasta este ultima mea suflare. Un miros puternic de nou, tristeţe, dezamăgire, iarnă, toamnă, descompunere şi amintiri îmi inundă fiinţa. Ştiu…ştiu că odată cu trecerea timpului şi eu mă voi descompune.

Miroase. Închid ochii şi îmi amintesc că o nouă iarnă va veni. Un nou miros. O nouă nuanţă. Miroase. Şi ce?

Ceaţa se ridică din pământul proaspăt arat.
Pe câmp aleargă ca un bezmetic un hargat.
Ţipă, urlă, flutură din mâini cu disperare:
”A venit!”, ”a venit!”, ecoul se-aude din zare-n zare.

Ţăranii îşi aruncă sapa cât colo
Mamele se-ndeamnă la drum: ”hai soro!”
Gospodinele lasă mâncarea-n cuptor să ardă,
Toţi aleargă-ntr-un suflet doar ca să o vadă.

Are ochii mari, pielea fină.
Păşeşte elegant ca o regină.
În juru-i toţi se minunează de-aşa făptură.
Unuia, de-atâta căscat i-a intrat o muscă-n gură.

Săracii, nu ştiu ei că a lor crăiasă
Zi de zi plânge, inima din piept să-i iasă.
Nu ştiu ei că fiinţa pe care-o privesc cu-atâta drag,
A fost părăsită, abandonată pe-al ei prag.

Dacă ea ştie…. tu de ce nu ştii? Dacă ea a realizat, tu de ce nu realizezi? De ce alergăm dupa tabloide şi după perfecţiune? De ce vrem să fim tot timpul altcineva şi diferiţi? Nu ne putem accepta construcţia, nu putem accepta faptul că arătăm cumva, că suntem unici? Medicii profită de pe urma acestui fapt şi au inventat fel şi fel de chirurgii şi remedii. Botox, silicoane, lifting facial şi câte şi mai câte. Te înfometezi şi salivezi în faţa vitrinelor cu mâncare şi dulciuri. Pentru ce? Doar pentru că cineva spune că idealul este 90-60-90? Şi dacă nu-l ating înseamnă că mai degrabă devin altcineva? Că mai degrabă îmi distrug sănătatea pentru că lumea spune că aşa e frumos? Frumuseţea adevărată înseamnă să radiezi de sănătate, să te simţi bine în corpul şi pielea ta şi să te accepţi pe tine însuţi. Eu sunt unică! Unică vreau să mor!
P.S. Atât de mult m-a impresionat fetiţa din video. Are un viitor plin de succes înainte. Beauty is not how skinny you can be!

Îţi scriu ţie… suflet rănit. Ţie, cel care ai suferit şi ai îndurat. Ştiu că inima îţi plânge chiar dacă nu laşi să se vadă. Te văd. Te zăresc cum încerci să maschezi nefericirea ta. Cum zâmbeşti şi totuşi ochii tăi emană cea mai adâncă tristeţe. Mie nu-mi plac fluturii. Sunt efemeri şi tot ceea ce e repede trecător mă sminteşte. Suflete rănit…. văd cum inima îţi sângerează, simt cum trăieşti o durere îngrozitoare care te-a trântit la pământ. Observ cum te prinzi de cel mai subţire fir de speranţă şi încerci să te ridici la suprafaţă. Încerci să ieşi din gaura neagră a decepţiei. Dar mai apoi, vin alţii şi te trag în jos. Rămâi călcat în picioare şi cu sufletul zdrobit. Bietele tale aripi nu se vor mai putea întinde către zborul iubirii. Dar vei reuşi. Vei reuşi să-ţi aduni aripile în pumnul plin de cicatrici şi le vei purta undeva lângă inimă. Legate. Pentru că suflet rănit… iubirea a fost pentru tine ca cea mai aprigă durere. Te-a secat, te-a scurs de lacrimi şi ţi-a furat ce aveai mai scump. Inocenţa. Dar suflet rănit…nu dispera… eu, îţi scriu ţie.

Imagine preluată de pe : http://4.bp.blogspot.com/

Se uita la el cu ochii plini de lacrimi. Încerca să-i spună cât de mult îl iubeşte. Prin privire, nu cuvinte. Că doar iubirea nu se spune ci se simte. Şi insista. Îi căuta ochii lui blânzi. Căuta în ei acel scântei de iubire. Dar el nu a înţeles. A privit lacrimile ei şi în tăcere… a plecat. A privit o dată înapoi, dar apoi s-a uitat doar înainte. Nu ştia. Era confuz. Simţea că ţine la ea, dar nu ştia ce fel de sentimente erau. Şi a plecat.
Ea, a rămas singură. Lacrimile nu a avut cine să i le şteargă aşa că s-au uscat pe faţa ei. Ştii cum arata lacrimile uscate pe faţă nu? Lasă o dâră albă şi dureroasă. Simţi că faţa te strange. Şi inima ei… oh, inima ei era în mii şi mii de bucăţele. Nu înţelegea. Cum să plece când îl iubea aşa de mult? Cum să plece când o iubea aşa de mult? Ştia că o iubea. Atunci. Apoi, vremea a trecut şi…. a rămas un gol în inima ei. Mai apoi…. a ridicat privirea sus şi a pornit la drum. S-a dus. Nu ştia nici ea unde. Undeva. Să uite.
Între timp, el s-a întors. A deschis uşa şi l-a străpuns un miros de stătut. Camera era goală. Praful şi pânzele de păianjen domneau. Deodată l-a lovit în inimă un junghi puternic. A văzut în mijlocul camerei un bilet…. s-a îndreptat spre el fără vlagă. L-a luat în mâinile tremurânde şi a început să-l citească.
” Iubitul meu, îţi scriu acest bilet pentru că ştiam că te vei reîntoarce. Ştiam că într-un final inima îţi va spune pe cine iubeşti. Tardiv, iubitul meu. Mi te imaginez păşind în cameră. Îmi imaginez părul tău, mersul tău şi zâmbetul tău irezistibil. Te-am aşteptat o perioadă. Dar mai apoi… în locul inimii mele s-a format un mare gol. Şi atunci am realizat. Nu mai am ce oferi. Tot ce aveam ţi-am dat. Acum, când ai venit înapoi la mine, nu mai am ce să-ţi dau. Aşa că am hotărât să plec. Decât să mă găseşti cu sufletul pierdut pentru totdeauna şi ochii albi, da, s-au albit de atatâ plâns. Nu mai au culoare. Prefer să îţi aminteşti de mine aşa cum eram odată. Adio, iubitul meu!”
Pe foaia îngălbenită de trecerea vremii, erau mici pete. Erau lacrimile ei care au curs în timp ce scria. Acum el, stătea şi plângea peste ele. A avut dreptate…. s-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşă. A ajuns la ea, a mai aruncat o ultimă privire în camera pustie şi a închis uşa. Odata cu ea, s-au închis şi porţile speranţei. ”Tardiv, iubita mea”.

Pentru că este singura ţară în care trebuie să plătesc dacă îmi vreau drepturile în calitate de cetăţean. Pentru că este atât de primitoare ţara şi mai ales naţiunea încât, numai ce ajungi la graniţă, la intrare în România şi te întâmpină cu mâinile întinse. După bani logic. Pentru că atunci când ai nevoie de ceva, nimeni nu-ţi sare-n ajutor. Dar dacă bagi mâna în buzunar, toată lumea sare. Săracii nu ştiau că vreau să-mi scot batista din buzunar:)))   Dacă mergi la spital şi nu întinzi acolo 200 de lei, cu indulgenţă, eşti lăsat să zaci pe un pat puricos. Nimeni nu-ţi are grija. De parcă nu e datoria lor asta.

Dacă vrei să dai de carnet, trebuie să scoţi euroii la înaintare, că de… ei nu lucrează aşa. Suntem în U.E.  Dacă vrei să intri undeva nu poţi, doar dacă strecori în buzunarul celui de lângă tine ceva ”foşnitori”. Dacă vrei să ai o treabă făcută corect şi bine, iar trebuie să dai extra. Dacă vrei să respiri aer curat, dai mită. Şi probabil dacă vrei să trăieşti, trebuie să-ţi placă să umplii conturile făcute în Elveţia de către nenea poliţist, primar, ministru şi lista continuă până la cel mai înalt grad. În general îmi place România dar mă văd nevoită să o spun: trăim într-o ţară în care manelele, banii şi corupţia sunt la putere.

Şi… fără resentimente cine se simte cu musca pe căciulă da?:)   Am să-ţi mai dau câţiva euroi şi-ţi va trece.

Mergea liniştită prin parcul pustiu. Picioarele foşneau printre frunzele galbene-arămii. Copacii încetul cu încetul rămâneau goi. Părăsiţi. Cercul era senin astăzi, spre deosebire de celelalte zile. Pe lângă ea a trecut o bătrânică care păşea agale. S-a uitat spre ea şi s-a gândit că şi ea va fi aşa. Cândva. Era pierdută prin parcul frecventat doar de o bătrânică şi încă doi îndrăgostiţi care se jucau printre frunze. Până la urmă… ce căuta ea azi aici? Ea foarte rar făcea plimbări prin parc de când, ei bine, de când… a suferit. Dar astăzi a simţit cum o forţă o ghidează. O împinge.
Deodată, a zărit pe o bancă mai izolată un spate bine făcut şi părul, oh părul pe care bine îl ştia. Îşi amintea clipă de clipă cum îşi trecea mâinile prin părul acela. Oare el era? Nu ştia sigur. A înaintat cu inima bătându-i de parcă un cal galopa în cursă. Şi… s-a întors. A văzut bine ochii, faţa, buzele şi… a tresărit. El era. A încetat să mai clipească. Se temea ca nu cumva clipind, el să dispară. S-a apropiat încet şi nesigur ca paşii unui copilaş. A întins mâna şi i-a atins faţa. El era… în carne şi oase. Lacrimile au început să-i curgă pe obraji. Niciodată nu s-a mai gândit că-l va revedea. Şi acum… era la doar doi paşi de ea. El a zâmbit. Acel zâmbet fermecător care a dus-o în rai şi apoi… în iad. A închis ochii şi şi-a întins buzele să-l sărute.
– Drăguţo, ai păţit ceva? o voce stridentă a oprit-o.
Ea a deschis repede ochii şi… se afla singură în parc, iar în braţe… cuprindea un copac. Bătrâna se uita ciudat la ea. Dar fata… şi mai derutată se uita.
– Tinerii din ziua de astăzi nu mai sunt ce erau odată. Pe vremuri îţi era ruşine să te ţii de mână în public şi acum… au ajuns să sărute un copac! Şi bătrânica s-a îndepărtat.
Ea, a rămas singură. Lacrimile îi curgeau fierbinţi pe faţă. S-a uitat în jur şi tot ce a văzut a fost un parc pustiu şi o bancă goală….

Nu ştiu. Nu îmi dau seama. Tot ce ştiu este că… sunt o fiinţă. Dar ce fel, nu ştiu. Nu ştiu nici măcar dacă sunt umană. Câteodată, mi se pare că am venit de pe alte meleaguri. Mă simt atât de pierdută şi de solitară pe Pământ! S.O.S Planetei de pe care vin! Nu veniţi aici, oamenii nu sunt aşa prietenoşi cum par. Le-am analizat comportamentul şi a rezultat că sunt egoişti, răutăcioşi, invidioşi, răi şi au o putere pe care noi nu o putem avea. Oamenii de aici pot să aibă două feţe! Am observat că imediat ce trec de persoana cărora le-a zâmbit, faţa lor ia brusc altă mască. Ce interesant, nu? Şi totuşi nu-mi place… sper ca pe Planeta noastră să nu descoperim această putere.
Spre deosebire de noi, ei au şi sentimente. Surprinzător! Aici poţi râde, poţi simţi iubirea… dar cel mai des dezamăgire şi tristeţea. Nu e nimic. Prima oară când am plâns, am gustat curioasă lacrimile. Nu ştiam ce sunt. Erau sărate. Aveau gustul amar al durerii!

S.O.S! V-aş spune să veniţi după mine, dar simt că mai am atâtea de explorat! Vreau să mă conving până plec că există suflet pereche. Până am să găsesc iubirea adevărată, dacă există, nu am să revin acasă. Sunt oamenii ciudaţi pentru că eu cu ei nu pot, fără ei nu vreau!

Sunt zile în care de dimineaţă ziua ta este deja stricată. Simţi că totul te irită în jur şi că tocmai te-ai trezit dar eşti deja obosit. Îţi continui ziua şi parcă e din ce în ce mai rea. Ieşi pe stradă şi e înnorat afară, plouă şi te-ai stropit din cap până în picioare. Oamenii se trântesc în tine ca de un perete invizibil şi persoana pe care tocmai ai salutat-o trece pe lângă tine ca trenul în Vicşani.
Şi ca să nu lipsească cireaşa de pe tort, o maşină îţi ”face” un duş răcoritor. Ajungi la servici sau la şcoală şi şefii sau profesorii se iau de tine. Îţi vine să urlii dar, ei deţin puterea. Te abţii. Tu trebuie să le suporţi lor crizele de personalitate, nu ei ţie. Ai o durere de cap îngrozitoare, sarcinile care trebuie făcute se înmulţesc iar tu…. tu nu ai timp nici măcar să respiri şi să încerci să te relaxezi. Şi mă întreb de ce oare oamenii se miră când ieşi afară şi strigi în gura mare?
Cred că cel mai bine ar fi să ne scriem pe spate când trecem prin astfel de zile: ”Grijă mare, taur furios!”

Când singură sunt, mă iau de mână şi-mi spun : ”Eu sunt cu tine!”
Îmi şterg lacrimile şi încerc să sper că totul va fi bine.
Când nimeni nu simte cu mine durerea ce mă apasă,
Mă încurajez şi apuc pe drumul care duce spre casă.

Şi ştiu că chiar atunci când lumea din jurul meu s-a prăbuşit,
Eu una, am să privesc în jur şi-am să plang înăbuşit.
Chiar când noaptea grea se lasă peste-a mea viaţă,
Am să încerc să-mi păstrez acel sâmbure de speranţă.

Chiar când am să beau din nou paharul suferinţei
Şi din ochii mei vor curge lacrimile căinţei,
Am să-mi şterg lacrimile şi voi şti unde să privesc.
În sus, spre cer, spre singurul pe care-L iubesc!

Mergea din ce în ce mai repede. Dar ea, continua să o urmărească. Deşi mărea pasul, aceasta parcă avea o energie incredibilă. Continua să se ţină după ea. O intriga fata aceasta. Avea de toate şi totuşi era atât de nemulţumită. Era răutăcioasă şi egosită. Cu toată lumea se certa şi era atât de respingătoare! Niciodată nu şi-ar fi dorin să fie ca acea fată. Şi pe faţa ei… se citea tristeţea şi amărăciunea. Se vedea că această fată nu se bucura de viaţă. Şi acum… aceasta o urmărea pe ea.
A început practic să alerge. Se uita în spate pe furiş şi cu speranţă că i-a pierdut urma dar fără şanse. Ea era tot în spatele ei. Oare ce vroia? CE vroia?
A ajuns la marginea oraşului. Aici a intrat într-o pădure. A început să o ia printre copaci. Gâfâia şi a început să curgă sudoarea de pe ea. Capul a început să o doară şi picioarele parcă îi erau tăiate. Se temea. Nu dorea să fie ajunsă de acea persoană. Cu ultimele puteri a început să alerge cât a putut de tare. Dar fără şanse. S-a împiedicat şi a căzut. Cum stătea întinsă pe jos, fata din spate a ajuns-o. S-a întins şi aceasta la rândul ei jos şi se uita ţintă la cea de lângă ea. Deodată, urmărita s-a ridicat şi a strigat:
– Cine eşti tu şi ce vrei? De ce mă urmăreşti? Pleacă, mă dezguşti!
Cealaltă s-a ridicat şi ea, s-a apropiat de fată, s-a uitat adânc în ochii iei şi i-a spus grav:
-Eu sunt TU! Nu mă recunoşti? Niciodată nu vei putea fugi de mine, pentru că nu poţi să fugi de ceea ce eşti. Şi acum ţine bine minte. Eu, fata care te dezgust, sunt TU!

imagine preluată de pe : www.deviantart.com

Am păşit cu inima strânsă. Camera ce se întindea în faţa mea era toată albă şi sărac mobilată. Un pat mare, alb, de lemn de stejar trona în mijlocul încăperii. M-am apropiat încetişor de pat. Pe el, stătea un tânăr. Avea ochii închişi. Aşa, cum era acum părea un înger ce doarme. Brusc, a deschis ochii. A auzit paşii mei. A deschis acei ochi obosiţi şi băgaţi în orbite de la febră. Pe faţa lui care se asorta cu întreaga încăpere, albă, a apărut un zâmbet timid. Gura roşie a format o dungă care semăna a zâmbet. A întins mâna slăbită către mine şi mi-a spus abia auzit:
– Vino!
I-am luat mâna fierbinte în mâinile mele şi m-am aşezat pe marginea patului. Lacrimile au început să-mi curgă una câte una. Dar le ştergeam pe furiş. Trebuia să fiu puternică! Acesta era tânărul radiind de sănătate şi de fericire de acum jumătate de an? Acesta să fie acel tânăr bine făcut care fermeca toate fetele cu zâmbetul şi ochii lui? În el mai regăseam doar ochii. Acei ochi care sclipeau şi erau ca două rubine fermecate aşezate perfect simetric! Acei ochi care te hipnotizau şi-ţi reţineau privirea. Probabil era a8a minune a lumii.
Bolnavul a început să tuşească şi m-a întrerupt din contemplarea mea. Tuşind, un firişor de sânge i-a apărut pe la colţul gurii. Acesta, nemilos se prelingea pe gât în jos. Îmi venea să urlu! Să îmi pierd minţile! Dar o strângere fierbinte de mână m-a calmat. Tânărul se uită în ochii mei şi spuse ceva. Dar nu am auzit. Tot ce vedeam erau buzele mişcându-se cu greutate şi respiraţia lui care era făcută tot mai greu. Mi-am apropiat urechea de buzele lui şi l-am rugat să repete.
– Tu, tu să trăieşti şi viaţa mea. Tu, să nu te laşi cuprinsă de problemele vieţii şi să uiţi să mai trăieşti. Tu sa nu zici ca mine că mai este o zi. Pentru că niciodata nu vei şti nu?
M-am uitat la el cu ochii mari şi îngroziţi. Am simţit cum mâna lui alunecă uşor dintr-a mea şi am mai văzut un firişor de sânge scurgându-se dintre buzele roşii. Şi atât. A închis ochii. Pentru el nu mai era şi ziua de mâine, oare pentru mine era?
M-am ridicat de pe pat, l-am sărutat pe fruntea rece şi încă plină de sudorile durerii şi m-am îndepărtat. Am ieşit pe uşă fără să mai privesc în urmă. Am ieşit să-mi caut ziua de mâine!

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Amalgam de sentimente. Ninge. Plouă. Nici vremea nu ştie ce vrea. Plâng. Râd. Am reuşit să fac o combinaţie între acestea două. Arată grotesc. E mâzgă afară. Bate vântul. Fulgii se topesc deja din aer. În sufletul meu e haos. Lucrurile sunt amestecate. Copacii deja goi, stau pustii şi slabi în bătaia vântului. Parcă sunt scheleţii trecutului meu. Goi, subţiri, pustiiţi şi amorţiţi.
Pe stradă vezi fantome. Oamenii sunt acoperiţi cu măşti albastre. Se feresc de virus. Din depărtare, arată ca un neant cu picăţele albastre. Nici ei nu mai ştiu dacă măştile pe care le poartă sunt pentru a-i apăra de virus sau pentru a nu-şi scoate măştile sufleteşti. E forfotă. Peste tot pe unde te întorci auzi de gripă. Gripa prostiei e contagioasă. Ştiu. Dar de ce contra acesteia nu se poartă măşti şi nu se injectează cu fel şi fel de vaccinuri? Pentru că prostia nu doare. Dacă ar durea, spitalurile ar fi pline.
Tuşesc. Mă doare capul. Ochii îmi lăcrimează. Să fie gripa sau plăsmuirea imaginaţiei mele?

Ochii îmi erau roşii. Broboane de sudoare curgeau pe faţa schimonosită. Mă priveam în oglindă şi nu-mi venea să cred. Luptam cu mine însămi. Simţeam deja cum pierdeam controlul corpului. Am inspirat adânc şi m-am îndepărtat de oglindă. Am privit pe fereastra viitorului. Oameni odioşi se plimbau pe stradă. Oameni monştruoşi conduceau lumea. Oamenii societăţii. Deschideau gura roşie şi dinţii strălucitori şi ascuţiţi şi…. muşcau. Ochii le ieşeau din orbite şi se vedea setea ce îi cuprindea. Se mâncau între ei. Pe trotuare şi prin canale curgea sânge. Sânge de nevinovaţi, de răfăcători şi de monştrii ai timpului.
Am simţit furnicături în tot corpul. Deja corpul meu cerea ce e de drept. Vărsare de sânge.Începea transformarea mea, simţeam asta. Luptam din răsputeri sî rămân la condiţia de om, dar nu reuşeam. Monstrul din mine era prea puternic. Am luat un pumnal în mână şi l-am privit sadic. Vroiam, doream să văd sânge. Cel mai greu e când te lupţi cu tine însuţi. M-am apropiat de uşă, dar cu ultima sforţare m-am oprit. Am ridicat pumnalul şi… mi l-am înfipt în inimă. Gata. Respiram din ce în ce mai greu. Îmi murea ”eul”. Am închis ochii şi am zâmbit. Cel puţin nu m-am transformat în monstrul societăţii de astăzi. S-a terminat!

Valurile înspumate se loveau de doc.
Pe pod, o fată cu mâinile întinse sta pe loc.
Striga în depărtare plângând şi suspinând:
”Oare până când, spune-mi, până când?!”

Dar ca răspuns, primi aceeaşi întrebare…
Ecoul răsuna repetat din zare-n zare.
Marea, deveni şi mai zbuciumată
O îndemna să sară pe biata fată.

O lacrimă de-a ei curse în apa învolburată.
Pe loc, apa fu oprită şi calmată.
Cerul se însenină, vântul încetă să bată.
”Până când… vei fi a Mea. Toată!”

Toată ziua eşti în permanentă activitate. Îţi menţii timpul ocupat. Seara, ieşi cu prietenii. La discotecă, la băut, sau pur şi simplu la o poveste. Când vii acasă, eşti mahmur sau prea obosit ca să te mai gândeşti la altele şi te trânteşti în pat. În cel mai bun caz, te şi schimbi in pijamale.
Dar… ai stat puţin să îţi pui întrebarea dacă eşti tu cu adevărat fericit? Te-ai întrebat care sunt lucrurile care te fac cu adevărat fericit pe tine? Ori îţi umpli timpul cu lucruri fără de folos ca să poţi uita golul din inima şi din viaţa ta? Ca să uiţi că eşti nefericit şi nimic nu te împlineşte, te prefaci doar că eşti fericit.
Degeaba zâmbeşti şi păşeşti ţanţoş. Degeaba ieşi cu prietenii şi te distrezi. Degeaba munceşti până când cazi lat. Totul degeaba. Goană după vânt. Pe alţii poate îi poţi minţi, dar pe tine nu. Când ajungi acasă numai tu ştii golul care domneşte. Numai tu ştii cât de trist eşti şi cât de amar e de fapt zâmbetul tău. Ai de gând ca toată viaţa să trăieşti într-o permanentă minciună? Să-i minţi pe cei din jur şi pe tine însuţi? Nu te-ai întrebat de ce tot timpul eşti agitat, de ce nimic nu te mulţumeşte şi parcă vrei tot mai mult?
Opreşte-te din alergarea ta… şi pune-ţi sincer întrebarea: ”Sunt eu cu adevărat fericit?”

Este Eva. E fiinţa cea mai gingaşă şi totuşi cea mai puternică. Pe lângă cele 7 minuni ale lumii ar trebui adăugată a 8a. Femeia.
E incredibilă. Când te uiţi la ea…. vezi raiul. Vezi acel corp mlădios, plin de mistere. Acel zâmbet extraordinar pe care îl dăruieşte tuturor. Vezi dragostea în ochii ei. Te surprinde în mod plăcut cum poate o fiinţă să fie atât de complexă.
Când e nervoasă, se aprind scântei în ochii ei. Dacă ai rănit-o…. aşteaptă-te să găseşti iadul pe pământ. Femeia este în stare să meargă enorm de departe pentru sentimentele ei. Este o fiinţă care depinde de sentimentele ei. Care doreşte să fie iubită necondiţionat.
Când merge, îşi înduieşte frumosu-i corp ca valurile înspumate ale mării care se lovesc de talazuri. Când îşi deschide gura pentru un surâs, curcubeul apare pe cer. Şi când pentru prima oară ţine în braţe copilul ei iubit, când este mamă, este ca o leoaică pregătită de atac. Femeia poate totodată să fie cel mai frumos vis al tau şi în acelaşi timp coşmarul vieţii tale.
Vrei să fii iubit? Iubeşte-o. Adoro, venereazo ca pe o zeiţă. Pentru că de fapt, asta este ea. Zeiţa iubirii şi a sentimentelor. Refugiul tău. Casa ta la care revii când eşti istovit de alergarea prin lume. Sânul pe care să pui capul când eşti istovit şi umărul cel mai puternic pe care poţi să plângi. Şi totuşi nici o definiţie din lume nu o poate descrie. Oare, ce e femeia?

 

“Femeia e vinovată că se descoperă, când farmecul unei femei stă tocmai în lucrurile nedescoperite, ascunse”

 

Imagine preluată de pe :    www.deviantart.com

Cerul e roşiatic şi are nuanţe pastelate.
Pe un deal înalt stau trei cruci, la margine de cetate.
Pe el, urcă un om îmbrăcat într-o manta.
Păşeşte agale, e frământat de ceva.
Pe faţa lui se citeşte o durere amară
Peste Pământ se lasă încet o neagră seară.

Bărbatul se-apropie încet de crucea cea mare
Cade în genunchi, nu se mai poate ţine pe picioare.
Ar vrea, să dea timpul înapoi.
Să nu mai fie singur, să fie doi.
Ar vrea, oh, cât ar vrea…!
Să fi renunţat la inima sa cea rea.

Omul, ţinea pumnul strâns, îi sângera.
Îl deschise, şi-l îndreptă spre privirea sa.
În palmă se aflau 30 de arginţi
Şi peste ei, curgeau lacrimile cele mai fierbinţi.
Acum avea 30 de arginţi blestemaţi, pătaţi de sânge nevinovat,
L-a dat la tăiere, ca pe un miel bun de junghiat.

Se întinse pe pământul rece, la poala crucii de lemn
Era un trădător. De iubirea Sa era deplin nedemn.
Respiră greu, lacrimile se prefăcură-n sânge.
Spre iad, un suflet coboară, iar cerul întreg plânge.

Imagine preluată de pe : http://criss88.files.wordpress.com/

L-ai gustat şi tu? Ştiu. Are un gust amar, de pelin. Când prinzi gustul lui, faţa ţi se schimonoseşte, gura ţi se strâmbă şi în ochi îţi apare o privire inconfundabilă. Şi mai apoi, urmeză o inimă frântă.
E greu când oamenii în care ai avut deplină încredere să îţi rănească sentimentele. E greu ca atunci când aştepţi ca un tată să fie tată pentru tine, el să fie doar un corp din mii de particole care a şi uitat că are copii. Care vine acasă beat. Tu să fii flămând după un cuvânt de iubire şi el… să ţipe şi să te bruscheze. E greu când doreşti ca mama ta să îţi fie prietenă şi în schimb să fii pentru ea doar o altă povară de care trebuie să se îngrijească. Ştiu mii de astfel de cazuri.
E greu atunci când ai un prieten cel mai bun şi în final acesta să ajungă să fie pentru tine cel mai negru coşmar al tău. Să îţi facă viaţa imposibilă. Doar îţi ştie slăbiciunile acum, nu? E greu să vezi cum iubire ţi se evaporă în faţa ochilor. Să vezi cum planuri tale nu conduc decât la eşec. Că încerci iar şi iar, şi eşuezi lamentabil.
E greu să bei paharul până la fund, amarul pahar al dezamăgirii. Lacrimile să-ţi curgă pe faţă, mâinile să-ţi tremure, stomacul să dorească să verse înapoi, broboane de sudoare să fie pe faţa ta şi ochii să ţi se strângă de durere. Dar, bea-l! Doar dând paharul pe gât, vei putea să fii liber. Să ai paharul gol. Pe care mai apoi, să-l umplii cu sucul iubirii. Şi al fericirii. Cu noi planuri şi noi speranţe.
Adaugă în paharul tău puţin zahăr de iertare. Puţin mai mult. Şi se va îndulci. Dezamăgirea se va îndulci. Şi dacă mai adaugi şi o linguriţă de miere de speranţă, ţi se va părea mai dulce ca niciodată! Şi atunci, vei spune senin: ”Chelner, încă un pahar de dezamăgire. Dar ai grijă de data asta să-l îndulceşti!”

imagine preluată de pe : www.deviantart.com

E ciudat. Cum tânjim să fim iubite de acele persoane care sunt indiferente la existenţa noastră. Cum tânjim după un strop de atenţie de la nişte banale persoane. Şi asta doar pentru că dorim să fim remarcate. Să fim iubite.
Cât de bine ne simţim când ne acordă atenţie un papă-lapte cu mers de ”gangster”, pantalonii traşi pe la jumatatea fundului şi şapca pusă şmechereşte pe o parte. Şi când deschide gura să zica un ” what’s up bro’?”, eşti a lui. Sau când un al doilea James Bond vine şi se joacă de-a frântul inimilor, repede ne topim în braţele lui cu miros de tutun. Asta să ne placă nouă femeilor? Escrocii? Să ne placă de cei care cred că inima este doar un organ vital trăirii omului? Să adorăm ca bărbatul să se joace cu sentimentele şi trăirile noastre?
Ciudat că atunci când apare un bărbat care chiar ţine cu adevărat la noi şi are curajul să recunoască, îl respingem imediat pe motivul că nu e pe gusturile noastre. Prea ne suflă în borş. Ne doreşte prea mult fericirea. Prea mult se sacrifică pentru noi.
Când nu putem avea ceva, încercăm să obţinem. Când am obţinut, nu mai vrem. Când nu mai vrem, ne plângem că nu există nimeni potrivit pentru noi pe lumea asta.
Până la urmă ce vrem noi femeile? Să fim iubite sau să avem impresia că suntem iubite? Să fim fericite sau să trăim veşnic cu vaga impresie că am fi? Să zâmbim sau să plângem din toată nimica?
Daca noi nu ne înţelegem, cum ne-ar înţelege ei, săracii bărbaţi?

Pulsul îţi accelerează. Pieptul e într-o permanentă mişcare: sus-jos, sus-jos. Dar tu nu ştii. Nu simţi că respiri. Deşi corpul funcţionează normal, tu te simţi plutind. Nu ai aer. Te sufoci. Îţi aminteşti de acea clipă. Şi de momentele care au urmat după.
Ai vrea să uiţi. Dar nu poţi. Şi totuşi ai vrea. Cine nu şi-ar dori să uite momentul intrării lui în iad? Atunci când a iubit atât de intens încât nu ştia dacă este la poarta iadului sau a raiului. Tot ce ştia era că s-a dăruit. Şi s-a dăruit total. Nu mai exista. Practic, respira prin persoana iubită. Lumea era legată de ea. Universul era legat de ea. Îţi aminteşti şi acum clipele când ai privit persoana iubită pentru prima oară. Când credeai că şi ea te iubeşte la fel de mult. Avea ceva în privire. Şi credeai că e iubire. Aşa că te-ai abandonat sentimentelor care te-au cuprins. Ai început să iubeşti cu toată fiinţa. Cu tot ce aveai. Clipă de clipă te gândeai la persoana iubită. Înainte să adormi, îţi imaginai că e cu tine. Când te trezeai, prima figură pe care o vedeai… era el, în plăsmuirea imaginaţei tale. Toate acţiunile şi lucrurile pe care le făceai, le făceai pentru acea persoană. Te gândeai ce ar zice dacă te-ar vedea în acest moment.
Şi mai apoi a sosit momentul dureros. Te-ai mai uitat o dată în ochii lui şi ai realizat că de fapt vedeai iadul. Nu raiul. A sosit clipa când ai realizat că ţi-ai dat sufletul şi inima cuiva care nu are aşa ceva. Şi acum tu, ai rămas gol. A sosit clipa să faci febră de iubire, să te doară toate oasele, să nu te poţi ridica din pat şi din moment în moment să vezi imagini cu persoana iubită. Vezi pe stradă un spate cunoscut, alergi după el şi îl întorci cu faţa spre tine. Dezamăgire. Nu e ea sau el.
Îţi ia luni să te refaci. Plângi când te aştepţi mai puţin. Totul e amintirea unor clipe mai dureroase ca durerea însăşi. Şi toate astea deoarece ai făcut o pasiune pentru cineva care… ţi-a zdrobit inima. Pasiunea sau, acel cineva. Te-a marcat pe viaţă. De ce? Pentru că nu ai fost persoana care să dăruiască cu jumătăţi de măsură. Te-ai dăruit cu totul. Şi nu ai primit nimic. Oh, ba da. Ai primit înapoi o inimă imprimată,speranţe deşarte şi amintirea unei pasiuni care ţi-a zdrobit inima.

Prima imagine preluată de pe : http://3.bp.blogspot.com/
A doua imagine preluată de pe: http://k41.pbase.com/

Strângi comori pentru viaţa ta. Strângi comor pe Pământ. Te zbaţi să ai ce e mai bun în viaţă şi permanent eşti într-o vânătoare continuă. Da, vânătoare. De comori. De bani. De faimă şi de avere. Ai, ai şi nu-ţi ajunge. Vrei mai mult şi tot mai mult. Abia îţi faci o familie şi aia pe fugă. Din 24 de ore, 18 eşti la servici, 4 dormi şi 2 le petreci stresându-te pentru ziua de mâine. Şi după ce ai adunat mult, stai permanent într-un stres continuu ca să nu le pierzi. Ai o viaţă ocupată de gânduri negre, de îngrijorări şi plină de stres.
Şi cu ce folos? Ca să nu-ţi vezi copii crescând? Să nu ştii când le-a ieşit primul dinţişor? Să nu vezi când face primul pas? Sau să nu-ţi vezi minunata soţie când zâmbeşte, plânge sau se joacă împreună cu micuţii? Dar în schimb… ştii când vine primul transport cu marfă, ştii când trebuie mărite şi micşorate o salariile, ştii când muncitorii sunt mulţumiţi sau nemulţumiţi.
Pierzi o mare parte din viaţă. Oare la asta să se rezume totul? Să strângi bani cu lopata, să nu ai timp să te bucuri de ei, ca în final să mori nefericit de o boală de inimă? Nu toţi oamenii trăiesc la fel, dar toţi sfârşesc la fel. Sub pământ. Şi el nu ţine cont dacă ai fost bogat sau sărac. Dacă ai trăit viaţa sau nu. Tot putrezeşti.

Da. Vedeţi bine. Televizorul dăunează grav sănătăţii. Cum am ajuns la această concluzie?
Vă uitaţi la filme. Sunt sigură. Şi eu mă uit. Sunt filme în care dragostea e perfectă. Ea merge pe stradă senină, brusc se trânteşte de un făt-frumos, ohii le strălucesc amândurora, soarele îi luminează speciaell pe ei (sau reflectoarele, cum vreţi). Şi totu-i bun şi frumos. Şi acum, în zilele noastre, vezi fete care ies tot mai des pe stradă, că dee aşa au văzut în filme, şi se trântesc de băiatul care le place. Dacă vede că nu le merge, se mai trântesc o dată. Poate, poate. Sau vezi scenă de dragoste perfectă, ea adoarme zâmbind în braţele lui şi dimineaţa dragii mei, se trezeşte mai aranjată ca niciodată, părul perfect, faţă perfectă şi mai au chef de nu ştiu câte mii de pupături, că deee, nu-i ”pute” gura. Departe de realitate dragii mei. Mulţi în ziua de azi aşa aşteaptă să şi fie. DEPARTE! Ea se trezeşte cu părul vâlvoi, cu faţa umflată, cu puchi pe la ochi şi el… amărâtul de el, părul lui e ca o căpiţă de fân proaspăt răsturnată. Asta e realitatea.
Te uiţi la Bruce Lee, Jackie Chan şi la James Bond, şi încerci multe lucruri de-ale lor în viaţa reală. Mergi pe stradă umflat de parcă ai înghiţit 3 kg de heliu, ai pălărie cu boruri pe care o mai ridici cu vârful degetelor şi te prezinţi lumii ca : ”X-ulescu. Gheorghe X-ulescu.” Dar când e vorba să se ia cineva de tine, te învârţi ca nuca în ceaun.
Te uiţi la ”Blonda de la drept” şi crezi că dacă ea a reuşit, poţi şi tu. Aşa că te îmbraci toată în roz, mesteci gumă, vizitezi zilnic coaforul, ţii geanta pe mâna care parcă e scrântită şi mergi şi-ti dai admiterea la drept. Wake up! Eşti tu blondă oxigenată, cu sânii mari şi ai o pasiune aparte pentru roz, dar… alta e realitatea fetiţo!
Ce ar fi să ieşim de sub lumina reflectoarelor care ne orbeşte şi să realizăm adevărul? Nu v-aţi săturat să trăiţi o viaţă a actorilor? Nu v-aţi săturat să vă jucaţi prost rolul? Spre deosebire de voi, actorii sunt plătiţi!

Dragă omule,

Probabil când ai văzut de la cine ai primit scrisoarea ţi-a îngheţat şira spinării. Pentru început nici nu ai vrut să o citeşti, ai mers cu ea drept spre foc. Dar te-ai răzgândit. Ori m-ai considerat prea importantă pentru a mă citi, ori invers.
Am privit la tine în ultimul timp. Mi s-au dat ordine ca să mă pregătesc să te iau. Zi de zi te trezeşti de dimineaţă, mergi şi te speli, mănânci şi ieşi din casă. Oare nu ai uitat ceva? Nu contează, continui să te urmăresc pe parcursul zilei, poate că îţi vei aminti. Ajungi la servici, îţi bei cafeaua, razi cu ceva colegi, munceşti şi apoi ieşi în oraş. Afară e o zi superbă. Mă gândeam că acum îţi vei aminti. Dar, nu. Ai continuat ziua într-un mod destul de plăcut, apoi te-ai întors acasă. Casa era goală şi călduroasă. Te-ai cuibărit în pat şi ai început să citeşti. Priveam cu speranţă spre tine. Poate, poate. Dar te-ai ridicat din pat şi ai mers şi te-ai uitat la un fim. Mai apoi, ai ieşit pe terasă. Noaptea era perfectă. Stelele luminau şi se auzea ciripit de păsărele. Totul domnea în linişte. Ai închis ochii şi ai inspirat adânc. Acum mă aşteptam să te aud şoptind. Dar m-ai speriat. Brusc ai mers spre patul tău. Te-ai pus pe genunchi şi am zâmbit fericită. Nu ai uitat.  Ţi-ai amintit. Dar nu mică mi-a fost mirarea, când am realizat că de fapt te-ai aplecat să iei o şosetă de sub pat.                 
Te-ai cuibărit în patul moale şi ascultai muzică în surdină. Atunci , am trimis spre tine gânduri. Gânduri despre moarte, suflet şi inimă. Dar tu ai căscat plictisit, te-ai întors pe cealaltă parte şi ai adormit. Asta era noaptea în care eu trebuia să te iau. Dar m-am îndreptat nervoasă spre cer şi am zis clar şi răspicat că refuz să iau de pe pământ un om deja mort. Mort spiritual. Nu am decăzut atât de jos. Am şi eu mândria mea. Dar ai grijă, data viitoare nu se ştie dacă vei mai avea acelaşi noroc. S-ar putea ca însuşi stăpânul tău să vină după tine. Deja ţi-a pregătit un loc la călduţ. Foarte călduţ. Fierbinte chiar.
Semnat,
Moartea

Băsescu, Geoană, Vadim, Becali, Antonescu şi alţii… toţi o apă şi un pământ. Toţi promit şi fac puţine. Politica este locul unde fiecare încearcă să-şi vândă marfa cât mai bine. Chiar dacă e expirată. Mi-e silă de laudele lor şi promisiunile lor. Oare este unul care să-şi recunoască defectele?
Dar tot am să merg la vot. Chiar dacă îmi vine să întreb şi eu ca cetăţeanul turmentat din I.L. Caragiale: ”Eu cu cine votez?”. Oricum, românilor nu le e bine nici când au liber arbitru. M-am hotărât! Din toate relele, am să aleg răul cel mai mic. Dar… stai… nu ştiu care e răul cel mai mic!

Iată că acum pot confirma că îmi este scârbă de politică. Dupa aproximativ 4 ore petrecute pe platourile de filmare, unde erau prezenţi politicienii….m-am convins! După alegeri NU mai vreau să aud de politică. Oricum, mi-am clătit puţin ochii privind din când în când către Petru Luhan, care vă spun sincer, arată muuuult mai bine în realitate decât pe camere. MULT mai bine:D Nu că aş agreea eu tare mult politicienii, dar acest euro-parlamentar la început, când mi-a zâmbit, mi-a dat senzaţia de plăcut. Mai apoi, după ce a vorbit câteva ore şi aveam o durere imensă de cap, m-am hotărât! Nu mi se mai părea aşa plăcut.
Sincer, abia aştept să se termine alegerile, să nu mai trebuiască să tot văd în faţa ochilor roşu, portocaliu, alb, albastru şi alte culori. Astăzi culoarea portocalie a fost la putere în studio! Şi totuşi… încă nu sunt pe deplin convinsă cu cine voi vota. Un lucru ştiu sigur! Cu atâţia ”vizitatori” pe la platou, unul tot mă va convinge că e mai bun;)

Am aflat ce e femeia, dar bărbatul a rămas o enigmă. Până astăzi.

Bărbatul este persoana care are nevoie să fie hrănită permanent. Să fie hrănită cu mâncare şi… să îi fie hrănit şi orgoliul. Acestuia, dacă nu îi acorzi afecţiune, spune că nu îl iubeşti şi eşti insensibilă. Dacă îi acorzi afecţiune, spune că eşti sufocantă şi că îl oboseşti. Bărbatului niciodată nu ştii ce îi trece prin cap. Sunt momente când se uită la tine afectuos şi zici, gata, acum acum mă va cere, când de fapt… se desparte de tine. Şi uneori, îţi spune că are ceva extrem de important de discutat cu tine şi nu suportă amânare. Atunci îţi spui: ”Acum e acum, ne vom despărţi.”. Dar de fapt, îţi va cere mâna.
Bărbatul când vine de la lucru este aşa de obosit că nu-şi poate săruta soţia când o vede şi nu o poate ajuta să pună masa, dar nu e îndeajuns de obosit ca să se pună în faţa TV-ului pentru a se uita la un meci şi a striga ca ”huliganii” împreună cu prietenii lui.
Şi totuşi… când stai lângă el simţi că eşti protejată de toate. Simţi că ai lângă tine ceea ce ai căutat dintotdeauna. Numai el ştie cum să te facă ‘’să-ţi ieşi din minţi” şi cum respiraţia ta să se oprească pentru câteva secunde. Numai el ştie să muncească astfel încât să aducă strictul necesar în casă şi totuşi să mai aibă timp să îţi asculte ţie mofturile.
Bărbaţii, mici ticăloşi, mari indispensabili.

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Ce e viaţa? E nimic. Un praf în vânt. E un firişor de apă în marea eternă. Toţi vor să o aibă şi când o au… unii renunţă la ea. Într-o secundă. E simplu. După ce obţii ceva, nu mai vrei. Nu mai ai nevoie. De ce oare suntem aşa? Ne place să ne provocăm singuri dureri. Ajungem să ne complacem în starea de suferinţă în care am intrat şi parcă nu am mai ieşi. Ba chiar am face totul să mai primim. Să avem suferinţă cât de multă, deşi nu am recunoaşte asta nici în ruptul capului. Suntem ca animalele, care îşi fac nevoile în cuibul lor şi mai apoi se învârt pe acolo şi declară oficial că acolo e cuibul lor. Sau ca şi câinii, cărora le place să miroase ”treburile” altora. Ne placem să ne învârtim în jurul suferinţelor noastre ca nuca în ceaun. Mai apoi, când ale noastre s-au terminat, ne băgăm nasul în suferinţele altora că de, peste tot mai este loc de încă unul.
Mie îmi place să spun atunci când nu mai pot că eu nu cad, eu mă împiedic. Eu nu plâng ci nu mai zâmbesc.
Probabil dacă ar fi o persoană care să ne asculte tot timpul cum ne plângem de milă, ar fi cea mai bună prietenă a noastră. Prietena suferinţelor noastre. De mici ne-am obişnuit cu sentimentul de autocompătimire şi nu mai putem renunţa la el. Suntem flămânzi după dragoste, după atenţie şi după milă. Cerşim din priviri dragostea ca un căţel care cere un os. Şi pentru ce? Nu uita dragul meu prieten că osul i se azvârle câinelui ca pe ceva nefolositor. Aşa ai vrea să primeşti tu dragostea? Ca pe ceva gata scurs, expirat şi de pe marginile căruia să mai lingi câte o bucăţică de afecţiune?
Cine suntem noi? Noi suntem lacomi după iubire, suntem cerşetori ai afecţiunii şi practicăm sportul autocompătimirii. Noi? Suntem un căţel în aşteptarea osului.

Încrederea înseamnă să reuşeşti să laşi armele deoparte alături de o anumită persoană. Să fii conştient că ai lăsat armura jos şi să nu te temi. Să te arunci cu braţele deschise într-un abis, să ţii ochii închişi şi să ai încredere că cel de jos te va prinde.
Încrederea înseamnă să-ţi oferi inima pe un platou deşi eşti conştient că oricând ea poate fi ciopârţită şi sfâşiată în mii de bucăţele. Şi totuşi… să o scoţi din piept şi să o întinzi pe tavă cu mâinile tremurânde cu posibilitatea ca aceasta să fie ultima oară când o vezi.
Încrederea? Ea înseamnă să te laşi luat de mână şi să fii traversat strada fără ca măcar să deschizi un ochi sau să-ţi tresalte inima. Ea înseamnă să priveşti adânc în ochii persoanei de lângă tine, chiar dacă eşti pe un pat de spital, conectat la mii de aparate… şi dacă acea persoană te mângâie şi îţi va spune că totul va fi bine, tu să ştii că aşa va fi pentru că ai încredere oarbă.
Încrederea… e ceva nepreţiut… e ceva ce trebuie să dai deşi ştii că aceasta va fi sfâşiată şi mâncată de lupii care stau la pândă. Încrederea… e ceva ce de acum voi oferi mai greu!

Cum e treaba asta în iubire? Suntem ca un  magnet care are polul pozitiv şi e  atras de cel cu polul negativ? Am auzit fel şi fel de variante.

Cuplul numărul 1! Să presupunem că avem un cuplu, da? Ei bine, ea este vorbăreaţă, zăpăcită, dezgheţată, descurcăreaţă şi foarte distrată. El este sobru, serios, introvertit, tăcut şi îi place liniştea. Oare o zi tipică de-a lor arată aşa? Ea vorbeşte câte vrute şi nevrute, el se preface că o ascultă dar se gândeşte la afacerile lui, mai mormăie din când în când ca să îi dea din nou start la vorbă. Ies în oraş, ea gesticulează, se distrează, vorbeşte toată seara şi în final ajunge acasă istovită. El, odihnit, tăcut toată seara, ajunge acasă şi parcă i se pare prea bizară liniştea. Se duce spre ea şi spune cu jumătate de gură : ”Şi, ce mai zici?”.

Cuplul numărul 2! Aici putem introduce două categorii de cuplu. Cuplul tăcut şi cuplul ”bombă”. Cuplul tăcut: de când se întâlnesc au puncte în comun. Tăcerea în mod special. Ea tace, el tace. Noi tăcem. Din 5 în 5 minute, spun : ”Şi, mai zi ceva.” Asta cu rândul. Când el, când ea. Şi repetând fraza aceasta atât de des, li se pare că au întreţinut o conversaţie. Nu au divergenţe. Nici nu au cum, nediscutând! Se căsătoresc, trăiesc aşa bine mersi 10 ani, au 1-2 copii, ca în final să semneze actele de divorţ. De ce? MONOTONIE. Şi se tot întreabă cumde că au lăsat monotonia asta bat-o vina să intre în vieţile lor. Păi ,ea era prezentă de la început fraţilor!

Cuplul ”bombă” îl recunoşti de la depărtare. Ei întreţin distracţia, menţin atmosfera. Peste tot pe unde merg, vorbesc cu rândul sau deodată. Au parte de distracţie dar şi de conflicte. Des. Când ajung acasă, se ceartă care a vorbit mai mult sau care are ultimul cuvânt. Din joacă, sau mai puţin, mai nimereşte câte un pantof, doi, prin aer şi apoi la somn. Nici noaptea nu au linişte, deoarece unul trebuie neapărat să vorbească prin somn. Au viaţa distractivă, dar s-ar putea să sfârşească cu câteva fracturi.

Parcă orişicum o dăm, nu sună bine. Dar eu m-am convins! Sunt o persoană extrovertită, căreia îi place să comunice. Atenţie! Nu să susţină un monolog! Dar nici în certuri nu vreau să o ţin toată ziua! Ce e de făcut? Dacă lumea spune că se atrag contrastele, eu de ce nu sunt atrasă de oamenii tăcuţi şi introvertiţi? Ba chiar mă irită.  Nici nu mai ştim. Contraste sau asemănări?

imagine preluată de pe:    www.deviantart.com

Oricât de puternici am fi… avem momente când cădem. Toţi. Şi cu cât suntem mai puternici, cu atât mai mari sunt şansele să cădem mai rău.

Ştiu, sunt momente când simţi că chiar dacă stai în picioare, tu de fapt eşti jos. Cât de jos se poate. Ai momente când la 18, 19 ani… te simţi ca la 40,50 de ani. Când simţi că ţi-ai trăit viaţa mai mult decât trebuia. Eu îi înţeleg pe cei care spun că se simt bătrâni deşi au doar 20 de ani. Chiar dacă pielea ţi-e fină şi eşti sănătos tun, sufletul tău să fie atât de îmbătrânit şi plin de zbârcituri încât dacă mai suflă o dată, cedează. Să te simţi atât de trecut prin viaţă, încât să nu mai fii surprins când auzi o noutate. Totul să ţi se pară sec şi vechi.

Şi asta de ce? Pentru că tu, da tu, ţi-ai dat an cu an din sufletul tău. Ai dat câte puţin din viaţa ta celor în nevoie. Ai crezut că eşti puternic. Că tu poţi rezista fără ca cineva să te ajute. Fără ca să te reîncarci cu noi rezerve pentru viaţă. Dar acum… ţi s-a terminat oxigenul. Ce vei face?

 

 

 

 

imagine preluată de pe:  www.deviantart.com

Ce sunt regretele de fapt? Sentimentele de părere de rău?  Ceea ce simţi atunci când ai făcut ceva şi nu trebuia să faci, sau când nu ai făcut ceva şi ai fi vrut să faci? Aproximativ toată lumea are regrete. De la mic la mare. Astăzi când mi s-a dat leapsa de către Ionuţ ca să raspund la întrebarea: ”care-s regretele voastre din copilarie si pana acum?”, am rămas pe gânduri. M-am uitat în trecutul meu şi am observat că nu prea am regrete. Şi am zis totuşi…

Regretul meu cel mai mare este că nu sunt tot timpul aşa cum ar trebui. Că fac oamenii la care ţin tot timpul să sufere şi nu îi las foarte mult să se apropie de sufletul meu. Probabil va-ţi fi aşteptat să zic că regretul meu cel mai mare este că s-a terminat o prietenie frumoasă de mulţi ani între mine şi fosta mea cea mai bună prietenă. Da, îmi pare rău că s-a terminat dar nu regret. Aşa am ajuns să descopăr cine ţine la mine cu adevărat, ce înseamnă iertarea şi cât de mult am ţinut la ea prin faptul că am suferit atât de mult. Şi dintr-o întâmplare din care am avut ce învăţa, nu am ce regreta.

Nu regret faptul că am suferit foarte mult, asta m-a făcut să devin ceea ce sunt azi. Tot ce regret este că nu sunt o persoană mai buna, o persoană care să aducă fericirea în inimile celor de lângă mine, cu orice preţ. Şi mai regret ceva. Regret că nu am o voce de înger. Aş cânta zilnic.  Regret că nu sunt zilnic o ALINAre şi că nu pot face lumea un loc mai bun. Regret şi mă doare inima când văd un copil orfan sau un bătrân părăsit.

Regret că nu pot lua regretele din inima celor de lângă mine. Regret- să fie, sau să nu fie?

S-a mai împlinit un an de când ne-am adunat noi, barbarii. S-a mai împlinit un an de când putem să umblăm în turmă, de când suntem mai mulţi şi cică, mai puternici. Ne-am adunat toate accentele, mai ciudate şi mai puţin ciudate şi am mers înainte, ca după unire să ne ascultăm unii pe alţii şi să zâmbim la dialectul ”amuzant” pe care-l auzim. Au trecut vremurile de când trebuia să scoţi paşaportul(presupusul) ca să treci din Moldova în Transilvania.

1 Decembrie. Era o zi de iarnă. O zi friguroasă. Oare de ce noi românii ne-am unit într-o zi de iarnă? De ce nu s-a întâmplat şi la noi, ca la americani, unirea într-o zi de vară? Dar e perfect aşa. Nici că se putea mai bine. O zi rece pentru oameni reci. O zi de iarnă, pentru oameni cu sufletele gheaţă. O zi care exprimă sărăcia( copacii goi), instabilitatea(bate vântul sau nu bate?), făţărnicia (trebuie să ne îmbrăcăm cât mai gros, cu cât mai multe haine).

E simplu. La noi nu a fost ca la americani. La noi nu a fost o zi de vară în care să putem să ne bucurăm sub bătaia soarelui de libertate. Noi de fapt nici nu ne-am bucurat cu adevărat. Eram prea îngheţaţi ca să mai putem mima vre-un gest ceva. Poate doar am încercat să deschidem gura să ţipăm, dar nu am reuşit, eram îngheţaţi ( de aici şi lipsa dreptului cetăţeanului, dintotdeauna am fost opriţi din a ne exprima sentimentele).Dacă în alte ţări, în special SUA, vezi steguleţe pe la casele oamenilor de ziua Unirii, la noi nu vezi nimic. Totul e pustiu şi gol. Bate vântul. Din când în când, în graba românilor, observi pe câte un panou un steag. Dar nu al României. Ci a lui Geoană sau Băsescu, urmează alegerile din turul doi.

Şi ne mai mirăm de ce românii sunt reci, îngheţaţi şi stagnează veşnic în acelaşi loc! Pentru că până şi Unirea s-a realizat într-o vreme rece, îngheţată, de 1 Decembrie! La mulţi ani românilor!

 

imagine preluată de pe:                  http://organizatiastudentilorbasarabeniconstanta.files.wordpress.com

Cum ar fi dacă am continua să trăim normal, să ne trăim viaţa aşa cum dorim… şi… deodată, să murim? Viaţa e frumoasă, o trăim, mergem înainte. Suntem tot timpul posaci şi răutăcioşi, ne certăm cu cei dragi şi ţinem ”ranchiună”. Trec săptămânile până începem să vorbim din nou cu ei, şi atunci răutăcioşi. Ţinem ascunse sentimentele noastre faţă de cineva, nu ne obosim să facem complimente şi nu spunem persoanelor dragi cât de importante sunt pentru noi. Nu zâmbim şi nu ne facem timp să admirăm natura şi frumuseţea. Nu ne facem timp să privim în ochi un copilaş inocent şi nu ne facem timp să comunicăm cu familia. Este timp nu? Poate că da, poate că nu.   Şi poate că…. mâine nu vei mai avea ocazia să faci toate acestea. Poate că…. închizi ochi şi nu mai respiri. Şi, s-a terminat!

”       Marele eseist si istoric scotian Thomas Carlyle s-a casatorit cu secretara sa, Jane Welsh. Ea a continuat sa lucreze pentru el, dar cand aceasta s-a imbolnavit, Carlyle, care era profund devotat muncii sale, nu a bagat-o in seama, asa ca a lasat-o sa lucreze in continuare. Dar ea avea cancer si in cele din urma a ajuns la pat. Desi Carlyle o iubea cu adevarat, si-a dat seama ca nu prea are timp sa stea cu ea si ca nu-i poate acorda prea multa atentie. Apoi ea a murit. Dupa inmormantare, Carlyle s-a dus in camera lui Jane, i-a vazut jurnalul ce statea pe masa, l-a luat si a inceput sa-l citeasca. Pe o singura pagina era doar un rand: “Ieri a petrecut o ora cu mine si m-am simtit ca-n paradis: il iubesc atat de mult”. O realitate pe care a fost prea orb sa o vada i se releva acum cu o limpezime zdrobitoare. Fusese prea ocupat ca sa-si dea seama cat de mult a insemnat el pentru Jane. S-a gandit la toate momentele in care a fost preocupat de munca sa si nu a putut sa-i dea atentie. Nu o vazuse suferind. Nu vazuse dragostea ei. Intorcand pagina, a citit niste cuvinte pe care nu le va uita niciodata: “Am ascultat toata ziua pentru a-i auzi pasii in hol, dar acum e tarziu si cred ca azi nu va veni”. A pus jurnalul inapoi pe masa si a alergat afara. Prietenii l-au gasit langa mormantul ei, acoperit de noroi. Avea ochii rosii de plans; lacrimile ii siroiau pe obraz. “Daca as fi stiut, daca as fi stiut”, striga el. Dupa moartea lui Jane, Carlyle nu a mai scris decat foarte putin. Ii neglijezi tu pe cei dragi?    ”

Întrebarea aceasta ar trebui să ne-o punem cu toţii. M-a pus pe gânduri prea mult această povestioară, ca să nu o împărtăşesc cu voi.   Oare, eu sau tu…. uităm de cei dragi şi chiar uităm uneori cât ne sunt de dragi?

Se plimba prin zăpada înaltă. În spatele ei rămâneau doi paşi imprimaţi în covorul alb imaculat. I se păru că vede ceva sclipind în zare. Ceva o atrăgea. Un chip. Începu să alerge. Nu simţea crivăţul de iarnă, nu simţi când fularul îi alunecă de la gât în zăpada albă. Continuă să alerge. Tot mai tare, mai tare… până când se opri. Era foarte obosită. Gâfâia. Respiraţia ei era alertă. Încercă să mai facă un pas, încă unul… îşi strânse mâinile pe lângă corp încercând să se încălzească. Simţea că e obosită…. ştia că e obosită. Îşi târâia picioarele. Unul şi apoi cel de-al doilea. Unul, iar cel de-al doilea… ridică privirea. Văzu din nou acea strălucire care o atrăgea. Parcă prinse putere. Ca hipnotizată începu să-i sclipeasca privirea şi să alerge, uitându-se în zare… spre acea strălucire. Dar pe drumul ei auzea strigăte. Deodată mâini apărură de nicăieri şi începură să tragă de ea. Erau reci ca gheaţa şi când o atingeau, lăsau pe ea o amprentă. O mână o prinse mai puternic şi trase de ea. Dar ea, s-a scuturat şi doar paltonul a mai rămas în acea mână. Fata privea în jur derutată, cu groază chiar. Dar nu se opri. Păşi prin zăpadă cum putu mai departe. Picioarele începură să-i îngheţe, gâtul să o doară şi faţa să o usture. Dar mai avea puţin. Încă puţin. Se împiedică. Simţi ceva cald pe faţă. Puse mâna şi apoi o aduse în faţa ochilor. Era roşu. Întinsă pe jos, sângele picura în stropi calzi şi reci pe zăpadă. Cu ultima sforţare, privi în sus. Atunci văzu lucrul cel mai frumos şi mai strălucitor din lume.A plătit un preţ, dar s-a meritat. Zâmbi mulţumită. Dinţii îi erau roşii…. la fel şi zăpada. Încet, încet… se cufundă în neantul cel mai adânc şi mai alb cu putinţă. La suprafaţă, tot ce rămase erau câteva picături roşii şi calde…

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Te-am căutat în locul nostru secret, dar era pustiu. Am alergat să te caut pe banca ta preferată, dar era părăsită. Atunci, speriată am început să alerg în neştire. Te căutam printre străini. Mă uitam la fiecare om de lângă mine cu speranţă în suflet, dar… mare îmi era dezamăgirea… nu erai tu. Te-am căutat prin strigăte de disperare şi lacrimi de amărăciune. Nici acolo nu erai. Disperată, mi-am făcut bagajul şi am plecat să cutreier lumea. Am văzut multe lucruri, dar nu pe tine. Am venit acasă şi am încercat să te caut în singurătate. Cu atât mai mult… acolo nu te-am găsit. Am început să practic sporturi extreme, să caut adrenalina, crezând că poate… dar nu ai fost de găsit. Te-am căutat în susurul de izvor, în bătaia vântului şi în picăturile de ploaie. Tardiv. Atunci, m-a cuprins ura cea mai puternică pentru tine. Speram ca măcar acolo să te găsesc. Dar nu. Lacrimile îmi curgeau pe faţă şi le adunam în pumn, deschideam pumnul şi încercam să văd dacă te oglindeşti în lacrimile mele. Nu erai.
Nu erai în sentimente, nu erai în natură, nu erai în lume. Cu ultima speranţă, am privit către cer. Acolo, am văzut răsăritul cel mai frumos cu putinţă. Nici în el nu erai dar… era ceva. Am închis ochii, mi-am liniştit inima agitată de atâta căutare şi… în sfârşit am înţeles. Când voi înceta să te caut, te voi găsi. Pentru început te voi îmbrăţişa cald şi apoi… mă voi uita în inima mea şi sunt convinsă că acolo… te voi găsi.

imagine preluată de pe : www.deviantart.com

Simt. Ştiu că se apropie. Întreaga-mi fiinţă simte asta. Nările mele adulmecă mirosul ei. Inima începe să-mi bată tot mai tare… cum amintirile se leagă cel mai bine de simţul olfactiv încerc să-mi ţin respiraţia. Dar fără succes. În faţa ochilor mei joacă imaginile una, câte una. Devin melancolică. Nu ar trebui. Dar iarna a venit, sărbătorile se apropie. Mirosul crăciunului nu îmi dă pace. Amalgam de sentimente. Sunt diferită. Diferită de anul trecut. Ciudat cum te poţi schima cât ai clipit. Creşti sau… descreşti. Lucrurile care altă dată mi se păreau importante, acum nu mai au nici o valoare în ochii mei.  Persoanele care altă dată erau totul pentru mine, acum sunt doar nişte amintiri prăfuite. Sentimentele de iarna trecută sunt uitate într-un bagaj al debarasării. E frig. Totul e împodobit. Oamenii sunt agitaţi să cumpere cadouri. Mâncare. Cât mai multă. Îşi freacă mâinile reci pe stradă şi calcă mizeriile lumii.

Dar nu ninge. Nu simt în suflet atmosfera de săbători şi nici nu am planuri. Nu am luat cadouri, nu alerg pe stradă şi nu am persoane cu care să petrec. Tot ce fac e să aştept ninsoarea lipită de fereastra camerei mele şi privind lumea agitată.

Uitându-mă aseară la filmul ”Awake”, mi-a zburat prin minte o asemănare cu ceea ce am văzut. În film, el este anesteziat general, dar rămâne în acelaşi timp conştient. Simte, aude… dar nu poate mişca sau vorbit. E paralizat.
M-a impresionat şi m-a dus cu gândul la noi. Unii dintre noi au viaţa ca sub efectul anesteziei. Simt că viaţa merge mai departe, aud toate nedreptăţile ce se petrec în lume şi nu îndrăznesc să vocifereze. Să se ridice şi să înfrunte viaţa. Nu pot să se implice în viaţă. Sunt paralizaţi în monotonie şi prinşi în funiile lenei şi delăsării. Măcar dacă ar striga după ajutor. Dar nici măcar asta nu pot.
Oare noi cum suntem? Îndrăznim să ieşim de sub efectul anesteziei şi să înfruntăm viaţa? Sau preferăm să ne-o petrecem veşnic pe o masă de operaţie sub efectul anesteziei pentru că aşa e mai comod?

Pentru început, când l-am zărit prima oară pe Geoană ţopăind… m-am gândit: ”Ce drăguţ. Tipul nu se teme să se exprime în public.” A ţopăit, a dansat, şi-a pupat neamurile şi a trecut la victorioasa declaraţie: ”Am învins, sunt învingător!” Ar fi fost mai bine să aştepte? Atunci poate poporul ar fi zis că nu se bucură! Ar fi fost mai bine să reacţioneze mai discret? Asta l-ar fi trimis în categoria de oameni insensibili. Ar fi fost mai bine să fie raţional? DA! Nu e plăcut să ştii că o ţară întreagă te-a văzut ţopăind de fericire, ca în următorul moment să ţopăie de frustrare. Am auzit şi lucrul că Băsescu avea o vorbă: ”Iarna nu-i ca vara”, şi că noul motto al lui Geoană ar fi: ”Dimineaţa nu-i ca seara!”.
Da, da. Ajungem la binecunoscutul proverb. Cine râde la urmă, râde mai bine. Chiar dacă acel zâmbet, e mai mult un rânjet cu declaraţia de: ”I-am ciuruit!”
Unii au votat pentru că au vrut să lupte împotriva comuniştilor şi împotriva mogulilor, după cum spune Mircea Badea, dar  Dan ne lămureşte cu adevărat de ce românii au votat cu Băsescu şi săracul Arhi nu mai are curajul să-şi facă planuri pentru anul 2010.

Până la urmă…. cine râde la urmă râde mai bine sau… românii nu vor mai râde deloc, doar vor zâmbi a durere cu toată această mascaradă a politicii? Nu vreau să mă gândesc, poate fi într-un ceas rău!

Imagine preluată de pe :     http://www.reportervirtual.ro/

Stătea liniştit la biroul din lemn de brad, cu o cană de cafea aburindă în mâini şi privirea pierdută în zare, pe fereastra mare. Număra fulgii de nea care cădeau încetişor…încetişor…pe pervaz, şi apoi…se topeau. Ar fi vrut să poată pătrunde zarea înceţoşată. Aburul care ieşea din cană, se ridica în sus şi… se contopea cu aerul apăsător din camera friguroasă. Îşi lipi pulovărul gros din lână veritabilă mai bine de corp. Îşi trecu mâna peste faţă şi îşi aminti că nu s-a mai ras de zile întregi. Dar nu prea îl interesa. Se ridică încetişor de pe scaunul care scârţâi sub greutatea lui. Îşi târî paşii până la şemineu, şi mai băgă două lemne pentru a menţine focul. Se îndreptă de spate şi îşi lipi chipul de sticla rece şi îngheţată a ferestrei.

Printre fulgii de zăpadă parcă zărea chipul ei. Încet, încet… imaginea feţei ei se contura tot mai bine. Clipi des şi strâns, ca să fie sigur că nu halucinează. Nu ar fi pentru prima oară. Dar imaginea ei tot nu dispăru. Parcă îi vedea ochii mari şi pătrunzători cu care îl privea fix. Vai, cum îl mai deranja atunci privirea ei. Părea că îl citeşte până în adâncul sufletului. Şi văzu buzele ei şi obişnuitul ei tic de a şi le muşca. Privirea i se îndreptă către părul lung şi moale care îi încadra chipul suav şi îi curgea uşor pe lângă corp. Ah, ce şi-ar mai fi ”înfipt” nasul acolo şi să tragă adânc pe nări mirosul care emana din pletele bogate. O văzu cum zâmbi uşor şi îşi dezvălui dinţii înşiraţi ca perlele proaspăt scoase din scoica mării. Îşi imagină cum îi spunea încetişor, cu glasul ei blând şi dulce: ”Vorbeşte cu mine, ce te apasă”. Acum ar fi strigat din toţi rărunchii că ea îl apăsa. EA! Ea, care nu mai e. Îngerul care a fost şi nu mai e.

I se păru că întinde mâna spre el. Mâna ei micuţă care îl lovea prieteneşte peste cap. Atunci el, cu speranţă în suflet, întinse şi el mâna. Dar… se lovi cu un sunet gol de sticla geamului care se cutremură la lovitura puternica. Îşi retrase mâna înroşită, şi o strânse în pumn puternic. Uită. Ea… nu mai exista. Era ca acea fereastră din faţa lui…. goală, seacă şi rece la atingere.

imagine preluată de pe : www.deviantart.com

Probabil nici nu bănuiţi ce forţă miraculoasă au ochii. Nu degeaba se spune că ochii sunt oglinda sufletului. Ei sunt printre primele lucruri care ne atrag la o persoană. Am să vă spun un secret. Ochii nu sunt numai enorm de atrăgători, dar sunt şi foarte eficienţi în limbajul non-verbal.
Nu-ţi place să fii minţit? Nici mie! Dar, când porţi o conversaţie, urmăreşte ochii celui de lângă tine. Menţine contactul vizual. Dacă în timp ce vorbeşte clipeşte mai des decât de obicei, dragul meu prieten, eşti minţit în faţă! Ochii sunt un indiciu nemăsurabil al adevărului şi a minciunii! Un om, în general clipeşte cam în jur de 7-15 ori pe minut. Când o persoană minte, aceasta începe să clipească mult mai des, de 5-10 ori mai repede! Persoana din faţa ta clipeşte mai des decât de obicei? Alarmează-te, eşti minţit!
Majoritatea oamenilor se luptă cu dorinţa de a fi apreciat. Şi.. în mod sigur cu dorinţa de a şti dacă o persoană îl agreează sau nu. Ei bine, şi de această dată ochii te scot din impas! Menţine contactul vizual cu persoana din faţa ta, cel puţin 2 minute, atenţie, fără să exagerezi. Dacă persoanei din faţa ta i se dilatează pupilele şi observ o considerabila mărire a acestora, e clar, eşti simpatizat şi persoanei respective îi face o enormă plăcere să fie în prezenţa ta. Dar, dacă observi că pupilele sunt mici sau se micşorează pe parcursul conversaţiei, watch out! nu eşti prea agreeat!
Deci, dragi cititori, căutaţi în ochii celor de lângă voi şi veţi găsi întregul Univers!

Dacă ziua de mâine nu ar mai fi…. oare am spus tuturor persoanelor astăzi cât le iubesc? Oare… i-am lăsat cu un zâmbet pe buze şi nu cu o lacrimă în ochi? Oare i-am ajutat astăzi cât de mult am putut? Mi-a păsat mie de ei, sau m-am ascuns în indiferenţa mea obişnuită? M-am bucurat eu îndeajuns de ceea ce văd în jurul meu? Am savurat fiecare clipă şi moment?
Dacă eu nu aş mai fi mâine… persoanele din jurul meu vor simţi lipsa dragostei ce emana sau nu emana din mine? Oare… aş fi certată cu multe persoane şi lucrul acesta va rămâne aşa pentru că e prea târziu să-l repar? Şi-ar aminti cu fericire sau cu tristeţe de mine? Vor rămâne în amintire cu zâmbetul meu sau cu lacrimile mele?
Şi oare… dacă mâine nu va mai fi… am trăit eu astăzi îndeajuns cât şi pentru mâine?

Cad fulgii de zăpadă peste oraşul pustiu şi îngheţat.
Afară, o bătrână gârbovită a ieşit la măturat.
Îşi târâie paşii prin zăpada aşternută,
Are riduri, prin numeroşi ani e trecută.

Stă cu mătura în mână şi se uită în zare…
Aşteaptă ceva. Vrea să fie sărbătoare.
Dar drumul… e gol, trist şi părăsit
Doar poarta se trânteşte cu-n sumbru scârţâit.

Sărmanei femeii, o lacrimă îi curge şi se prelinge pe obraz.
Ar vrea, atât de mult ar vrea să-l sărute pe grumaz,
Pe fiul ei, pe iubitul ei băiat
Pe care încă ea nu l-a uitat.

Dar vremea nemiloasă pare să-i tot spună:
”Plangi degeaba, o tu, bătrană nebună!
Nu ştii că el lumea-n cap şi-a luat,
De la tine, fără o privire-n urmă a plecat!”

Şi bătrâna, apăsată de ani şi de poveri,
Începu să strige, să-şi reverse-ale ei dureri.
Cu un trist oftat, lăsă deschisă poarta.
Poate, poate s-a îndura şi de ea soarta.

Intră în casa goală şi rece,
În lacrimi mai să se înece.
Încă un an singură şi părăsită,
Bătrână şi de nimeni iubită.

Săraca mamă cu mâinile tremurânde,
Se-aşeză pe pat şi începu să cânte.
Închise ochii şi-n faţa ei zări,
Îngeri mulţi, mii şi mii!

imagine preluată de pe : www.deviantart.com

S-a demonstrat ştiinţific că dacă spui oamenilor să nu se gândească la culoarea roşie, exact acolo le fuge mintea. Automat, eu dacă acum îţi spun: ”Nu te gândi la persoana pe care vrei să o uiţi”, exact la ea îţi aleargă gândul. Nimic nu e mai dureros decât să ştii că ai vrea ca acea persoană să însemne nimic pentru tine şi totuşi… mintea şi inima să-ţi spună că înseamnă totul.
Ai vrea să o uiţi, ai vrea să nu fi existat niciodată şi ai vrea ca niciodată să nu-ţi mai aminteşti de acea persoană. Ori ţi-a sfâşiat sufletul în mii de bucăţi, ori te-a dezamăgit amarnic sau şi-a bătut joc de tine. Oricare ar fi cauza, ai vrea să înlături din viaţa ta persoana care a provocat-o.
Surpriză! Nu vei putea uita acea persoană, decât când vei înţelege pe deplin că trebuie să înveţi o lecţie. Trebuie să analizez faptele şi să te gândeşti ce s-a întamplat de s-a ajuns până acolo. Să te gândeşti unde ai greşit şi mai apoi… să te axezi pe alte lucruri în viaţă. Da, întradevăr lucrurile interzise în viaţă sunt bune, dar otrăvitoare!

Cine eşti tu când nu te vede nimeni? Eşti o persoană în societate şi alta în cămeruţa ta?
În public eşti fericit, tot timpul cu zâmbetul pe buze… glumeşti cu toată lumea, emani numai voie bună? Dar… acasă, în umila ta încăpere 4 pe 4 lacrimile îţi curg şiroaie şi nimeni nu e lângă tine să ţi le şteargă? Joci şi tu jocul murdar şi depravat al oamenilor de a se ascunde după o mască josnică a veşnicei fericiri? Cui crezi că-i vinzi faţeta ta de clown fericit? Nouă poate da, dar ţie… ţie nu-ţi poţi vinde această minciună amară şi ironică.
În public eşti manierat, educat şi vorbeşti cu cuvinte alese, iar când nimeni nu te vede… dai drumul cuvintelor porcoase, manierelor care lasă de dorit şi comportamentului obscen?
Lumea o poţi minţi, dar poate numai pentru o perioadă. În final, vor descoperi cine stă în spatele măştii. Sau dacă nu vor descoperi, poate tu îţi vei pierde identitatea şi chiar tu însuţi vei uita în final cine ai fost.
Când nu te vede nimeni… oare cine eşti tu? Câte măşti porţi? Ai curajul să arăţi lumii cu adevărat cine eşti? Sau vei continua să minţi lumea şi pe tine însuţi, pretinzând că eşti cineva care nu poţi fi. Ce se ascunde în spatele măştii?
JOS masca! Ai fost DEMASCAT!

imagine preluata de pe : www.deviantart.com

Se uita la mine cu ochii mari albaştri şi părul blond aranjat frumos în bucle. Avea o curiozitate copilărească în sclipirea privirii ei. S-a îndreptat spre mine, şi-a dat cu mânuţa ei mică firele de păr de pe faţă, care o deranjau şi printre cei câţiva dinţişori ai ei, mi-a zis grav şi apăsat:

- Ştii, ar trebui să fii mai felicită tu!

M-am oprit din muncă şi m-am uitat la ea pe sub ochelari. Ceva din făţuca aceea de îngeraş mă făcu să zâmbesc. I-am luat mânuţa mică şi durdulie în mâinile mele, m-am uitat serios în ochii ei şi am întrebat-o:

- Ce te face să spui asta? Eu sunt fericită.

Fetiţa, contrariată şi-a smuls mânuţa, şi-a pus mâinile în şold şi s-a uitat la mine încruntată.

- Pe mine nu mă păcălesti. Spune-mi unde e luminiţa ”aţea” care sclipea la tine ”aiţi”, în ochi când elai felicită?

Şi şi-a întins degeţelul spre ochii mei, arătându-i acuzator. Stupefiată, am privit în jos spre acea mână mică de om şi am realizat că m-a citit mai bine ca oricine altcineva. O lacrimă şi-a făcut cale printre gene. Am şters-o fugitiv, am privit spre îngeraşul din faţa mea şi i-am zâmbit. Fetiţa, a venit şi m-a îmbrăţişat şi mi-a spus la ureche:

- Nu contează să stii. Nu fi tlistă. Eu te ”ubesc” şi aşa.

Mi-a ”aplicat” pe obraz două buze moi şi fragede, s-a uitat la mine jucăuş şi a ieşit fugind din cameră.

Săraca, nu ştia că în urma ei a lăsat o inimă cercetată şi trezită la viaţă.

Ştiai că atunci când te laşi cuprins de amărăciune, îi molipseşti şi pe cei din jur? Când din sufletul tău iese doar tristeţe şi o rană adâncă în urma trădării făcute de o persoană dragă, sufletul tău de fapt se otrăveşte.  Doare, doare îngrozitor de tare să primeşti lovituri de la persoanele de la care nu te aştepţi, de la persoanele importante pentru tine. Dar doare şi mai tare să-ţi chinui sufletul cu această pedeapsă?

E greu să laşi amărăciunea să iasă afară din tine. E greu, după ce ai adunat atâtea resentimente şi ai atâtea planuri de răzbunare, să renunţi la tot deodată.  Dar… de ce oare să te distrugi bucăţică cu bucăţică doar pentru că ai fost trădat. Da, ai fost rănit. Doare. Îţi vine să urli. Vrei dreptate. Dar nu există dreptate. În plus, uită-te la oamenii de succes. Cu toţii au ajuns acolo doar modelându-se. Cum? Prin suferinţă. Cel mai mare scriitor din America, a rămas corigent exact la engleză. Toţi oamenii care au rămas în istorie, dacă citeşti viaţa lor, au câte cel puţin un eşec.

Zdrobindu-te ajungi în vârf! Haide să ne întâlnim la poarta fericirii cu inima eliberată de amărăciune!

Am intrat pe o uşă.

Am intrat atunci

când nimeni nu m-a vrut,

când nimeni nu m-a văzut,

când nimeni nu m-a simţit.

Am intrat…

Dar… acum,

Acum nu mai pot să ies.

Am intrat în necunoscut

Fără nimeni lângă mine,

Fără nimeni care să mă ajute.

Acolo, dincolo de uşă

Am găsit ceea ce aveam nevoie.

Şi eu, mai mult ca oricând

Aveam nevoie de uitare.

Aveam nevoie să uit.

Să uit că nimeni nu mă vrea,

Că nimeni nu mă vede,

Că nimeni nu mă simte.

Asta am găsit dincolo

de uşa care mi s-a deschis.

Am uitat tot, chiar şi de mine.

Da… am uitat de mine.

Şi încă cum am uitat de mine!

Tot.

Tot a fost şters din memoria mea.

Prietenii, duşmanii,  întreaga lume,

Toţi s-au evaporat.

S-au pierdut în necunoaştere în faţa mea.

Acum am durere, suferinţă, uitare…

Am uitare, am obţinut ce mi-am dorit…

Sufletul mă doare,

Inima mi-e amorţită,

Trupul meu mă-nfioară.

Parcă nu mai exist.

Am devenit o stafie

ce se plimbă-n necunoaştere.

Vreau să ies de-aici!!!

Vreau să ies!!!

Mă întorc spre uşă…

Pot să văd uşa.

E acolo, o văd, o simt…

Încerc să o deschid…

Mă chinui, mă doare…

Nu pot s-o mai deschid.

A fost închisă cu o cheie.

Cineva m-a închis aici.

Cineva sau ceva.

Pot să-i aud dincolo de uşă.

Toţi mă strigă,

Toţi mă cheamă înapoi.

Ce rost mai are?!?

Nu vreau să ies pentru ei,

Vreau să ies pentru mine.

Acum, aici, doar eu contez.

Vreau să ies…

Nu pot, nu mai am putere…

Sunt sleită…

Şi ei… ei mă tot cheamă…

Ce prostie!…

Pentru ce mă cheamă acum?

Pentru ce mă vor înapoi?

Ei, ei m-au băgat aici!

Ei, cei de după uşă,

Cei care acum plâng după mine,

cei care nu m-au vrut,

cei care nu m-au văzut,

cei care nu m-au simţit.

Ei mă cheamă înapoi.

Nu vreau să mă întorc la ei.

Vreau să mă întorc la mine.

La mine.

Vreau să-mi amintesc de mine.

Să mă vreau din nou.

Să mă văd din nou.

Să mă simt din nou.

Mă vreau pe mine.

Mă vreau pe mine,

Şi nimeni nu mă  poate ajuta,

Nici măcar eu.

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Ştii, atunci când m-ai privit intens şi profund, am simţit încetul cu încetul cum inima mi se topeşte aşa cum gheaţa se topeşte când iarna a trecut. În ochii mei au apărut culori de nedescris, pupila mi s-a mărit ca o floare ce se deschide pentru a primi mai multă lumină. Când m-ai atins uşor, din greşeală, tot trupul mi-a tremurat ca prins de spasme de la anotimpul ce înfloreşte. Faţa mi s-a făcut roşie ca un bujor… a început să înflorească. Şi inima mea răspândea peste tot parfumul dragostei dintâi. Asta a fost primăvara. Dulcea primăvară.
Mai apoi… inima mea a început să se încălzească şi mai tare. S-a făcut ca soarele ce încălzeşte turiştii ce stau întinşi pe nisipul mării. Ochii mei s-au colorat ca marea însăşi, când e limpede şi senină. Sufletul îmi tresărea la auzirea vocii lui ca şi tresăritul copiilor când a sunat clopoţelul pentru vacanţă. Mi-am lăsat sentimentele la vedere, în faţa lui, aşa cum fetele îşi ”aruncă” hainele de pe ele când căldura le ”înfierbântă”. Faţa îmi lumina de fericire, aşa cum soarele lumina pe cer. Totul striga în jurul meu, în special sângele care-mi alerga prin vene: ”Hey, a venit vara!”
Şi… toamna a sosit mai repede decât mă aşteptam. Vântul a început să bată în căsuţa inimii mele şi s-a pornit o furtună imensă. Lacrimile au venit aşa cum ploile de toamnă vin: reci şi lungi. Totul a început să se destrame, să putrezească şi din inima mea încet, încet se rupeau bucăţele aşa cum frunzele se rupeau şi cădeau din copaci. Lin şi pe totdeauna! Ochii mei au căpătat nuanţa melancoliei, nuanţa tristă a cerului care apune. Aşa cum păsările se pregăteau de plecare, aşa şi sentimentele mele erau gata. Fără bagaje, fără rămas bun, fără nimic.
Inima mea a început să se facă tot mai rece. Ochii mei… ah, ochii mei… erau ca luna plină într-o noapte geroasă. Totul pe strada sufletului meu era pustiu şi îngheţat. Nici urmă de frunză nu se mai vedea, nici urmă de bucăţile din inima mea. Totul era gol şi descoperit. Lacrimile, ele… erau ca un ţurţure atârnând de streaşina unei case. Dinţii îmi clănţăneau, faţa îmi era albă şi sufletul amorţit. Am ştiut că… a venit şi iarna.
Am plecat capul. Şi m-am pregătit să adorm aşa cum ursul hibernează pe timp de iarnă. Aşa era mai sigur. Vroiam să mă trezesc abia atunci când…. va fi din nou primăvară. Afară şi… în sufletul meu.

imagine preluată de pe: www.imaginelife.ro

Conform statisticilor, 60% dintre voi v-aţi petrecut sărbătorile în familie. Probabil anul acesta aţi avut ocazia să vă întâlniţi cu cei dragi vouă, să depănaţi amintiri şi să reînodaţi legăturile. Desigur, aţi avut zile deosebite.
Ceilalţi, care şi-au petrecut crăciunul cu prietenii, au avut ocazia să zâmbească mai mult, să realizeze că în jurul lor sunt persoane care ţin la ei şi că nu sunt singuri. Desigur şi aceştia au avut momente cât mai plăcute.
Mai sunt categoriile care au mers în străinătate şi în alte locaţii. Aceştia au avut ocazia să vadă lucruri noi, să experimenteze lucruri noi şi să aibă şi ei poate cele mai frumoase clipe din an.
Dar… oare ce momente au avut cei care nu au pe nimeni? Cei care sunt singuri şi poate nu au avut să mănânce un colţ de pâine cu ocazia sărbătorilor. Sunt copii care în seara de Crăciun au plâns de frig şi de foame. Oare… aceştia cu ce amintire vor rămâne?
Sărbători fericite în continuare!

Cel care îţi bârfeşte pe cineva la ureche, mai târziu ghici ce va face! Te va bârfi pe tine. Aste este regula. Oamenii a căror sport naţional este bârfa, nu se vor lăsa de acest sport nici măcar pentru prietenul cel mai bun. De ce? Pentru că ei prin asta se distrează. Prin asta simt că trăiesc. Degeaba speri că se va schimba pentru tine, sau degeaba speri că dacă te faci prieten cu bârfitorul, mai târziu nu te va bârfi şi pe tine. Din contră, te va bârfi mai mult pe tine deoarece va şti mai multe despre tine.
Eu una decât să am aşa prieteni, prefer să nu am deloc. Dar tu? Ce prieteni ai? Prieteni care zi de zi îţi aduc noutăţile de prin oraş şi încă puţin înflorite? Sau prieteni cu care petreci un timp plăcut fără a bârfi pe nimeni?

Eşti un om raţional sau un om sentimental? Eşti omul care face totul cu cap şi atât? Sau poate eşti omul care se lasă ghidat numai după sentimente. De multe ori stăm şi ne gândim ce este mai bine. Să fim raţionali sau… sentimentali? Să ne lăsăm purtaţi de val sau să nu visăm deloc? Să ne omorâm visele?
Oare cum e mai bine? Cum ar trebui să fim? Sunt întrebări cu care se confruntă lumea în ziua de azi. Eu una ştiu că nu vreau să fiu raţională. Nu vreau să fiu aşa pentru că vreau să simt, vreau să pot iubi, vreau să mă bucur de lucrurile făcute pentru că aşa am simţit nu pentru că aşa trebuie. Dar nu vreau să fiu nici sentimentală. Nu vreau ca zi de zi inima să mă doară pentru că persoanele din jur mă fac să sufăr. Nu vreau ca zilnic să visez cu ochii deschişi ca mai apoi să mă izbesc de peretele dur al realităţii. Dar oare sunt sentimentele mai bune? Sau raţiunea învinge? Tot ce ştiu este că : ”omul care nu este stăpân pe sine, este ca o cetate surpată şi fără ziduri.” Totuşi… inima sau creierul?

Cui îi place să scrie şi totuşi nu câştiga nimic din asta până acum, ei bine, de acum… lucrurile stau altfel. www.banipepost.com s-a gândit să răsplătească scriitorul sau bloggerul obosit şi murdar pe degete cu cerneală. Nopţile albe, ochii roşi de la atât stat cu capul în monitor…şi degetele obişnuite să tasteze chiar şi când sunt îngheţate, vor fi răsplătite.
Ei bine, este o informaţie foarte preţioasă şi poate fi luată în calcul de către bloggeri buni şi cu experienţă!

Vezi cum zilele se duc şi anii trec repede în vânt şi noi ne ducem odată cu ei. Vezi cum clipele se topesc. Viaţa a fost adesea comparată cu un lung tren, în care oamenii se trezesc adesea că merg în el. Nu realizăm unde ne-am urcat şi când. Ştim doar că suntem agolo. Fericire… sunt gări unde staţionăm câte un minut, două. Când începem să zâmbim, sună de plecare. Durerile ni se par că sunt staţii lungi, care nu se mai sfârşesc. Cu ochii îndreptaţi tot înainte, aşteptăm nerăbdători gara pe care ne-o dorim. Gara, în care în sfârşit vom staţiona mai mult. Ne hrănim cu momente de plăcere şi visăm cu ochii deschişi. La un moment dat…pe furiş… va suna alarma că am ajuns la destinaţie. Va trebui să ne despărţim de cei cu care călătorem. Să lăsăm bagajele în tren şi…să păşim înainte. Poate că pe fereastra trenului vor sta oameni cu faţa lipită de ea şi cu lacrimi pe ochi, făcându-mi cu mâna. Sau poate că… am fost singură în compartiment şi nimeni nu-mi va spune : ”Ai ajuns. Aici trebuie să cobori. Ne întalnim la poarta 9!”
Până atunci, am să urc în fiecare staţie în tren şi am să urlu cât mă ţin plămânii: ”Tot înainte şofer!”

Ultima zi din an. Privesc în urmă cu melancolie şi înainte cu interes. Şoptesc emoţionată: ”E ultima zi, e ultima zi!” Îmi amintesc de ultima zi din anul 2008. De curiozitatea mea de cum va fi acest an. De lacrima ce a curs pe furiş din ochii mei. Nu mă aşteptam să am un an aşa de încărcat. Nu mă aşteptam deloc. În acest an am descoperit ce înseamnă să suferi, să iubeşti, să fii fericită, să plângi de fericire şi să zâmbeşti cu tristeţe. Am aflat care sunt cele mai importante lucruri în viaţă şi acest an mi-a oferit ce nu mi-au oferit ceilalţi ani.
Acum suntem curioşi. Facem promisiuni pentru noul an care vine. Ne promitem tot timpul că de această dată va fi diferit. Că vom fi mai buni, vom acţiona diferit, vom face mai multe şi vom zâmbi mai mult. Dar cine ne dă această garanţie? Nu înseamnă că dacă treci în alt an eşti mai matur, mai bun şi te ţii mai mult de promisiuni. Nu! Eu una nu am să fac promisiuni de dragul de a le face. Când va fi ora 24:00, voi privi în sus, îmi va curge o lacrimă de mulţumire din ochi, voi respira adânc şi nu voi face nici o promisiune. Doar… voi lăsa lacrima să curgă pe faţă, aşa cum s-a scurs şi anul ce a fost.

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Am fost întrebată dacă gelozia şi posesivitatea sunt semne de iubire. Oare chiar sunt? Depinde în ce măsură şi depinde de la ce persoană vin aceste sentimente.
Gelozia şi posesivitatea sunt într-o formă sau în alta asemnănătoare. Ambele ţin captivă persoana iubită, o leagă cu lanţuri. Zi de zi persoana iubită este suspicioasă, bănuitoare şi nu suportă să te ştie altundeva, decât lângă ea. Şi tu, zi de zi, te macini cu întrebări de genul: ”Oare nu îi inspir încredere?, Oare nu mă iubeşte?, Oare am greşit cu ceva?”. Astfel, relaţia se consumă ca un chibrit aprins şi ţinut în mână. Repede, usturător şi pentru totdeauna. Şi tot ce rămâne… e cenunşă, scrum.
Sau poate că exact acelaşi exemplu de relaţie l-a avut de la părinţi. A crescut în mediul în care unul din părinţi tot timpul îl verifica pe celălalt, nu avea încredere şi adesea, erau certuri în căminul acestora. În acest caz, comunicarea nu ştiu cât de multe roade va da.
Oricare ar fi motivele, dacă iubeşti, deşi e greu să înduri zi de zi să fii verificată, poate, specific POATE, că veţi reuşi să treceţi şi peste aceste obstacole. Pentru că ori te iubeşte prea mult dacă e aşa, ori aşa a fost crescut.

Am intrat în 2010! Şi aşa am făcut, am intrat în acest an cu o lacrimă de recunoştinţă pe faţă. De ce? Pentru că în primul rând eu nu cred în superstiţii cum că, aşa cum vei intra în următorul an, aşa va fi tot anul. Anul trecut am intrat zâmbind. Şi am trăit tot anul plângând. Anul acesta va fi invers. Voi zâmbi cu fiecare ocazie. Nu am făcut promisiuni! Am spus că nu fac. Am intrat liberă, fără să fiu încărcată de povara grea a unor promisiuni pe care cu toţii ştim că nu le vom îndeplini pe toate niciodată. De ce? Pentru că da, toţi ne dorim să fim mai buni. Dar niciodată nu vom fi îndeajuns de buni pentru că este loc de mai mult. Toţi ne dorim să fim fericiţi. Dar ghici ce! Dacă ţi-ai postat la ora 24:00 un zâmbet fals până la urechi şi te-ai uitat ca tâmpul la artificii cu paharul de şampanie în mână, nu aşa o vei ţine tot anul. Bine, poate că privirea tâmpă o vei avea tot anul! )
Aşa că haideţi să privim înainte cu speranţa în suflet că vom mai deschide ochii şi mâine dimineaţă pentru a ne putea bucura de lumină! Că vom mai putea merge pe picioarele noastre şi vom putea mirosi adierea proaspătă a dimineţii. Că încă vom mai avea şansa să ne bucurăm aşa cum putem de ziua ce ne stă în faţă. Şi dacă ar fi după mine..şi după urările pe care eu le pot da, vă doresc la toţi anul cel mai fericit!

Deschise uşa şi intră. Înăuntru găsi un loc cald şi plăcut. În mijlocul camerei era o măsuţă de cafea şi două fotolii. Pe măsuţă, în bătaia soarelui se afla o hârtie. Păşi uşor, ridică hârtia şi citi şoptind :
”10 motive pentru care te iubesc”! Agitată, despături hârtia şi citi cu o poftă nebună:
1. Pentru că ştii să fii tu însăţi
2. Pentru că ştii să mă faci să mă simt unicul bărbat din Univers
3. Pentru că atunci când mă priveşti, mă simt ca şi hipnotizat sub vraja ta
4.Pentru că atunci când te ating, ceva înlăuntrul meu se zguduie şi simt mii de furnicuţe plimbându-se prin corpul meu
5.Pentru că ai fost singura care mi-ai oferit inima, fără ca eu să ţi-o dăruiesc pe a mea
6.Pentru că atunci când eşti în preajma mea, îmi repet de mii de ori :’’sunt bine, sunt bine, sunt bine”
7.Pentru că eşti cea mai puternică fată pe care o cunosc
8.Pentru că aş putea sta veşnic să te privesc fără să mă satur
9.Pentru că fiecare clipă cu tine, o consider ultima clipă din viaţa mea. Atât de fericit mă simt!
10.Pentru că DUMNEZEULE! îmi patinează privirea pe monitor şi tot ce pot vedea e scris de mii de ori ”Te iubesc, te iubesc, te iubesc!”
Cu lacrimi în ochi, întoarse foaia. Pe verso, scria mare: ”1 motiv pentru care te urăsc!”
1. Te urăsc pentru că te iubesc aşa de mult.

imagine preluată de pe: www.deviantart.com

Ne naştem obosiţi. Atât de obosiţi, încât după primul scâncet adormim. Când suntem copii ne plângem că am obosit să ne jucăm. Când mai creştem zi de zi repetăm că suntem obosiţi. Devenind adulţi… oboseala triumfă şi mai mult. Oboseala se citeşte pe feţele noastre şi în ochii noştrii. Avem priviri de oameni extenuaţi. Mergem ca un om care şi-a trăit viaţa până la maxim. Vorbim ca oameni care nu ar mai avea nimic de făcut pe Pământ. Trecem prin viaţă ca gâsca prin apă şi în final… pe patul de moarte respirăm sacadat şi desigur…extenuat. Trecem din viaţă cu veşnica figură şi bine-cunoscută: OBOSEALA! Suntem o specie obosită, un popor obosit şi mai mult… transmitem oboseala celor din jur prin fiecare por al nostru!

Pentru că adorăm viaţa, ne place. Când o trăim ne simţim fericiţi şi intrăm într-o stare euforica.
Pentru că atunci când are prea puţin zahăr şi e mai amăruie, o mâncăm în cantităţi mai mici. Pentru că oricâtă am mânca, nu ne mai oprim deşi ni se face greaţă. Pentru că suntem fericiţi când avem parte din plin de ea şi trişti când nu mai avem deloc. Pentru că şi viaţa, ca şi ciocolata e împărţită pe bucăţele. Pentru că de obicei se termină mai repede decât am vrea. Şi…nu în ultimul rând pentru că atunci când am terminat-o… tot ce rămâne e un ambalaj gol.

imagine preluată de pe: http://bloguldeciocolata.files.wordpress.com

Mă gândesc din nou la tine.
Îţi văd ochii… buzele…
Dar… de ce? De ce să mă gândesc la tine?
De ce, dacă acest gând amar
Îmi fură din apele ochilor mei
Picături ce par de gheaţă.
Ele nu sunt blânde ca roua
Ce mangaie dimineaţa florile,
Ci mă secătuiesc,
Lăsându-mă fară viaţă.
În inima mea aud ecoul
Glasului tău,
Şi inima mea are glasul ceasului:
TIC TAC…TIC TAC…
Dar ceasul se aude tot mai rar…
Rar… rar… şi se opreşte.
Oare să fi murit inima mea?
Asta să fi fost totul?
NU! A murit doar dragostea mea pentru tine.

Oare cu cât ne-am schimbat noi faţă de romani, faţă de trecutul monstruos care le stă în spate? Se ştie că suntem un popor latin, ne lăudăm că în venele noastre curge sânge pur latin. Şi parcă… dacă stau să meditez, nu aş putea să nu aprob acest lucru. Îmi amintesc de poveştile cu romanii, de luptele lor sângeroase, de lăcomia nestăpânită după bani, de dorinţa de putere şi de vulgaritatea lor. Oare cu cât ne-am schimbat noi, acum, românii faţă de ei, din vremurile de atunci? Încă ne mai sclipesc ochii la fiecare leuţ pe care îl vedem. Încă mai dorim să deţinem puterea, suntem needucaţi şi încă ne purtăm porcos în preajma femeilor. Ce ne deosebeşte pe noi românii de romani? Ah da, ei deţineau puterea! Noi, nu.

Ciudat, chiar foarte ciudat cum în ultimul timp apare tot mai multă lume şi noi ne simţim tot mai singuri. Cum suntem înconjuraţi permanent de oameni şi noi simţim că doar puţini sunt cu adevărat alături de noi. Peste tot pe unde mergi sunt oameni, oameni şi iar oameni. Şi tu, totuşi nu te simţi iubit, nu te simţi apreciat şi nu te simţi aproape de nimeni. În toată această masă de oameni să nu fie nimeni care să fie TOTUL pentru tine?
Sunt mulţi. Americani, europeni, asiatici, africani…sunt enorm de mulţi! Bunici, mame, copii, verişori, taţi. Mulţi, foarte mulţi. Dar oare asta să aiba importanţă? Că sunt mulţi dar… puţini contează cu adevărat?

”Eu”, ”Mie”, ”Al meu”. Vă sunt cunoscute? Sunt cuvintele care zilnic ne ies din gură nu? Noi oamenii ne-am născut cu dorinţa de posesiune. Când avem 1 an, dorim jucăria de la copilaşil de alături pentru că ni se pare mai drăguţă. Ajungem pe băncile şcolii şi acolo dorim să avem notele celui de lângă noi, înfăţişarea celui de lângă noi sau familia celuilalt.
Şi creştem aşa, cu dorinţa asta în inimă care se imprimă tot mai bine de a avea ce nu e al nostru. Ajungând adulţi, ne uităm peste gardul vecinului şi acolo totul ni se pare mai bun şi vrem să fie al nostru. Suntem egoişti. Atât de egoişti încât am fi în stare să ne păstrăm înfometaţi pe noi înşine din dorinţa de a avea mai mult. Dacă am fi într-o încăpere închisă împreună cu mai multe persoane şi am avea doar o bucăţică de pâine, am prefera să păstrăm bucăţica de pâine ascunsă, murind înfometaţi, cu teama ca nu cumva cel de lângă să dorească din bucăţica ta. Şi asta dragii mei… ne conduce la singurătate, răutate şi urâţenia sufletului.

Vântul îi adia prin părul lung şi bogat. Roşie la faţă, urca muntele cu elan. Zăpada era între solid şi lichid. Norii de pe cer erau de un albastru deschis. Pe alocuri, se vedeau copacii goi şi străpunşi de frigul iernii. Ea continua să urce mai sus, tot mai sus… Ajunsă în vârf, îşi trase răsuflarea şi privi în jur. Se vedea tot oraşul de acolo. Oameni minuscului continuau să joace jocul societăţii. Casele arătau ca nişte machete de aici. Ea îşi puse mâinile pâlnie la gură şi strigă cât o ţinu plămânii: ”Sunt fericită!!”. Ecoul îi purtă afirmaţia în locurile cele mai ascunse: ”FERICITĂ! TĂ!” De jos, oamenii minusculi îşi continuau viaţa în aceeaşi monotonie totală. Sus, o fiinţă a realizat ce e cu adevărat important!

Aş vrea, atât de mult aş dori să pot să întind mâinile şi să pot îmbrăţişa întreaga lume. Să pot îmbrăţişa orfanul, văduva şi pe cel cu inima sfâşiată. Aş vrea să fiu un medicament pentru cei care au nevoie de el. Aş vrea să mă pot juca cu micuţii copilaşi şi să uit că sunt un adult. Să uit că am datorii şi lucruri de făcut. Aş vrea să fiu casa cu un cămin cald în care să ardă focul şi să fie permanent o cană de ceai cald pentru cel care nu are casă. Pentru cel de pe drumuri. Aş vrea să pot merge de la persoană la persoană, să ma uit în ochii ei şi să-i şterg lacrimile. Aş vrea ca inima mea să fie un cămin pentru cel care caută unul. Dar cel mai mult… aş vrea ca atunci când pot oferi iubire, să o ofer. Atunci când pot oferi o vorbă bună în schimbul unei vorbe dureroase, să o fac. Aş vrea să am puterea ca atunci când primesc cineva mă răneşte, să pot zâmbi şi să-l pot iubi mai departe. Aş vrea să am răbdarea necesară şi aş vrea… să nu mai vreau. Ci, să POT!

Fiori reci îi cuprinseră trupul îngheţat.
Simţea ceva. Până şi numele şi l-a uitat.
Privea în depărtare. Buzele îi erau reci şi albăstrui,
Faţa palidă.Ochii umezi şi căprui.

Corpul îi tremura ca în convalescenţă.
Hainele stăteau pe jos. Uitară de decenţă.
Îşi trecu mâna prin păr. Smocuri din el rămaseră printre degete.
Şi odată cu ele, mii şi mii de regrete.

Oh, dacă ar fi ştiut tânăra fiinţă
Că viaţa-i va aduce durere şi căinţă!
Poate că acum…ar fi înfruntat diferit
Finalul de viaţă. Sau… cât mai are de trăit.

În cameră domneşte tăcerea.
Se simte suferinţa. Se simte durerea.
Într-un scaun de lemn stă un corp rece.
S-a terminat. Un suflet din această lume trece.

De ce? Pentru că aşa suntem noi, sentimentale. Deşi unora dintre noi ne place să spunem că suntem puternice, şi poate da, chiar suntem… la un moment dat, tot ajungem la latura sentimentală. Pentru că nu putem nega faptul că…suntem FEMEI. Femeia (îmi place mie să spun) este acea persoană care poate fi toate lucrurile în acelaşi timp. Îi place să se simtă iubită, ocrotită şi în mod sigur, cea mai specială dintre toate!
Spune-i unei femei cât este ea de specială pentru tine. Atunci… îi vei vedea ochii strălucind şi un zâmbet încântător pe faţă. Vrei să cucereşti o femeie?
1. Nu ezita să îi cumperi flori. Fie că eşti la prima întâlnire sau că sunteţi împreună de câţiva ani. O femeie adoră să primească flori.
2. Complimenteaz-o! Nimic nu ajunge mai repede la inima unei femei decât un compliment bine făcut.
3. Arată-ţi vulnerabilitatea faţă de ea. Contrat celor spuse, o femeie adoră să vadă un bărbat care îndrăzneşte să arate cât e de vulnerabil.
4. Ascult-o cu adevărat când are ceva de spus! Unei femei îi place să comunice.
5. Uneori, lasă-i mici atenţii. Un bileţel strecurat în aria vizuală a acesteia, un mail drăgostos trimis în mijlocul zilei sau o surpriză neşteptată, cu asta nu poţi da greş.
6. Fii inventiv! Oricărei femei îi place să rămână surprinsă la acţiunile unui bărbat.
7. Dacă i-ai spus că o suni, sun-o! Nouă, femeilor, ne place să luăm totul literal. Dacă ai spus că faci ceva, fă!
8. Şi cel mai important, în dragoste nu există reguli!

De ce simt femeile nevoia să fie iubite? Pentru că e natural.

imagine preluată de pe : www.deviantart.com

Te caut de-o veşnicie. Merg pe stradă şi mă uit curioasă la fiecare persoană în parte. Privesc şi mă întreb: ”Oare, tu să fii?”. Mai apoi, încerc să aflu răspunsul. Mi s-a spus că dragostea nu se vede, ci se simte.Atunci, închid ochii şi aştept. Vântul care bate, oare el îmi va spune unde e? Sau poate că îmi va spune susurul de izvor. Privesc insistent în apa lucie a lacului. Poate că…ştie. Mă aşez într-un colţ retras. Trece un om, mai trece unul. Inima îmi tresare de câteva ori. ”Oare, tu eşti?” Încep să alerg. Răsuflarea mi se taie şi gâtul mă ustură. Dar eu alerg tot mai repede. Poate că aşa, te voi găsi. Dar…nu. Lacrimi de deznădejde îmi curg pe faţă. Printre suspine, şoptesc întrerupt: ”Eu, eu vreau dar, nu reuşesc să te găsesc. Iartă-mă!”. Şi lacrimile amare curg. Pentru că vreau să te găsesc. Oh, unde eşti tu, dragoste mult aşteptată? Dar…ce se aude? Ascult şi… aud şoptind mai multe suflete: ”Unde eşti?Unde eşti?” Bietele suflete. Şi ele caută acelaşi lucru. Sufletul meu, atunci, încearcă să acopere vocile celorlalte şi strigă cu pasiune: ”Dar, UNDE eşti?”

Nu sunt nimic din ce aş fi vrut să fiu. Sunt doar o fată care încearcă să fie mai mult decât e. Uneori reuşesc, alteori nu. Sunt atât de imperfectă! Atât de plină de defecte! Dar ma consolez cu faptul că poate defectele mele, altora le par calităţi. Sau poate că nu. Nici măcar…nu reuşesc să fiu pe jumătate din ce mi-aş dori. Nu pot să fiu fericită tot timpul. Nu pot să mă ridic mereu la înălţimea aşteptărilor celor din jur. Când greşesc, privesc în jur şi încerc să mimez victoria! Atât sunt de imperfectă, încât uneori rămân stupefiată. De ce? Pentru că dimineaţa nu sunt ca scoasă din cutie, mă enervez repede şi uneori…doar uneori..am complexe. Dar, deşi nu sunt deloc ceea ce aş fi vrut să fiu, îndrăznesc să scot capul din cochilia mea şi să fiu eu însămi. Pentru că cea mai mare imperfecţiune, pe lângă toate cele, ar fi asta: să încerci fii altcineva. De ce să mai adaugi ceva pe lista defectelor tale? Graşi, slabi, blonzi, roşcaţi, cu picioare lungi sau scurte, toţi suntem imperfecţi. Dar, să îndrăznim să ne recunoaştem defectele şi să nu le lăsăm să fie obstacole în viaţa minunată pe care o avem înainte! De ce? Pentru că tu, da TU, poţi obţine tot ce vrei cu imperfecţiunea ta! Suntem atât de imperfecţi, încât… devenim perfecţi!

Dacă ai afla că mai ai de trăit o zi, cum ai trăi-o? Ce ai face? Gândeşte-te bine…ultima ta zi pe acest pământ. Ultima zi în care mai poţi respira, în care poţi zâmbi sau… plânge.
Sigur ai alerga la persoanele la care ţii cu adevărat şi le-ai spune acest lucru. Le-ai îmbrăţişa strâns şi parcă…nu le-ai mai da drumul niciodată. Toată ziua ai vrea să fii cu zâmbetul pe buze, ai dori ca lumea să te ţină minte ca pe un om fericit şi bun. Poate că ai mărturisi iubirea ta ţinută în secret atâta timp pentru o persoană. Ai îndrăzni să faci lucruri pe care altă dată poate nu le-ai face. Şi de ce să nu facem toate acestea acum? De ce să nu trăim fiecare zi din viaţa noastră ca şi ultima zi? Să facem lucruri neimaginabile şi să îndrăznim la mai mult. Eu una vreau să trăiesc şi să savurez fiecare moment pentru că, niciodată nu poţi şti…ce te aşteaptă înainte. Poate un accident, un dezastru în care să mori pe loc sau… poate că vei trăi în continuare.

Nu te mai preocupa atât să planifici fiecare moment al vieţii tale! Amintirile nu ţi le faci sau ţi le alegi, ci pur şi simplu se întâmplă. Nu poţi obliga o persoană să te iubească dacă nu doreşte. Nu poţi să fii fericit cu adevărat când inima îţi plânge. Nu poţi avea casa pe care ţi-o doreşti, maşina, persoana iubită şi nici chiar amintirile pe care le vrei. Nu te zbate să fie totul aşa cum vrei tu.Tot ce poţi face e să stai în jurul persoanelor care te apreciază cu adevărat şi care te fac să te simţi bine. Să laşi amintirile şi întâmplările să decurgă de la sine şi poate… cine ştie… când vei răsfoi albumul amintirilor tale, acolo vei da peste nişte fotografii nemaiîntâlnite! Fotografiile care… ţi-au mângâiat inima şi ţi-au făcut viaţa mai frumoasă!

Pentru că fără ei, noi nu am fi existat. Eva a fost creată datorită lui Adam. Bărbaţii nu au lăsat femeia singură. Au fost alături de ea chiar şi când asta a însemnat să piardă Raiul.
Oare cine poate să ne liniştească mai bine ca ”el”? Cine ne provoacă tristeţe, dar totodată o şi înlătură? Cine ne poate face inima să bată mai repede sau să se oprească?
Bărbatul poate înălţa femeia la cer, sau o poate coborî în iad. O poate duce pe culmile plăcerii sau o poate încătuşa în lanţurile dependenţei. O poate diviniza, adora, sau…. o poate ignora.
Orice ar face… bărbatul rămâne rău, dar bun; barbar, dar înger.

imagine preluată de pe: www.psihologie.psihologice.info

Ne simţim ameninţaţi. Ne simţim ameninţaţi să iubim o persoană mai puternică decât noi. Ne simţim ameninţaţi de vecin, de cel care stă lângă noi şi de orice lucru care ar putea însemna o provocare. De fapt… ne simţim atât de ameninţaţi, încât bărbaţii au ajuns fricoşi. Se tem să iubească o femeie independentă, deşteaptă,frumoasă şi cu aşteptări mari. Se tem atât de tare, încât preferă să o umilească decât să o iubească.
Ne simţim atât de ameninţaţi, încât femeile nu mai îndrăznesc să iubească bărbaţii adevăraţi. Bărbaţii care mai iau câte o carte în mână, bărbaţii culţi, bărbaţii care doresc multe de la viaţă. Preferăm să ironizăm astfel de bărbaţi şi să ne uităm după cel cu zece mii de şuviţe în păr.
Există un ocean de fricoşi. Un ocean în care se găsesc oamenii care se tem să mai lupte, care au încetat să mai lupte. Ce am putea alege dintr-un astfel de ocean? Pe cealaltă parte, mai există acel lac, care e cu oamenii care îndrăznesc să lupte, să-şi dea viaţa pentru o cauză şi care nu se tem de provocări. Dar mai sunt puţini astfel de oameni. Foarte puţini.

imagine preluată de pe: http://ciprianborsan.files.wordpress.com

Societatea plânge după oameni manieraţi. După oamenii de odinioară. După bărbaţii care alergau să ridice batista unei femei când cădea, nu să strige: “Gagica, ţi-a căzut ceva pe jos!”. După femeile care ştiau să fie misterioase, nu să iasă pe stradă ca la Libery Parade. Societatea strigă după oamenii care îndrăzneau să fie galanţi, să deschidă uşa unei doamne, să salute ridicând pălăria. După femeile feminine şi gingaşe, nu dure şi care mestecă guma ca şi caii care rumegă! S-a saturat societatea de bărbaţii care nu ştiu să conducă o femeie acasă, dar au pretenţia ca aceasta să nu-i refuze invitaţia la nu ştiu ce bar amărât. S-a săturat societatea de femeile care nu mai au nici un pic de pretenţii. Care se oferă pe ele însele ca pe cârpe de mâna a doua! Pur şi simplu s-a săturat de oamenii care nu mai pun mâna pe o carte ca să o citească, de oamenii care nu mai comunică civilizat şi de cei care au în surdină muzică ”bună”. Şi cum DUMNEZEULE să nu se sature când tot ceea ce îi oferim e un miros neplăcut de incultură combinat cu cel al corpurilor nespălate???? Cum să nu se sature când lumea din ziua de azi se transformă tot mai mult în nişte specii mai rele ca animalele?

Când eşti supărat, te gândeşti la sinucidere. Când suferi o decepţie, vrei să mori. Când ţi se pare că viaţa e nedreaptă, ai vrea să nu o ai. Şi oare de ce? Te-ai gândit măcar o clipă că viaţa e cel mai frumos lucru pe care-l poţi avea? M-am săturat să aud de mame care îşi omoară copii şi apoi pe ele. Dacă aveai de plecat undeva, trebuia să pleci singură cucoană! M-am săturat să tot aud de tinerii care la 13-14 ani se aruncă de pe bloc sau în faţa unei şine de tren. Ce e în neregulă cu voi oameni buni???? Eşti atât de laş încât să nu-ţi poţi bate propria viaţă? Până la urma urmei, sinuciderea este un pariu cu propria ta viaţă! Pe care desigur, îl pierzi!

De ce aş fi diferit? Pentru că a fi diferit, înseamnă în primul rând să îndrăzneşti să fii altfel, să lupţi contra curentului. A fi diferit înseamnă a încerca să te întreci pe tine însuţi şi a-ţi înăbuşi dorinţele nejustificate ale eului. Să îndrăzneşti să rămâi, când toată lumea pleacă. Să îndrăzneşti să-ţi faci auzită vocea în mulţime. Să zâmbeşti atunci când toată lumea stă posacă. Să lupţi în viaţă pentru lucrurile care contează pentru tine, nu pentru cele la care se aşteaptă lumea să lupţi. Să fii în stare să renunţi la problemele urgente în favoarea celor importante. Să faci ceea ce simţi, nu ceea ce face toată lumea.
A fi diferit de fapt înseamnă…. a fi atât de special încât lumea să nu-şi poată lua ochii de pe tine! Să emani fericire, energie şi bunătate. Aceasta de fapt e o realizare în viaţă! A fi DIFERIT!

imagine preluată de pe: www.deviantart.com