Posted by: capshunik | March 17, 2012

Scrisoare către voi

Scumpii mei cititori,

Vreau să încep prin a vă mulţumi pentru ceea ce sunteţi şi pentru sprijinul vostru. Doresc doar să vă reamintesc că eu nu mai scriu pe acest blog, ci că m-am mutat pe www.alinailioi.ro. Faptul că m-am mutat pe un domeniu .ro nu înseamnă că mi-am schimbat stilul, principiile sau modul de a gândi. Doar că am decis că este momentul să fie altă etapă. Multe lucruri noi s-au întâmplat în viaţa mea. Momentan lucrez la Antena 1 Cluj, realizez o emisiune de sănătate, “Sănătate la 4 ace“.

Vă mulţumesc pentru sprijinul vostru, pentru că m-aţi încurajat să scriu. Datorită vouă am ajuns la un nivel la care nu am crezut că voi ajunge vreodată. Apreciez mailurile voastre, pline de sensibilitate şi emoţii. Mereu sunteţi ca o gură de aer proaspăt.

Nu uitaţi că eu nu mai scriu pe acest blog, pe wordpress, ci că scriu pe www.alinailioi.ro.  Aştept să ne întâlnim acolo şi să împărtăşim gânduri ascunse.

Cu stimă,

Aceeaşi

 

Posted by: capshunik | November 29, 2010

www.alinailioi.ro

Dragii mei prieteni, în sfârşit a venit ziua pe care o aşteptam şi anume, să trec pe un domeniu privat. De azi înainte, voi posta articolele mele pe www.alinailioi.ro şi doar acolo voi mai fi activă şi prezentă:)
Prin urmare, aştept să ne întâlnim acolo cu mic cu mare:)

Posted by: capshunik | November 27, 2010

Mă doare vocea ta

Mă doare când aud vocea ta şi nu pot să-ţi spun cât de mult bine îmi face. Mă doare că plâng în tăcere ca tu să nu auzi cât de mult mă sufocă gândul că eşti departe. Mă simt ca o trestie care încearcă să stea dreaptă chiar dacă vântul bate mult prea violent. Sunt ca un înger tăcut ce veghează asupra ta, mângâindu-te în timp ce dormi, ca mai apoi când te trezeşti să plec departe ca tu să nu ştii de prezenţa mea. Uneori, uit câte o lacrimă vărsată pe perna ta. De câte ori deschid gura să-ţi spun lucruri care mă dor, mă opresc şi mă uit la fericirea din ochii tăi. Eşti atât de frumos! Când eşti trist, nu pot să-ţi spun nimic din ce aş vrea pentru că plâng. Plâng cu tine.
Tremur la gândul că s-ar putea să fii nefericit. Iubesc, dar nu iubesc cu o iubire egoistă ci iubesc cu o iubire care oferă totul, neaşteptând nimic în schimb. Mă doare vocea ta, dar mai tare m-ar durea lipsa ei.
Nu vreau să-mi imaginez o zi în care universurile s-ar întâlni că poate aceea e ziua care-mi va strica iluzia. Şi nu vreau să mi-o strice. E bine aşa…e unică vocea ta. E o vibraţie dureroasă care-ţi atinge fiecare por făcând să tremure sufletul.

Posted by: capshunik | November 23, 2010

COMUNICARE

Vorbele sunt punţile de legătură între oameni, ar spune cineva. Aş fi de acord. În general, toate probleme sunt provocate din lipsa comunicării. Nu mai avem timp să stăm să discutăm, să ne spunem sentimentele, trăirile şi ofurile. Facem totul pe fugă şi lăsăm comunicarea tot mai în spate.
Soţul îşi părăseşte soţia pentru că pur şi simplu nu mai comunică. Soţia îşi părăseşte soţul pentru că el e prea ocupat ca să o mai poată asculta şi pe ea. Părinţii îşi bat copiii fără să se mai intereseze şi de partea lor de poveste. Copiii pleacă de acasă pentru că nu se pot înţelege cu părinţii. Angajaţii sunt nemulţumiţi pentru că au impresia că pe ei nimeni nu-i ascultă, şefii sunt irascibili pentru că nu au timp să comunice cu nimeni. Am devenit mono silabici, uneori ne înţelegem doar din gesturi şi lăsăm cuvintele deoparte. Ni se pare mai important un telefon decât propriul copil. Ni se pare mai interesant un meci de fotbal decât nevasta care plânge. E mai bună o telenovelă decât un soţ nemulţumit. Încet, încet ne cufundăm în ceva nedefinit, fără cuvinte.
Vrem soluţii. Vrem să ştim de ce ni se destramă căsnicia. De ce copiii nu ne mai ascultă şi de ce părinţii nu ne înţeleg. Angajaţii îşi dau demisia în grup şi toată lumea ne ocoleşte. DE CE? Căutăm răspunsuri. Mergem la psihologi, la biserici şi la vrăjitori încercând să ne regăsim. Avem un strigăt mut al disperării. NU MAI COMUNICĂM! Acolo greşim!

Posted by: capshunik | November 17, 2010

Teatru gratis

Noi, oamenii, avem scenele noastre proprii, unde avem pretenţia să fim actorii principali. Şi suntem. Reuşim. Uneori. Uităm că orice spectacol se plăteşte scump la sfârşit. De fapt, zilnic oferim spectacole gratis celor din jurul nostru. Societatea ne învaţă să ne mascăm sentimentele, ne învaţă cum să părem mai puternici, mai încrezători şi mai originali. A fi sincer şi direct, a spune adevărul şi a îndrăzni să-ţi mărturiseşti sentimentele înseamnă slăbiciune. Aşa se spune. Şi uite aşa, clipă de clipă ne uităm în jurul nostru cu suspiciune şi suntem tot timpul pe poziţie de atac.
Câteodată, stau şi analizez. Observ oameni care în intimitatea lor, când cred că nu-i observă nimeni, sunt bădărani şi răutăcioşi şi imediat ce ies la ”lumina zilei” şi dau ochii cu lumea, devin mieroşi şi învelţi în zahăr. Mă doare inima. Am ajuns o naţiune care nu mai e demnă de încredere. Nu mai credem nici măcar în noi înşine. Dimineaţă de dimineaţă dăm cortina la o parte, ne punem masca şi hainele de scenă şi ieşim în lumina reflectoarelor. Uneori, oferim un spectacol pe cinste, dar alteori oferim un spectacol ieftin şi de prost gust. Oricum ar fi, noi, oamenii, jucăm teatru gratis pentru ceilalţi. Păcat că într-un final plătim scump fiecare scenă jucată.

imagine preluată de pe : http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | November 15, 2010

Eşti on sau off?

De ce te laşi amăgită de lucruri trecătoare? De ce cazi în plasa lui de fiecare dată? Ai uitat ultima dată când te-a făcut să suferi? Ai uitat că te-a trecut prin cele mai cumplite clipe? Şi totuşi…te întreb draga mea, de ce muşti momeala de fiecare dată când ţi se pune în faţă?
Se spune că fetele sunt naive. Că poţi să le păcăleşti oricum şi oriunde. Şi…oricine. Nu zic că nu. Unele dintre noi suntem extrem de naive. Niciodată nu va înţelege cel din jurul tău de ce te mai apropii încă o dată de foc, după ce te-ai ars. E imposibil de înţeles. Dar cică inimii nu-i poţi dicta. Inimii nui. Dar poţi gândi. Data viitoare când se foloseşte de tine şi apoi te aruncă aşa ca pe o cârpă, poţi să nu-i mai permiţi să se mai întâmple şi a doua oară. E ciudat cum ierţi, treci peste, iau greşeşte, din nou ierţi şi tot continui aşa. Unde îţi este stima de sine? Unde îţi este respectul? Tu nu ai nevoie de cineva care să te privească aşa ca pe un obiect şi doar atât. Tu ai nevoie de cineva care să te iubească aşa cum meriţi şi care să fie conştient că eşti o persoană cu sentimente.
Data viitoare când eşti căutată numai pentru că se plictiseşte, pentru că are chef de tine sau că pur şi simplu nu are altceva mai bun de făcut, aminteşte-ţi că TU ai altceva mai bun de făcut! Ai valori, te respecţi şi meriţi ceva mai bun. Nu te îngrijora, peste egoişti de genul acesta vei da la tot pasul. Mai greu cu rarităţile…Nu mai fi on pentru orice persoană available, învaţă să fii şi off.

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | November 12, 2010

De vorbă cu ea

- Cum te simţi astăzi?
-Bine. Sunt bine.
-Dacă doream să fiu minţită, acceptam. Spune-mi, cu adevărat, cum te simţi astăzi?
-Nesigură. Simt că aş dori să intervină în viaţa mea ceva intens, ceva de care să mă leg strâns. Şi, mă tot amăgesc că sunt bine, zâmbesc dar apoi îmi amintesc că e doar o prefăcătorie şi…sunt tristă din nou. Dar asta nu înseamnă că nu-s fericită. Înseamnă că vreau mai mult.
Îşi muta corpul de pe un picior pe altul. Mă privea cu suspiciune şi se gândea dacă să mi se deschidă sau nu. Dacă să-şi expună sufletul, sau dacă să răspundă întrebărilor mele cât se poate de banal. I-am spus că o consider o femeie puternică. Mi-a răspuns că ”a trebuit să parcurg un drum ca să ajung aici. Şi totuşi, adânc acolo ştiu că sunt fragilă. Mă privea fix cu ochii ei albastri-verzui şi se juca cu părul ei lung şi şaten. Aştepta o altă întrebare. Nu ştiu ce aş fi putut să o întreb. Simţeam din partea ei un fel de forţă care mă îndepărta şi totuşi mă îndemna să vreau să o cunosc mai mult. Simţeam că a încerca să-i intru acolo, în suflet, ar însemna să mă arunc de pe un bloc înalt, ştiind că voi sfârşi strivită de pământ. Dar nu mă puteam opri.
- Ce-ţi doreşti cel mai mult de la viaţă?
-Să mă regăsesc. Să fiu doar eu, să ştiu mereu cine sunt şi să nu joc jocuri ipocrite. Asta e important pentru mine. Şi…mai vreau să reuşesc să găsesc un echilibru.
-Un echilibru între ce?
Şi-a umezit buzele, s-a uitat în jos şi a şoptit uşor: ”între mine şi ceilalţi. Între sentimente.”
– Ce crezi că aşteaptă oamenii de la tine?
-Totul sau nimic. De ce nu mă întrebi ce aştept eu de la ei?
-Îţi este frică?
-Foarte! Dar, nu las asta să se vadă. Dacă ar şti oamenii cât de frică îmi este, nu ar mai sta pe gânduri şi m-ar ataca. Mi-e frică de ce-aş putea să devin. Insist, e foarte important pentru mine să ştiu cine sunt. Să fiu eu.
-Şi cine e acel ”eu”?
-Ha! Asta, asta…nu voi putea să-ţi răspund. E acolo, undeva. E aici. Uneori simt că face parte din mine, alteori nu. Dar ştiu că trebuie să rămână mereu în preajma mea.
-Visezi?
-Cu ochii deschişi şi cu ochii închişi. Numai că atunci când visez, tot timpul menţin contactul cu realitatea. Nu mă pot abandona. Niciodată.
-Ai pe cineva apropiat alături de tine?
Mi-a zâmbit, m-a bătut peste umăr şi a plecat. În urma ei a închis uşa. Uşa de la cameră şi uşa sufletului.

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | November 9, 2010

Când e momentul potrivit?

Se spune că trebuie să aştepţi după momentul potrivit. Că nu trebuie să forţezi lucrurile… Dar niciodată nu se spune când e momentul potrivit. Cât trebuie să aştepţi pentru ca acesta să vină? De unde vei şti când vine el?
Momentul potrivit nu poate fi estimat. Tu îl simţi.Îl simţi pentru că e diferit pentru fiecare în parte. Şi tu trebuie să fii pregătit când va veni acel moment. S-ar putea ca dacă insişti să fie totul cum vrei şi când vrei, fără să ţii cont de dorinţele şi bunăstarea celor din jur, să ai tu de suferit. Şi nu îţi doreşti asta. Trebuie să învăţăm să fim răbdători, să fim înţelepţi şi să ne alegem momentele oportune. Doar un om matur ar putea să analizeze lucrurile şi să ia decizii benefice pentru viaţa lui.
Am auzit o vorbă cum că dacă aştepţi după momentul potrivit, s-ar putea să vină cineva care nu aşteaptă după el şi să-ţi ia acel lucru. Da, e adevărat. Dar poate că acel lucru nu e pentru tine, poate că e mai bine aşa şi în viitor vei vedea că de fapt e spre binele tău. ”Orice lucru îşi are vremea lui. Iubitul îşi are vremea lui,urâtul îşi are vremea lui.” Dacă Dumnezeu spune aceste lucruri, noi de ce nu am fi de acord?
Momentul potrivit nu este atunci când poţi să profiţi cât mai mult de ceilalţi,umilindu-i şi abuzându-i pe ceilalţi. Cu ce vei fi mai superior dacă îţi vei exploata semenii? Aşa că…aşteaptă după momentul potrivit dar ai grijă să nu aştepţi prea mult şi să-l laşi să treacă pe lângă tine.

Imagine preluată de pe : http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | November 5, 2010

Ai obosit să te prefaci?

Sunt momente în viaţă când am obosit să mai luptăm. Am obosit să ne mai punem întrebări, să mai răspundem şi să aflăm de ce trăim.
Ne târâm paşii obosiţi pe coridorul tăcerii şi căutăm să vedem lumina de la capătul tunelului. Umerii ne sunt lăsaţi de poverile care ne apasă şi faţa este ridată de prea multă îngrijorare. Oftăm, şi, odată cu oftatul încercăm să dăm afară tot ce ne frământă. Respirăm sacadat, privim în jur şi realizăm că am obosit. Nu mai suntem acei luptători de altădată care nu se îngrijorau din toată nimica. Nu mai suntem în stare să stăm în prima linie de atac, ci, ne fofilăm pe undeva prin spate. Am vrea ca măcar iluzia puterii să o avem, dar şi aceea s-a spulberat. Ne încurajăm, mai facem câţiva paşi din ambiţie, după care ne oprim din nou. Pur şi simplu nu merge! Oricât am nega că nu am obosit, adânc, în sufletul nostru ştim că ne simţim ca o frunză în descompunere: putredă şi ruginie. Mergem la doctori, psihologi, psihiatri pentru că vrem soluţii. De ce nu putem pur şi simplu să ignorăm starea de moleşeală care ne cuprinde trupul şi sufletul şi să mergem înainte? Trist este că nici ei nu au o soluţie. De ce? Pentru că şi ei sunt obosiţi, au obosit să caute soluţii şi au obosit să admită că sunt puternici, că deţin răspunsuri. Şi, un om obosit, cum ar putea ajuta un alt om obosit?
Totuşi…continui. Mergi pe stradă cu paşi vioi ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, râzi la glumele făcute, te amesteci prin mulţime şi zi de zi tragi de tine spunându-ţi: ”Am să ignor acest sentiment. Va dispărea el odată şi odată. Merge şi aşa.” Ştii cum e? Imaginează-ţi că ai o mână care te doare. Tu ignori durerea. Ea persistă. Peste câteva săptămâni, mâna se înegreşte. Ignori şi acest lucru. Durerea ţi-a urcat până la umăr şi toată mâna îţi este amorţită. Peste câteva zile, mori. Cauza: mâna care te durea la început.
Să nu crezi că dacă ignori sentimentul de oboseală acesta va dispare. Trebuie să faci faţă realităţii! E greu, ştiu. Mai ales pentru oamenii energici, obişnuiţi să deţină controlul şi să fie mereu pregătiţi de luptă. Dar…de ce să ne minţim singuri? Vine vremea când trebuie să tragem puţin pe dreapta, să ne odihnim, să aflăm cauza oboselii şi să mergem mai departe. Doar aşa vom putea să redevenim ce am fost! Data viitoare să nu-ţi fie frică să te uiţi în oglindă şi să spui: Am obosit! Toţi o facem…

I’m tired.
Tired of feeling lost, afraid, misunderstood.
Tired of wondering if I’m letting someone down by the choices I’ve made.
I’m tired.
Tired of getting my feelings hurt, my ego bruised, my heart broken.
Tired of showing these varmin called emotions.
I’m tired.
Tired of being me, of being weak.
Tired of trying to be this person I cannot see.
I’m tired.
Tired of all the pain, all the struggle I’ve put upon myself.
Tired of not being the person I was.
I’m tired.
Tired of hiding, hoping, and healing.
Tired of listening, learning…letting.
I’m tired…I’m tired.

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | November 2, 2010

Când tu iubeşti şi celălalt se joacă

Atunci când iubeşti şi eşti iubit înapoi, se simplifică lucrurile. Totul e roz şi se merită. Dar ce se întâmplă când iubeşti şi se opreşte aici? Ce se întâmplă atunci când investeşti cu tot ce ei în persoana pe care o iubeşti şi tot ce primeşti înapoi este indiferenţă? Sau…poate primeşti câte o vorbă aruncată în vânt. Aşa, pentru a face jocul mai interesant.
Nu se poate exprima în cuvinte cât este de dureros să iubeşti o persoană şi să nu ştii dacă sentimentul e reciproc. Tot ce primeşti înapoi să fie o incertitudine seacă. Plângi, suni, dai mesaje, faci servicii, îi faci toate mofturile, te zbaţi în deznădejde, în nesiguranţă şi când eşti pregătit să renunţi…atunci îţi acordă puţină atenţie. Asta pentru a te readuce în joc. Pentru a nu-ţi permite să-ţi refaci viaţa sau sentimentele. Cunoşti situaţia? Treci şi tu prin una? Sau, mai rău, provoci şi tu o astfel de situaţie?
Am văzut mulţi astfel de ”jucători” care se amuză jucând de-a v-aţi ascunselea cu dragostea. Când blochează o persoană într-un cerc şi apoi o poartă prin tot felul de stări. Când li se pare interesant ca într-o zi să acorde atenţie sporite, ca a doua zi să fie extrem de indiferenţi.
De asemenea…am văzut multe astfel de ”victime” plângând pe umărul meu. Îmi amintesc cum printre lacrimi spuneau ”nu-mi imaginez cum s-a ajuns aici”. Ba eu îmi imaginez. Ai intrat în jocul diavolului şi nu vrei să ieşi sau nu poţi pentru că eşti prea strâns legat. De la început ai primit tot felul de semnale cum că se joacă sau că ”navighează” şi pe alte teritorii, dar pur şi simplu nu ai vrut să conştientizezi. De la început ai avut indicii cum că îi place să stea cu picioarele în mai multe lacuri, dar ai închis ochii. Ai ţinut cu dinţii de o ”relaţie” în care tu dădeai, celălalt primea şi atât. Tu ai iubit. Altul s-a jucat. Ai trăit o joacă de-a iubirea…

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | October 30, 2010

Cât de multă încredere ai în tine?

Ştiai că poţi realiza o mulţime de lucruri şi asta doar pornind din interiorul tău? Poţi să radiezi de fericire, poţi să atragi priviri, poţi să faci oamenii să se întrebe: ”Ce are acest om atât de special în el?” Poate că uneori ai văzut persoane, nu exagerat de frumoase, dar care aveau acel ceva. Acel ceva care te punea pe gânduri, care-ţi rămânea în minte şi te provoca să te gândeşti la persoana respectivă.
Să-ţi spun un secret. O persoană care are succes, o persoană care atrage privirile, e o persoană plină de încredere în sine. Ştie să-şi valorifice calităţile, îşi ştie defectele, îşi cunoaşte limitele şi astfel reuşeşte să emane din interior acea încredere debordantă. Data viitoare nu te mai întreba în cine să ai încrede şi în cine nu, ai încrede în TINE dragul meu. Termină să te mai autocompătimeşti, să-ţi plângi de milă ca un om patetic şi să te închizi în tine doar pentru că tu nu vei fi niciodată la fel de bun ca şi concurenţa. Ia de pe umeraş acea haină frumoasă, aranjează-ţi părul, ieşi pe uşă şi bucură-te de aerul curat de afară. Mergi zâmbind pe stradă şi repetă-ţi mereu că eşti unic. Nu trebuie să ajungi dintr-o extremă în alta, ci trebuie să înveţi să-ţi depăşeşti complexele, să îndrăzneşti să ieşi din cutie şi să iei iniţiativa!
Data viitoare, nu-ţi mai spune că nu poţi, că nu vei reuşi şi că îţi este frică de eşec. Frică? Tu nu cunoşti frica! Tu eşti un om capabil, deştept, frumos şi la fel de încântător ca orice om de succes. Mai mult, tu ai încredere în tine! Altfel, cum ai putea să ceri celorlalţi să aibă încredere, pe când tu însuţi nu reuşeşti? Încrederea în tine este deja un pas spre reuşită! Încrederea este cheia!

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | October 27, 2010

O viaţă în întuneric

Cât de norocoşi suntem! Astăzi, conducând un prieten orb până în staţia de autobuz, am realizat cât de mare e binecuvântarea că putem vedea! Cât de vulnerabil este el, ca persoană nevăzătoare…s-a lăsat total pe mâna mea. Puteam să îl conduc pe un drum bun sau pur şi simplu puteam să îl duc pe un drum greşit. Aici de mine depindea. Câţi dintre noi avem o încredere aşa de mare încât ne-am lăsa pe mâna altor persoane?
Şi ştiţi ce este ciudat? Că noi vedem, vedem tot ce se petrece în jurul nostru, vedem oamenii, lucrurile, natura şi totuşi…uneori alegem un drum greşit. Ori, trăim ca şi cum nu am vedea nimic din ce ne înconjoară. Suntem atât de obosiţi, de stresaţi şi de nervoşi încât nu mai avem timp de lucrurile care sunt cu adevărat importante. Trăim de pe o zi pe alta, fără a conştientiza cât de norocoşi suntem.
Nu trebuie să fim conduşi de mână, nu trebuie să ni se spună de nenumărate ori: ”atenţie, scară. ai grijă, trecem strada.”. Nu trebuie să trăim o viaţă ”neagră” şi nici nu trebuie să ne luptăm cu sentimentul vulnerabilităţii. Şi totuşi…am observat la prietenul meu mai mult optimism, mai multă fericire şi mai multă siguranţă ca la oricare dintre noi. Da, da. Ce ar fi să aprindem lumina conştiinţei, să realizăm că noi vedem şi să începem să trăim ca atare? Să nu mai continuăm să trăim în întuneric, ci, ca prietenul nostru orb, să trăim o viaţă plină de lumină!

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | October 25, 2010

Mulţumesc ţie, om străin

Mulţumesc omule care ai intrat în viaţa mea şi mi-ai înseninat zilele. Îţi mulţumesc pentru că m-ai făcut să zâmbesc şi pentru că m-ai făcut să zic că merită trăită viaţa. Deşi de multe ori nu ai ştiut, m-ai convins să merg mai departe. M-ai convins să ridic capul sus şi să-l ţin aşa fără să mă mai las înfrântă. De multe ori, inconştient, te-ai apropiat de mine şi mi-ai bandajat rănile. Mi-ai luat inima rănită şi ruptă în mii de bucăţele şi ai sclădat-o în balsam. Când era cât pe ce să renunţ la visul meu, te-ai apropiat şi optimist, mi-ai zis cât de important e să-ţi urmezi visele. Atunci, am luat visul meu aruncat în coşul renunţării şi l-am pus pe picioare. M-ai ajutat să-mi îndeplinesc multe dintre dorinţe. Deşi nu ţi-ai dat seama, tu ai fost prietenul bun, femeia de lângă mine, vecina, necunoscutul, etc. Tu omule bun, m-ai ridicat fără să vrei. Şi nu ai fost doar o persoană, ci ai fost o multitudine de persoane care sunt sigură că vor mai fi de-a lungul vieţii.

Iar ţie, omule care mi-ai împroşcat inima cu noroi, care mi-ai pervertit visele şi ţi-ai bătut joc de naivitatea mea, îţi mulţumesc şi ţie pentru că mi-ai arătat ce înseamnă viaţa. Mulţumesc pentru că mi-ai deschis ochii, că mi-ai arătat ce înseamnă trădare, uitare, că mi-ai arătat ce înseamnă să strângi din dinţi şi să reprimi cele mai violente sentimente. Tu, omule care mi-ai călcat inima, sentimentele şi încrederea în picioare, eşti prietena mea cea mai bună, eşti persoana pe care am iubit-o, persoana de la colţul străzii, persoana care m-a bârfit sau doar cineva invidios.

Om străin, nu ai idee cât impact ai asupra vieţii unui om. Data viitoare, ai grijă ce fel de impact ai. Ai grijă dacă aduci binecuvântare sau blestem în viaţa celui de lângă tine, ai grijă dacă laşi un gust amar sau unul dulce. Ştii să fii un cadou pentru alţii? Şi…mulţumesc ţie, om străin!

imagine prelută de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | October 20, 2010

Ce ne dorim cu adevărat?

Alergăm prin viaţă şi ne zbatem în acest zbucium din care parcă nu mai ieşim, ca într-un final să ne oprim şi să ne întrebăm: ”Ce vreau eu de fapt?”.
Promitem multe, facem puţine, luăm totul, oferim nimic, urlăm, tragem, ţipăm, minţim, pervertim lumea cu ce apucăm, dăm din coate şi apoi ne oprim istoviţi, fără nici o direcţie şi fără nici un ţel. Bârfim, rânjim cu răutate, jignim, atacăm pe la spate, uneltim, ne purtăm necivilizat, apoi ne batem cu pumnul în piept şi urlăm că suntem ”oameni”, că suntem ”fiinţe superioare”.
Vedem maşini luxoase, case mari, haine scumpe şi ne dorim şi noi. Credem că asta ne aduce fericirea care lipseşte. Pentru că da, lipseşte ceva. Ne bem minţile, ne înceţoşăm gândirea şi căutăm ”efecte tari”. Facem promisiuni deşarte, mărturisim iubiri neexistente şi furăm inimi şi trupuri pentru simpla plăcere. Ne-am creat propria Divinitate şi ne proslăvim eul.
Ce ne dorim cu adevărat? Putere, control, să dominăm? Ce ne mulţumeşte, pe noi, oamenii? CE? Omule, opreşte-te o clipă din alergarea ta şi spune-mi, CE VREI de la viaţă?

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | October 18, 2010

Camera cu de toate

Odată cu toamna târzie, am deschis uşa ruginită a sentimentelor mele. Acolo, am găsit frunze de anul trecut căzute pe jos, am găsit rouă încă proaspătă şi melancolie eternă. Bătea vântul. Ploua. Era frig. M-am fost dezobişnuit să mai intru pe acea uşă. Acum eram surprinsă de ce am găsit dincolo de ea. O încăpere părăsită cu ferestrele larg deschise în care-şi făcură cuibul două rândunele uitate de stol. Pe jos, file rupte din jurnal se descompuneau tacit. Într-un colţ sta aruncat bagajul dorinţelor. De un colţ atârna vulnerabilitatea şi într-un cufăr bine închis stătea aruncată o haină veche a dezmierdării.
Şi a venit din nou toamna. Nu ştiu cât va mai rezista camera şubredă a sentimentelor. Este supraîncărcată. E plină de bagaje, de cufere şi de decepţii vestejite. Pe fereastra prăfuită dinainte de vreme, intră timidă o rază de soare. E speranţa. Vrea să lumineze camera. La lumina ei, parcă lucrurile nu mai par aşa moarte.
Imediat va pleca toamna. Îmi va fi dor de culoarea roşie-gălbuie a melancoliei. Nu contează. Vine un alt anotimp. Poate cu sentimente albe mai puternice. Poate că va deschide uşa sentimentelor cu totul şi o va trânti de perete. Atunci voi şti cu adevărat că a intrat un nou anotimp în cămăruţa mea.

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | October 17, 2010

De vorbă cu bunul simţ

De unde începe bunul simţ şi unde se opreşte? Cei care se simt deranjaţi de atitudinea unor persoane sunt prea sensibili? Sau sunt prea insensibili cei care deranjează cu atitudinea lor?
Aş face un experiment. Aş închide câteva persoane într-un apartament pentru o perioadă de zile.
Sunt convinsă că vor ieşi de acolo cu nervii întinşi la maxim, cu antipatii şi experienţe neplăcute. Asta dacă nu vor învăţa să lase de la ei.
Şi totuşi… cu un motiv există codul bunelor maniere. Sunt revoltată de nesimţirea care domneşte, şi nu, nu judec aici! Sunt câteva elemente de bază care cred că se învaţă din cei şapte ani de acasă.
Nu vreau să dau exemple, nu vreau pentru că aş avea mult prea multe exemple. Dar vreau ca toţi să ne gândim că noi, împreună cu comportamentul nostru şi cu bunul simţ, trebuie să fim un exemplu pentru societate. Asta nu pentru că ne-ar păsa de părerea lumii, ci pentru că ne pasă de noi înşine. Trebuie să ne respectăm pe noi şi mai apoi, pe cei din jurul nostru. Dacă vrei să fii respectat, respectă. Dacă vrei să fii iubit, iubeşte. Dacă vrei să fii vorbit de bine, nu vorbi pe alţii de rău. Dacă vrei să fii privit cu admiraţie, fă lucruri demne de admirat. Dacă vrei înţelegere, acordă înţelegere. Dacă vrei să fii tratat cu blândeţe, fii blând. Să nu ai pretenţia să fii tratat ca un rege, dacă nici măcar nu laşi amarnica idee de slujitor a unui rege. Să nu ai pretenţia să ţi se acorde lucruri frumoase, dacă nici măcar tu nu ştii ce e acela un lucru frumos. Nu spun să răspundem urii cu ură, dar spun să răspundem nesimţirii cu indiferenţă! Nu te coborî la nivelul unuia care vrea să se înjosească. Te va trage după el! Fii om demn de urmat şi ai grijă pe cine laşi să-şi pună amprenta asupra ta!

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | October 13, 2010

Sub efectul anesteziei

Anestezia locacă asigură o ridicare a pragului de sensibilitate locală a corpului. Mie personal, cu cât mai multe injecţii de anestezie mi-au fost administrate, cu atât mai rezistentă am devenit la ele. Cu timpul, este necesară o cantitate mai mare de substanţă pentru a-şi face efectul scontat.
Stăteam şi mă gândeam cum aşa este şi în viaţa personală. Luăm o doză din lucrurile care ne fac fericiţi şi cu adevărat suntem. Doar că, următoarea dată este nevoie de dublarea dozei pentru a mai putea simţi acea ”morfină” cum ne invadează corpul. Şi ajungem în timp să cerem mai mult, şi mai mult, tot mai mult, până când descoperim că nici maximul dozei recomandate nu ne mai mulţumeşte şi satisface. E greu ca şi oameni să putem păstra un echilibru şi o balanţă între decizii şi sentimente. Am ajuns să fim atât de ”disperaţi” după acea doză de anestezic, să fim atât de disperaţi să o simţim invadându-ne corpul, încât căutăm să mai luăm şi de la ceilalţi. Nu conteză că cel de lângă mine e mizerabil, nefericit şi că i-am luat doza recomandată de sub nas. Important e să am eu cât mai mult. Mai mult, tot mai mult până când ajungem să ne intoxicăm cu propriul venin. Ai grijă ca atunci când efectul anesteziei a trecut, să nu rămâi în loc cu o durere şi o gaură mare în piept.

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | October 12, 2010

Frica de sentimente

Am ajuns să ne temem de sentimente. Involuntar sau voluntar, le blocăm şi continuăm să mergem prin viaţă ca şi cum nimic nu ne tulbură. Nu ne tulbură faptul că un copil moare de foame, nu ne tulbură eşecul nostru, nu ne tulbură mizeria, ura, invidia, bârfa. Credem că suntem puternici, că deţinem controlul asupra vieţii noastre. Ne mândrim cu faptul că suntem ”tari”, aproape inumani. Ne temem să permitem inimii să mai simtă lucruri mari, puternice. Stăm ca nişte lupi care îşi pândeşte prada. Astăzi nu mai e la modă omul care trăieşte amalgam de sentimente, care e sensibil la ce e în jurul lui. Nu, la modă e omul care-şi blochează sentimentele, care nu are emoţii şi trăieşte pentru el însuşi. Un egocentric.
Nu. NU! Nu vreau să fiu aşa. Vreau să-mi iubesc deliberat semenii fără să mă gândesc la eventualele consecinţe şi la viitoarele suferinţe. Vreau să iubesc fără ca inima să-mi fie tot timpul în alertă, ştiind că în următorul moment s-ar putea să fie ciopârţită. Ce curaj mai mare poate fi decât să fii în stare să-ţi asumi sentimentele şi trăirile?

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | October 10, 2010

De ce americanii-s diferiţi de români?

Ascult multă muzică străină. În mod special în engleză. Multe hit-uri ale americanilor au în cuvintele lor : God, Love, Hallelujah şi lista continuă. Americanilor nu le e ruşine să cânte despre Dumnezeu, nu le e ruşine să afirme că sunt creştini. Da, mulţi dintre ei sunt imorali. Da, mulţi dintre ei duc o viaţă imorală. Dar…asta fac şi românii. Numai că la români nu am auzit într-un hit cuvântul Dumnezeu sau Aleluia. Nu, nu. La noi românii, într-un hit mai degrabă auzim cuvinte obsecene, uneori necenzurate. Asta să spună adevărul despre noi?
Acum dacă ne uităm retrospectiv, observăm că noi românii totdeauna am promovat vulgaritatea, limbajul murdar şi multe altele. Nu zic că americanii nu fac asta, ba chiar poate de la ei a pornit aceasta, dar cel puţin pot să mă bucur când mai aud melodii pe care să le ascult liniştită.
Carrie Underwood, Celine Dion, Rascal Flatts, Beyonce, Brandon Heath, Il Divo…toţi cântă despre Dumnezeu. Până şi cel mai cunoscut cântec al Americii cântat de mii şi mii de oameni spune: ”God bless America”, pe bancnota lor scrie mare ”In God we trust”.
Aş da exemple şi de la noi dar…nu-mi vine în minte nici unul acum. Sunt curioasă… ne este ruşine să afirmăm că noi credem cu adevărat în Dumnezeu? Ne ascundem de asta? Nu spun că nu sunt patriotă, spun că ne merităm ţara, conducătorul şi haosul organizat. Căutăm soluţii peste tot: politică, societate, economie…am ajuns să alergăm disperaţi după tot ceea ce promite rezolvarea problemelor. Ei bine, în graba noastră am uitat de cineva. De Dumnezeu. Şi asta doare.

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | October 7, 2010

Eterna întrebare

Ieri am primit un mesaj în care mi s-a cerut părerea asupra unui lucru. Am decis să fac un articol din răspunsul meu. De ce? Pentru că părerea mea poate fi personală şi poate pentru că unii din voi ar avea ceva de adăugat, rectificat sau aprobat.
Să ne imaginăm o relaţie între două persoane care durează nouă ani. După nouă ani, aceştia se despart. Câteva luni buni nu-şi vorbesc, ca mai apoi el să reapară în viaţa ei. Doar că de această dată recunoaşte că încă ţine la ea, dar că este derutat.
Asta am înţeles din mesajul fetei. Nu am înţeles dacă şi ea doreşte o eventuală împăcare cu el sau dacă încă mai ţine la el. Dar dacă îşi pune întrebări, bănuiesc că da. Cred că ori acel băiat a realizat că o iubeşte şi că nu poate trăi fără ea, sau pur şi simplu nu se poate desprinde de trecut.
Uneori începem relaţii, le punem punct şi abia apoi realizăm lucruri care ne erau imposibil de văzut în timpul relaţiei. Absenţa unei persoane îţi poate provoca dorul după ea. Sau pur şi simplu frica de a merge mai departe. Sau…dependenţa. Iubirea este o enigmă pentru multă lume. Te trezeşti că investeşti în persoana de lângă tine, că-ţi faci toate visurile şi planurile în jurul ei şi apoi rămâi doar cu un munte de îndoieli şi o mare de dezamăgiri.
Rămâne marea enigmă după despărţire. Te temi să mergi mai departe şi te înspăimântă ideea că trebuie să o iei de la capăt sau ai realizat că nu poţi trăi fără de persoana cu care ţi-ai împărţit pentru o vreme inima, sentimentele şi trăirile. Ce trebuie să faci? Să mergi mai departe sau să mai acorzi o şansă relaţiei. Este alegerea ta. În orice caz, ascultă vocea inimii.

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | October 6, 2010

De ce să nu fii tu schimbarea?

Pentru că dacă îndrăzneşti tu, vor îndrăzni şi alţii. Nimic nu e mai îndrăzneţ decât a te ridica în picioare şi a îndrăzni să proclami în ceea ce crezi. De ce te-ai lăsa influenţat de o masă de oameni, pe când tu poţi să fii mai diferit? Zilele astea am realizat că doar eu am de pierdut dacă tot timpul stau şi mă gândesc: ”Oare ce zice cel de lângă mine?” M-am întrebat asta şi cu atât am rămas! Cei care nu s-au întrebat asta, au avut de câştigat. Dar din greşeli se învaţă. Numai că uneori greşelile sunt scumpe.
Ştiu persoane care toată viaţa au trăit tot gândindu-se ce gândesc ceilalţi despre ei. Au ajuns să fie paranoici şi fără personalitate.
M-am hotărât! Eu vreau să fiu schimbare. Vreau ca să fiu schimbarea generaţiei mele care e catalogată drept leneşă, incultă şi necivilizată. Şi uneori nu e aşa. Nu toţi. Unii mai au curajul să ridice privirea şi să privească spre ţintă.
Stai pe tuşă şi admiri oamenii care îndrăznesc să vorbească, îndrăznesc să fie diferiţi şi îndrăznesc să-şi spună opinia. Şi tu poţi face un lucru: păşeşte linia de START şi alătură-te nouă, generaţiei care vrea să fie schimbarea!

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | September 23, 2010

Se merită?

Deoarece mâine mă mut în Cluj, nu ştiu în cât timp îmi voi pune internet. Sper că va fi cât de curând. Până atunci, sper să mai intru pe internet să pot scrie.
Cât de optimişti suntem? Eu astăzi când am aflat că am ceva impedimente, m-am alarmat. Abia apoi, gândind la rece…am realizat că trebuie să fiu mai optimistă. De multe ori privim probleme din unghiul care nu trebuie şi uităm că dacă ne schimbăm unghiul, acestea vor părea mai rezolvabile. Haideţi să încercăm ca atunci când avem o problemă sau un obstacol, să ne punem întrebarea : ”Chiar se merită să îmi stric sănătatea pentru asta?”
E greu, e enorm de greu. Eu astăzi am avut de învăţat lecţia. Dar viaţa ne va învăţa pe toţi, pe rând.
Acum, să ne auzim cu bine şi să fiţi cu inima sinceră şi curată până ne reauzim!

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | September 21, 2010

Cum ar fi fost dacă…

O mare parte din viaţa noastră e formată din regrete. Am făcut lucruri pe care nu am fi vrut să le facem sau nu am făcut lucruri pe care am fi vrut să le facem. Oare la asta să se rezume totul? Să trăim o viaţă plină de întrebări, dintre care cea mai mare ar fi: ”Cum ar fi fost dacă”?
Suntem oameni şi căutăm mereu soluţii. Am vrea dacă se poate să luăm decizia cea mai bună, să facem lucrul cel mai înţelept şi să ţinem lângă noi doar persoane care ne gâdilă egoul. Citim cu sufletul la gură articolul care ne spune cum să ne rezolvăm problemele, ascultăm oamenii care ne sfătuiesc cum să trăim o viaţă fără regrete şi mergem până la limita imposibilului.
O facem pe curajoşii. Ne prefacem că ne aruncăm în acest ocean zbuciumat plin de valuri, dar în realitate tremurăm la fiecare adiere. Ne este frică. Ne este frică de noi înşine, de cel de lângă noi, de probleme şi de nereuşită. Ne este frică chiar şi să recunoaştem că ne este frică. Trecem pe lângă provocări ca şi mielul pe lângă lup şi ne agăţăm de fiecare promisiune. Nu îndrăznim să facem lucruri mari pentru că ne temem de schimbări. Nu facem schimbări pentru că ne este frică de eşec. Nu am lăsa totul la o parte pentru un vis ”prostesc” de-al nostru pentru că nu e sigur. Mergem gârboviţi şi apăsaţi de probleme, fruntea este ridată de multele întrebări şi părul albit dinainte de vreme. Ne înăbuşim fiecare emoţie care se presupune că nu ar trebui să o avem, lăsăm ca şansele să treacă pe lângă noi, ca mai apoi, într-un final, să ne punem eterna întrebare: ”Cum ar fi fost dacă…”?

imagine preluată de pe: http://www.foxsol.ro/intrebari.html

Posted by: capshunik | September 19, 2010

Dacă nu-ţi pasă de mine, te rog, stai departe!

Azi stăteam şi mă gândeam cât de mult ne rănim între noi, oamenii. Cât de mult rău ne facem unii altora. Nu ne placem să suferim dar în schimb provocăm de multe ori suferinţă semenilor noştrii. Nu ne place să fim trataţi cu indiferenţă, dar la rândul nostru îi tratăm pe ceilalţi cu indiferenţă. Nu ne place ca să fim părăsiţi, dar noi părăsim de câte ori nu mai avem nevoie de cineva. Nu ne place să fim loviţi, dar lovim de câte ori avem ocazia.
Uneori ne apropiem de persoane doar pentru că avem interese. Diferite interese. Financiare, sentimentale sau altele. Suntem interesaţi cum să trăim mai bine şi să câştigăm mai mult, fiind pregătiţi să călcăm în picioare pe oricine ne-ar sta în cale. Amăgim oamenii cu vorbe ieftine şi sentimente ipocrite, ca mai apoi să-i aruncăm poate într-un hău adânc de unde nu se ştie dacă se vor mai ridica. Am ajuns atât de egoişti, atât de lacomi încât uităm că mai avem principii şi moralitate.
Aşa că astăzi, dragul meu prieten, am decis să te rog ceva în numele tuturor oamenilor care gândesc ca şi mine. Dacă nu ţii la mine cu adevărat, dacă nu te interesează cu adevărat starea mea, dacă nu vrei să mă ajuţi, să mă ridici când cad şi o faci aceasta doar pentru că te simţi dator sau pentru că aşa îţi dictează conştiinţa, şi în inima ta nu ai vrea să o faci cu adevărat, fă-ne un bine amândurora şi stai cât mai departe. Nu mă răni şi pe mine şi implicit şi pe tine. Nu te amăgi singur şi nu mă amăgi şi pe mine. Nu fă o gaură în inima mea, ca mai apoi să realizezi că de fapt ai şi tu una. Dacă nu stai aproape de mine dintr-o dorinţă sinceră, nu-ţi face rău şi nu-mi fă rău doar pentru că aşa scrie Sfânta Scriptură ”să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, nu o fă din datorie. Fă-o din dragoste şi pentru că vrei cu adevărat! Şi dacă nu există aceasta, te rog eu, dacă nu-ţi pasă de mine cu adevărat, stai departe!

Posted by: capshunik | September 18, 2010

Resentimentul-rană veche

Când trăieşti cu resentimente, nu mai ai nimic de oferit. Resentimentele sunt sentimente ostile provocate de amintiri neplacute cauzate de către cineva. Când eşti plin de resentimente, eşti plin de ură, de dorinţă de răzbunare. Resentimentul, în opinia mea, este sentimentul care vine iar şi iar şi iar peste tine. Te doboară, te macină, mănâncă tot ce e mai bun din tine. Atunci când cineva ne răneşte enorm, când suntem dezamăgiţi, ne simţim nedreptăţiţi sau eliminaţi din viaţa cuiva, acele sentimente care ne-au doborât revin la noi dar de fiecare dată cu o intensitate şi mai mare.
Deşi poate nu ai realizat, când eşti plin de resentimente pur şi simplu nici nu mai poţi avea relaţii normale cu cei din jur. Nu mai poţi lega prietenii şi pur şi simplu nu mai poţi face lucrurile pe care altă dată le făceai. Asta pentru că e ca şi o boală. Începe să te mănânce dinlăuntru, până dă pe dinafară. Şi când dă pe dinafară, umplii de sentimente negative şi pe cei de lângă tine. Şi nimeni nu vrea să stea lângă cineva posac şi care se plânge tot timpul. Nimeni nu vrea să stea lângă cineva care urzeşte planuri de răzbunare. E greu prin ce ai trecut, e greu pentru că nu-ţi imaginezi de ce tocmai tu. Te gândeşti că nu vei putea ierta persoana respectivă până când nu te vei vedea răzbunată. Dar doar ţie îţi faci rău dacă păstrezi în tine toată acea amărăciune. De ce să retrăieşti acel moment, din nou şi din nou? E greu să laşi în urmă toate cicatricile care ţi-au fost cauzate, dar nu e imposibil. Şi alţi oameni au reuşit. Şi eu am reuşit. Poţi şi tu.
De ce să fii plin de resentimente, când ai putea să fii plin de iubire de dă peste ea?

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | September 17, 2010

Prea puţin timp ca să nu fiu EU

Viaţa e prea frumoasă şi prea scurtă ca să o trăieşti aşa cum vor alţii. Toţi au aşteptări de la tine, cerinţe. Ne-am făcut câţiva dintre noi idee de cum ar fi perfecţiunea şi avem pretenţia ca toţi ceilalţi să ne urmeze tiparurile. Şi cine nu o face, vai, nu se încadrează în ideile noastre de a trăi.
Ne-am săturat să ni se spună să nu zâmbim când avem chef să o facem. Ne-am săturat să ni se spună să nu plângem pentru că e momentul să fim fericiţi. Ne-am săturat să ni se spună să nu alergăm, când abia ne abţinem să nu o luăm la fugă.
Comentează cât vrei tu despre modul cum mă îmbrac, despre modul cum vorbesc sau cum mă comport, dar nu îmi spune tu mie cum ar trebui să o fac! Sau dacă îmi spui, spune-mi-o din dragoste nu pentru că mori tu de invidie!
Am învăţat să trăim cu frica în sân despre ce crede cel de lîngă noi. Am învăţat ca înainte de a face ceva, să ne uităm de patru ori în stânga şi în dreapta. Tot ceea ce facem, porneşte din inimă! Dacă trăim aşa, unde este adevăratul ”TU”. Adevărata persoană? Eu aia vreau să o cunosc, nu persoana dictată şi condusă de societatea parvenită din ziua de azi.
Atât de puţini oameni mai îndrăznesc să fie ei însişi încât mă tem, cu regret, că vom ajunge o mână de oameni clonaţi. Personalităţi, idei, comportamente identice.
Haideţi să îndrăznim să fim noi înşine. Dumnezeu cu un scop ne-a creat diferiţi, Dumnezeu cu un scop ne-a dat gândire diferită. Şi nu, nu cu scopul de a băga pumnul în gură celui de lângă tine. Să îndrăznim să fim noi, nu ceilalţi.

Posted by: capshunik | September 14, 2010

Doamna X-ultima vizită

Sun la uşă. De după ea aud gemete şi pe cineva cum păşeşte greu spre ea. Se aude cum cineva învârte cheia şi în uşă apăru o faţă blândă cu părul alb. E ea. Când mă vede, zâmbeşte cu gura până la urechi şi spune blând:
-Oh, eşti tu! Intră, intră.
Mă repede să intru în casă şi ma pupă pe obraz. O iau şi o îmbrăţişez. Părul alb ca zăpada îi este moale şi mătăsos. E micuţă tare aşa că mă aplec când o îmbrăţişez. Cu picioarele târâindu-le, se îndreaptă spre sufragerie. Aprinde lumina şi se aşează pe scaun.
-Ia loc draga mea. Fă-te confortabilă.
Mă îndrept spre cel mai apropiat fotoliu şi mă aşez. Pe furiş şi fugitiv privesc prin cameră. Totul e neschimbat. Poza lui încă mai atârnă pe perete şi candele încă stau acolo. E frig.
-Cum sunteţi astăzi, doamna X? Vă este mai bine?
– Picioarele mă omor de durere. Nimic nou în viaţa mea. Tot aşa cum ştii. Mi-a fost dor de tine. M-am gândit la tine.
S-a uitat spre mine cu duioşie. Ochii ei negri sunt obosiţi. Stă pe scaun dreaptă în ciuda anilor înaintaţi. Are aruncat pe ea un capot şi un nasture îi stă descheiat. Privesc în jos şi îi observ picioarele. Încă sunt frumoase pentru vârsta de 84 de ani pe care o are. Zâmbesc. Îmi era dor de ea. Îmi era dor de mirosul de nuci ce domnea în apartament şi de vocea ei caldă. Îmi zâmbeşte iar. Are zâmbetul unei bătrânice dulci. Dar în acel zâmbet presimt tristeţe.
– V-au m-ai vizitat copiii, nepotiii?
Lasă privirea în jos. Oftează. Îşi ţine mâinile una în alta şi simt tensiune în cameră.
-Au mai venit din când în când. Dar…niciodată nu m-au întrebat dacă mă pot ajuta cu ceva sau dacă am nevoie de ceva. Deh, fiecare are viaţa lui.
Văd cum inima o doare. Sângerează. E atât de singură! Proprii ei copii vin atât de rar ca să vadă ce mai face! Şi atunci când vin, vin ca să împrumute bani. Oftez şi eu. Simt o durere în piept care nu-mi dă pace. Parcă ceva se strânge în interiorul meu şi stă gata să se rupă.
-Sunteţi tristă, aşa-i? Vă este dor de el…
Începe să plângă. Lacrimile îi curg printre ridurile adânci de pe faţă şi merg pe gât în jos. Mie mi se aşează un nod în gât. Aş vrea să mă ridic şi mă duc să o iau în braţe dar picioarele mi-s ca de plumb.
– Alina, durere mai mare nu am. Mă rog zilnic la Dumnezeu să mă ia şi pe mine o dată. Zilnic mă întreb de ce m-a lăsat aici singură? Cum s-a îndurat să închidă ochii şi să plece? M-a iubit atât de mult. Era un om minunat! De ce?? De ce sunt atât de singură?? Dimineaţa mă trezesc şi nu-mi doresc să mai deschid ochii. Mă omoară singurătatea.
Plânge în hohote. Pe obrazul meu se prelinge ceva cald. Mă arde. Mă arde până în suflet. Mă duc la ea şi îi mângâi părul catifelat. Aş da orice să îi iau durerea. Aş… o strâng de mână.
-Fi-ţi tare. Dumnezeu ştie de ce.
- Mă tot întreb la cine am făcut rău ca să merit aşa ceva. Stau închisă între aceşti patru pereţi, când ies afară toată lumea se uită după mine pentru că sunt cu căruţu. Picioarele nu ştiu cât mă mai duc. Am fost paralizată. Mi-am revenit. Dar acum nu ştiu ce va fi. Mă rog pentru o moarte aşa cum a avut el. Bruscă. Să nu cad la pat. Să nu fiu povara nimănui…
Cuvintele i se îneacă în propriul aer. Dă din cap şi priveşte cu nostalgie spre tabloul care îl înfăţişează pe răposatul ei soţ.
-Nu m-am gândit că voi avea aşa o bătrâneţe…
Mor. Îmi vine să mă duc acasă şi să despachetez. Să nu mai plec nicăieri. Dar…viaţa trebuie să meargă înainte. Încet, încep să îi spun.
-Eu…nu am să mai pot veni pe la dumneavoastră. Plec. Mă mut şi nu mai vin decât peste jumătate de an acasă.
Încremeneşte. Se uită spre mine disperată. Vrea să spună ceva dar nu are putere. Apoi, uşor, în şoaptă îmi zice:
-Înţeleg. Trebuie să te duci în drumul tău. Trebuie să îţi trăieşti viaţa doar eşti tânără! Să…să faci multe că ai potenţial. Şi nu te lăsa păcălită de băieţi că sigur ai să-i farmeci pe mulţi. Şi… să mă mai suni din când în când. Chiar dacă poate gândeşti ce mai vrea şi bătrâna asta, să mă mai suni. Doar…să-ţi aud vocea. Să ştiu că eşti bine.
M-am ridicat de pe fotoliu, ochii îmi erau scăldaţi în lacrimi. Am luat-o de mână şi am ajutat-o să se ridice. Am dus-o spre uşă, am pupat-o pe obrazul ridat şi i-am şoptit la ureche:
-Sunteţi mai mult decât o simplă bătrână pentru mine. Sunteţi o parte din mine. Am să vă sun. Promit.
Am ieşit pe uşă şi îmi doream să renunţ la tot. La planuri, la vise şi să stau doar cu ea. Cu scumpa mea doamnă x pe care am cunoscut-o acum un an, toamna, într-o zi de septembrie. Dar nu se poate. Viaţa merge înainte. Am închis uşa şi odată cu ea şi cutia cu amintiri.

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | September 12, 2010

Ce vrea cu adevărat un băiat?

Nu, nu am să-ţi spun că el caută neapărat măsura 90-60-90 şi o fată ca scoasă din cutie. De ce? Pentru că nu am să te mint. Dacă vrea aşa ceva, înseamnă că vrea o fată doar pentru distracţie şi nu că pune preţ doar pe exterior. Şi…tu nu ai vrea asta nu? Tu vrei un băiat care să rămână alături de tine şi la bine şi la greu. Bine, depinde. Dacă pui enorm de mult preţ pe exterior şi prea puţin pe interior, ai putea fi catalogată drept o fată superficială. Dacă ”arăţi” mult prea mult din ceea ce deţii, poţi fi catalogată drept o fată uşoară. De ce te chinui atât de mult să fii altcineva pentru o anumită persoană şi nu îndrăzneşti să fii tu însăţi? Am să-ţi dezvălui câteva secrete care mi-au fost spune de câţiva prieteni. Hey, ai grija, rămâne între noi!
Am aflat că bărbatul vrea să pară puternic şi viril. Dar în realitate, el suferă la fel de mult ca şi noi. Şi el iubeşte, şi el suferă, ba chiar şi el plânge! Da,da.
Un băiat vrea o fată care se respectă în primul rând pe ea. Prin respect, mă refer la a conştientiza că ai valore. La a nu te vinde şi a avea anumite principii şi valori morale. Nu, nu e în regulă dacă te duci cu primul băiat care îţi apare în cale. Nu, nu e în regulă dacă te îmbeţi şi începi să strigi şi să te urci pe mese. A te respecta înseamnă mai mult decât crezi tu. Înseamnă să îţi aminteşti că ai apă, săpun, că oamenii se mai spală pe faţă din când în când şi că e bine să miroase frumos de la o adevărată domnişoară!
O fată cu care să converseze. De multe ori am auzit fraza :”Nu mai am cu cine discuta, pur şi simplu toate discuţiile se rezumă la superficialitate.” Ca să poţi purta o conversaţie demnă de tine, draga mea, mai trebuie să îţi aminteşti că există bibliotecă, librărie, cărţi sunt multe, cititori puţini.
Cineva care să fie alături de ei mereu şi să-i sprijine moral. Asta nu înseamnă că trebuie să-ţi bagi nasul peste tot ci că trebuie să critici mai puţin şi să încurajezi mai mult. Poate ţi se pare ţie că eşti mai interesantă dacă te uiţi la un film cu Brad Pitt şi spui ca din senin: ”Dacă ai arăta ca el…”. Nu ştiu cât de bine ţi-ar pica să-ţi spună în timp ce te uiţi la Betty cea urâtă că semeni destul de bine cu actriţa din rolul principal. Bine, înainte să se ”transforme”.
Sentimentul că el e eroul tău. Da, da. Nu strică uneori să-i reaminteşti că fără el ai zace şi acum plângând în pat cu şerveţelele şi ciocolata lângă tine, uitându-te la filme siropoase. Nu strică să-i mai spui uneori cât de bine te simţi cu el şi cât de fericită eşti că l-ai întâlnit.
Surprize. Nu neplăcute, desigur. Ce ar fi ca următoarea dată când te întâlneşti cu el să-i faci o surpriză plăcută? Gândeşte-te tu la ceva! Fii inventivă!
O fată care ştie să se comporte. Sunt convinsă că nu ar fi încântat când aţi merge în vizită la părinţii lui să spui tot genul de prostii şi să îi baţi mama pe umăr, făcându-i cu ochiul şi spunând: ”Ştii tu ce vreau să spun, nu?”. Sunt convinsă că nu ar fi plăcut ca atunci când ţi-ar face cunoştinţă cu prietenii lui, tu să începi să te dai la ei.
Un băiat de fapt vrea mult mai multe. La fel şi o fată. Mai sus am enumerat doar câteva lucruri care mi-au venit în minte. Lista poate continua mult mai mult. De la stil la stil, de la personalitate la personalitate, de la gusturi la gusturi. În orice caz, în primul rând oricine ar dori ca tu să fii tu însuţi!
Dacă nu e aşa, băieţi, vă rog eu din toată inima să mă corectaţi!

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | September 10, 2010

Vreau să fug. Să m-ascund.

Şi vreau să fug, să plec departe
Să scap de stările-mi deşarte.
Căci cuvântul nemilos mă taie.
Relele se ţin ca nenumărate scaie.

Dar cine m-ar putea primi pe mine
Când venele-s de răutate pline?
Şi mă lupt, mă lupt de nu mai pot
Dar parcă fără rost, fără antidot.

Tot în juru-mi negru-mi pare
Trist. Sumbru. Fără culoare.
Am distrus micul paradis al nemuririi
Oh, biata de mine! Am trădat tainele iubirii!

Tânjesc să fac din nou mult bine,
Dar răul e lipit tot mai mult de mine.
Şi urlu. Şi ţip. Sunt în deznădejde.
Vreau să vină ca să mă dezlege.

Într-o clip-am dărâmat tot ce-am zidit
Ca să poată omul să se simtă iubit.
Cu mâini tremurânde m-apuc iar de clădit:
Omul să nu dărâme ce Dumnezeu a zămislit!

Posted by: capshunik | September 9, 2010

Ce vrea o fată

Nu poţi cuceri o fată fără să îţi pui imaginaţia la lucru. Şi când spun o fată, mă refer la persoana cu anumite norme morale şi anumite aşteptări. De multe ori când am fost întrebată ”Ce vrea de fapt o fată?” am fost tentată să spun :”Mă crezi că nici noi nu ştim?”.
Cert este că vrem ceva. Vrem să ne simţim apreciate. Vrem să simţim că tot timpul este acolo, cineva, pentru noi. Vrem să însemnăm ceva. Să avem valoare.
În primul rând, o fată vrea să fie iubită. Asta e de la sine înţeles. Dacă nu ai de oferit iubire, dacă nu eşti în măsură să iubeşti cu toată inima şi din tot sufletul, mai bine renunţă. Nu-ţi bate joc şi de tine, şi de ea. Fetele adevărate nu se amăgesc cu iubiri ieftine.
O fată simte nevoia să fie apreciată. Fie că ştie să cânte frumos, că ştie să facă mâncare bună, că scrie frumos, că desenează frumos sau că vorbeşte frumos, trebuie tot timpul să o apreciezi. Să îi dai de înţeles că fără lucrurl pe care-l face ea, lumea nu ar mai fi la fel. Cât de frumos este să simţi că eşti specială!
O fată vrea să lupţi pentru ea. Fie că lupţi ca să o cucereşti, că lupţi ca să păstrezi relaţia sau că lupţi cu alţii pentru a nu ţi-o fura, o fată se simte bine când îi demonstrezi că-ţi pasă atât de mult încât nimic nu te opreşte de la a o avea.
O fată vrea romantism. Vrea cucerită, vrea lucruri speciale.
O fată vrea câteodata să ghiceşti ce vrea. Ştiţi la ce mă refer. Mai greu să comunice. Preferă să le citiţi gândurile!
Poate ai văzut destul de des pe stradă o frumuseţe de fată de mână cu un băiat nu atât de strălucit. Te-ai minunat şi-ai spus printre dinţi: ”norocosul”. Îţi spun eu de ce. Acea fată se simte în largul ei cu acel băiat, acea fată se simte apreciată, iubită, specială. A fost conştient că nu o merita şi a luptat pentru ea. Asta vrea o fată! Să simtă că nu e o fată oarecare ci…e acea fată!

Audiţie plăcută!

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Probabil că de multe ori te stresezi şi devii un mic ”monstru” încărcat cu energie negativă. Toate lucrurile sunt făcute parcă special pentru a te scoate pe tine din sărite. Ai probleme la slujbă, ai uitat să finalizezi un proiect pentru şcoală, nu ai bani să-ţi plăteşti facturile, oamenii din jur au pretenţii de la tine, maşina s-a stricat şi ai inundaţie în casă. Pur şi simplu parcă e prea mult pentru tine. Ajungi la capătul răbdărilor, şi, uşor, uşor răbufneşti. Scoţi afară tot ce s-a adunat în tine de-a lungul a câtorva zile. Nu vrei să mai auzi soluţii, nu vrei să mai auzi sfaturi, pur şi simplu nu vrei ca toţi să-şi dea cu presupusul. Tot ce ai vrea e să laşi totul baltă şi să mergi undeva, departe, unde nimeni nu te cunoaşte şi unde nu cunoşti pe nimeni.
Relaxează-te! Lucrurile cele mai bune se întâmplă când te aştepţi cel mai puţin! Da, ştiu…tu nu poţi aştepta. Tu ai nevoie ca pe loc să se rezolve toate problemele! Dar, te-ai gândit măcar o clipă că problemele analizate la rece, de obicei se rezolvă mai bine? Ceea ce acum îţi pare un munte uriaş de trecut, peste puţin timp vei privi în urmă şi-ţi va părea că ai avut de trecut doar o colină. Nu e capăt de lume când treci printr-o încercare, ba chiar poate fi începutul unei noi experienţe!

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | September 3, 2010

În căutare de nedefinit

Şi m-am lovit de-o stea căzută în deznădejde,
Neştiind că pe vecie avea să mă lege.
M-am zbătut în ale ei lanţuri grele,
Orbită eram de durere.
N-am ştiut că mai târziu voi regreta
Iubirea pentru steaua mea.

Ş-apoi plecat-am spre-alte zări mai luminoase
Încercând să scap de umbrele întunecoase.
M-am amăgit şi m-am legat strâns de-o rază de soare,
Crezând că acolo am să găsesc scăpare, eliberare.
Oh, amarnica de mine! Mai tare m-am legat
Uitând că fericirea n-o găsesc de cumpărat.

Mi-am cules lacrimile într-o petală de floare
Spunând cerului cât de tare mă doare.
Şi-am alergat spre zări mai albastre şi noi
Uitând de ceaţă, de ploaie şi noroi.
Gâfâind, m-am urcat pe-un colţ de lună.
Nu era nimeni ”Sunt aici” să-mi spună.

Ş-apoi am căutat printre gunoaie ceva pierdut,
Am uitat că nu mai aveam nimic de dat, de demult…
Cu picioarele goale şi cu sufletul pustiu,
Aş pleca undeva. Unde? Nici eu nu ştiu.
În pumn încă ţin strâns o fâşie de lumină,
Poate, cândva, undeva…va avea să vină!

Posted by: capshunik | September 2, 2010

A cui e vina?

Zilele trecute am luat taxi-ul pentru a mă duce undeva deoarece eram într-un oraş străin şi nu ştiam cum să ajung la destinaţie. Pe drum, am avut o conversaţie foarte interesantă cu şoferul care mi-a spus că are 65 de ani şi că de opt ani lucrează ca şi şofer pe taxi. Din vorbă în vorbă, cum am eu gura mare şi-mi place să discut cu oamenii, am ajuns să povestim despre generaţia din ziua de astăzi. Poate fi descrisă printr-un cuvânt: DEZASTRU!
Mijto, beton, bestial, şucar şi multe alte cuvinte preluate de nu mai zic unde. Mai nou, nu numai pe mess se limitează scrierea cu ”k”, ”tz” şi ”sh” ci şi în lucrările elevilor, pe caiete şi peste tot pe unde sunt nevoiţi să scrie. O cerere probabil o încep cu: ”Dragă direktore”.
Un tată spunea îngrijorat că nu poate să-şi lase fiica pe mâna unui individ care se uită la ea din cap până în picioare şi îi spune că arată ”şucar” şi că e ”buuunăă”. După cum spunea şi taximetristul, s-a urcat un cuplu în maşină la el şi vorbeau foarte vulgar. El îi spunea ei că e pisicuţă beton, că îi împuşcă una şi ea îi răspundea că are un ”gajiu” care e ”cel mai tare din parcare”.
Am ajuns să auzim pe stradă fluierături, apelative şi chemări precum: ”pisss, pisss”. Oare ce s-ar întâmpla dacă fata respectivă s-ar întoarce şi le-ar răspunde cu un ”marş” răstit?
Nu ştiu dacă sunt eu înapoiată, dacă eu şi generaţia trecută suntem mai sensibili dar vrem din nou o lume normală! Ne-am săturat să vedem şi să auzim tentative de agăţat la orice pas. Chiar credem că dacă îi spunem cuiva de pe stradă: ”Arăţi trăznet, nu-mi dai numărul tău de telefon?” sau venim cu replici precum ”Tatăl tău e terorist pentru că eşti o bombă?” obţinem ceva mai mult decât o persoană cu IQ-ul minim? Sau mi se pare mie că în ziua de azi asta a devenit popular…IQ-ul cât mai scăzut, testosteronul cât mai ridicat! Şi totuşi…a cui e vina?

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | August 31, 2010

100.000 de vizite, 100.000 de gânduri ascunse

Când privesc în urmă, nici nu realizez cum a trecut timpul! Parcă îmi şi apare în faţa ochilor cum am privit primul meu vizitator pe blog şi acum cât de mult s-a înmulţit. Tot ce am dorit a fost să reuşesc să transmit celorlalţi trăirile şi gândurile mele astfel încât ca şi alţii să fie ajutaţi şi să vadă că nu sunt singurii care trec prin situaţii dificile.
Când a fost să aleg numele blogului meu, a fost ca o sclipire de moment: ”Gânduri ascunse”. Am ştiut că acel nume era alesul, că era potrivit şi transmitea exact ceea ce trebuia. Fiecare dintre noi avem gânduri care le păstrăm doar pentru noi şi nu le împărtăşim cu nimeni altcineva. Gânduri care poate ne macină pe interior şi ne slăbesc pe zi ce trece. Ei bine, am vrut să înlătur acest paradox. Nu mai e nevoie să avem gânduri care nu pot fi împărtăşite cu nimeni pentru că ne temem de ce va gândi cel de lângă noi, nu mai e nevoie să fim ruşinaţi şi intimidaţi de reacţia celorlalţi. Nu, trebuie să îndrăznim să fim ”transparenţi” şi sub un pseudonim sau numele real, să spunem ceea ce gândim, ceea ce simţim, fără a fi falşi şi a pretinde că suntem o persoană cu totul diferită. Cineva spunea că primul pas spre vindecare este a admite că ai o problemă. Şi o da, noi oamenii avem multeee probleme!
Vă mulţumesc pentru cuvintele frumoase, pentru mail-urile primite de la voi, pentru încurajările voastre şi pentru sugestiile voastre. Vreau să vă spun că fără unele persoane şi fără Dumnezeu, mi-ar fi fost extraordinar de greu, ba chiar, imposibil. De aceea, la cât mai multă transparenţă şi la cât mai multe vizite! Să fiţi iubiţi!

Posted by: capshunik | August 28, 2010

Am uitat de ce mai mergem la biserică!

Aşezaţi în grupuleţe, după preferinţe, după gusturi şi situaţii materiale, noi, creştinii din ziua de azi am uitat motivul adevărat pentru care mai mergem la biserică. Ne aşezăm confortabil în scaune sau stăm în picioare în cle mai bun loc, căutăm să avem vizibilitate bună şi să nu fie nici prea cald şi nici prea frig. Ne ferim să stăm lângă acea femeie sau lângă acel bărbat pentru că nu-l suportăm. Apoi, căscăm ochii şi deschidem gurile şi începem să şuşotim. Să nu uit de ”traista” de lângă aproape fiecare din noi umplută cu pietre! Cine are fusta mai scurtă, cine are pantofi mai înalţi, cine şi-a vopsit părul, cine şi-a făcut freză mai extravagantă, cine are decolteul mai adânc, cât de tare e machiată sau că nu e machiată, cât de lungi are unghiile şi cât de colorate! Şi mi s-a întâmplat să văd şi să aud chiar eu personal o situaţie în biserică. Se făcea că a intrat o fată proaspăt şuviţată în biserică. Şuşoteli. Fetele din spatele meu spuneau ”Vai, s-a şuviţat. Cum a putut? Phh”. Când s-a apropiat persoana respectivă de acel grup de fete, au început: ”Waw, te-ai şuviţat? Ce bine îţi stă!” Instantaneu, am dus mâna la gură pentru că mi s-a făcut rău! Câtă ipocrizie!
Am ajuns să scoatem piatră după piatră din sacoşa de lângă noi şi să aruncăm în persoanele de care nu ne place. Cântă prea fals, arunc cu o piatră. Are fusta cam scurtă, arunc altă piatră. A ieşit şi a intrat de prea multe ori, încă o piatră. Mai arunc cu altă piatră pentru că nu-mi place de cel din faţă şi cu încă o piatră pentru că mi se pare mie că îmi e antipatică o persoană. Cu regret spun că şi eu am aruncat cu pietre. Şi eu am luat în mână acel comentariu şi l-am aruncat astfel încât să fie cât mai dureros. Dar, important este să ne oprim din aruncat şi să gândim puţin. Pentru ce am mers eu la biserică? Să arunc cu pietre sau să mă rog lui Dumnezeu? Am mers la biserică să pot judeca pe alţii sau ca să pot să am timpul meu de părtăşie? Nu sunt eu în măsură să spun sau să dau sfaturi legate de acestea pentru că sunt o păcătoasă care a primit iertarea lui Dumnezeu, dar tot mai mulţi creştini uită adevăratul motiv pentru care ar trebui să mergem acolo şi tot programul şi-l ocupă cu altceva, crezându-se astfel sfinţi şi pioşi. Nu ştiu, cu lacrimi în ochi şi cu durere în suflet, cu piatra alunecându-mi din mână, aş spune: ”Cine e fără de păcat să arunce primul cu piatra!”

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | August 26, 2010

Mai ştim să cerem iertare?

Ai curajul să îţi ceri iertare? Poţi deschide gura şi rosti acel cuvant care pare imposibil de pronunţat? ”Iartă-mă!”- un cuvânt atât de simplu dar complicat totodată. Suntem atât de orgolioşi, de plini de sine încât ne este atât de greu să ne cerem iertare şi să recunoaştem că am greşit. Acum, cu febră şi cu dureri puternice şi frisoane, realizez că viaţa este foarte scurtă. Într-o clipă, într-un moment ai putea să pleci. Atunci…ce-ar rămâne după tine? Dragoste, iubire, pace? Sau ură, invidie şi gelozie? Poate că avem nevoie să mai vină necazul peste noi pentru a reflecta bine la viaţa noastră. Eu, cel puţin, zilele astea am avut enorm de mult timp stând în pat şi luptându-mă cu diferite stări. M-am gândit la multe relaţii de ale mele cu persoanele din jur şi am realizat cât de multe am avut de pierdut din cauză că nu am ştiut să iert la timpul potrivit sau să-mi cer iertare.
Oare trebuie să vină peste noi boala ca să fim în stare să pronunţăm un ”iartă-mă” sau să iertăm? Trebuie neapărat să trecem prin suferinţă pentru a realiza lucrurile cu adevărat importante? Cât de scumpe sunt momentele în care cu lacrimi în ochi eşti în stare să rosteşi un sincer ”Iartă-mă!”

Posted by: capshunik | August 25, 2010

Sunt singur!

Sunt singur. Sunt singur când atâta lume roieşte în jurul meu. Sunt singur când inima mea bate şi nici o alta nu mai bate în unison cu ea. Duc o viaţă de peregrin. Aş vrea să mă înţeleg cu ceilalţi, dar nu pot. Pentru că sunt singur. Orice aş face, orice aş zice simt că nimeni nu mă înţelege cu adevărat.
Când aş vrea să spun cuiva ceea ce simt, nu găsesc înţelegere din partea nimănui. Toţi mă privesc ca pe o ciudăţenie în proces de evoluţie. Dacă fac o faptă venită din inimă sunt catalogat drept nebun. Dacă îmi dedic viaţa unei cauze anume, mi se spune că mi-am irosit viaţa. Deşi am familie, simt că acolo, în jurul sufletului meu nimeni nu roieşte. Deşi am prieteni, ştiu că dacă aş fi cu adevărat eu, fără ascunzişuri, fără ocolişuri, tot singur aş fi. Mă lupt în stânga şi în dreapta pentru că inima mea caută companie. Caut să fiu înţeles. Dar tot ce reuşesc e să mă învârt ca un titirez în jurul axei. Mă întristează această singurătate. Cum lumea oare nu realizează cât de singură e? Mă simt ca o pasăre călătoare care zboară de colo-colo pentru a căuta fiinţe cu care se aseamănă. Dar la sfârşitul zilei, zborul tot singur îmi rămâne.
Este atât de uşor să-ţi umpli ziua cu nimicuri, să lucrezi până la epuizare, să te adânceşti în proiecte şi să alergi de colo-colo, dar la finalul zilei, această alergare tot nu acoperă singurătatea mea. Mă mir cu oamenii nu simt această singurătate. Mă mir cum nu realizează că în pofida muncii, proiectelor şi a alergării de care abuzează zilnic, ei încearcă să acopere de fapt acel gol care se adânceşte pe zi ce trece tot mai mult. Zâmbesc mult şi fals, vorbesc mult şi fără rost, îmi caut activităţi pe care nici eu nu le înţeleg uneori, stau cu oameni cu care nu am nimic în comun şi toate acestea pentru a-mi ocupa timpul şi a nu da răgaz sufletului meu să realizeze cât de singur e. Pentru că dacă s-ar întâmpla asta…ar trebuit să strig în gura mare ceea ce toată lumea se teme să spună şi să rescunoasc: ”SUNT SINGUR!”

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | August 22, 2010

Căutarea de soluţii

10 soluţii să fii fericit. 10 motive să iubeşti. 10 lucruri care te înalţă. 10 metode de agăţat. 10 lucruri care conteză.
Suntem în căutarea soluţiilor. Vrem să rezolvăm totul cât mai repede şi cât mai ieftin. Cumpărăm cărţi care promit că îţi rezolvă problemele, citim articole care parcă prezintă adevărata fericire şi ascultăm oameni care se par că au succes. Am vrea ceva şi nici noi nu ştim bine ce. Vrem să gătim mai bine dar fără nici un efort. Vrem să iubim mai mult dar fără să suferim. Vrem să slăbim dar fără sport şi abţinere de la alimente. Vrem să avem copii geni, tocmai de aceea îi suprasolicităm fără să mai ascultăm dorinţele lor. Vrem să avem o carieră de succes, dar fără prea multă muncă. Şi uite aşa…căutăm tot mai multe soluţii. Cum să faci totul la minut, cum să economiseşti timp şi cum să fie totul perfect fără prea mari eforturi. Dacă tot căutăm soluţii, ce ar fi să le căutăm acolo unde trebuie, nu într-o lecţie care-ţi promite rezolvarea în 10 paşi.
Nu mai ştim ce să facem, încotro să ne îndreptăm şi totuşi căutăm bâjbâind după lumină. Nici noi nu mai ştim unde căutăm. Vrem doar să rezolvăm totul în cel mai scurt timp. Cât de dureros…dacă am putea descoperi că aflarea soluţiilor se află chiar în inima noastră!

Posted by: capshunik | August 20, 2010

De ce înşală bărbaţii?

Sunt convinsă că această întrebare a trecut prin capul multor distinse doamne. Îmi şi imaginez cum sunt frământate perfect de întrebarea parcă fără răspuns. Se tot întreabă: ”De ce?”. Lucrul interesant îl face că am încercat să trişez şi să intru în mintea altor bărbaţi, curioasă fiind ce voi găsi acolo. Unii s-au lăsat descoperiţi, alţii au stat pe gânduri de parcă se întrebau şi ei de ce o fac iar alţii au negat cu vehemenţă. Cert este că, de ce să nu fim realişti, bărbaţii înşeală. Nu numai ei, dar în acest articol ei sunt distinsul nostru subiect şi mare dilemă. Multe femei se învinovăţesc pe ele însele şi poate pe bună dreptate. Au încetat să mai fie cine erau atunci când s-au îndrăgostit. Dar poate că şi bărbatul a făcut acelaşi lucru. Oare o fac pentru că vor să vadă dacă mai sunt în formă? Sau poate că o fac din pură vanitate. Ori poate sunt prea cicăliţi de iubitele lor şi s-au săturat de atâta critică. Sau au nevoie de diversitate? Sunt întrebări peste întrebări care cutreieră mintea femeilor înşelate.
Puştii de 18 ani cu gura până la urechi şi cu pieptul scos în afară mi-au zis :”Avem asta în sânge”. Asta da mândrie! Călin, om matur şi trecut prin viaţă, mi-a spus că de fapt bărbaţii înşală tot timpul cu gîndul. Dar, ca scopuri principale ar fi nevoia de nou, de provocare, de schimbare şi…respect pentru el că recunoaşte, a spus clar şi direct: ”de fapt, nici nu prea au mari remuşcări şi că mereu există în mintea lor întrebarea ”de ce nu?
Un alt bărbat mi-a spus scurt şi la obiect ‘‘pentru a avea parte de acţiune”. Un fotograf drăguţ şi celebru mi-a spus că ”probabil nu sunt împliniţi de parteneră” sau un altul afirma că se simt atraşi fizic de altă persoană. Un student popular a spus că probabil se simt plictisiţi de persoana de lângă ei.
Băiatul timid din Arad a spus că nu vede nici un motiv pentru care ar face aşa ceva.
Şi totuşi marea întrebare rămâne DE CE?
Femeile nu se mai aranjează? Au devenit nepăsătoare? Nu mai sunt atât de feminine şi de înţelegătoare? Bărbaţii sunt nişte jucători înnăscuţi?
Eu cred că unul din multele motive este că nu mai găseşte destulă înţelegere acasă, armonie şi pace. Că femeia nu mai e ce a fost odată. Devine neglijentă şi nepăsătoare. Asta în unele cazuri. În celelalte…ei bine, bărbaţii sunt nişte fiinţe extra-hormonale!! După cum aţi văzut şi voi, înşeală pentru că totul devine monoton, plictisitor pentru ei. Atunci, ce e de făcut? De comunicat…Sunt convinsă că încă răsună întrebarea în minţile voastre ca un ecou: ”Şi totuşi, de ce înşală bărbaţii?”

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | August 16, 2010

Romantismul-pe cale de dispariţie?

În trecut, prin anii 60-90 era foarte apreciat. Nu se intra în discuţie să fii brutal cu o doamnă sau să îi faci propuneri indecente unui domn. Cu timpul, lucrurile s-au schimbat. Florile au devenit tot mai rare, la fel ca şi romantismul.
Nimeni nu mai caută să impresioneze pe nimeni pentru că trăim deja într-o lume crudă în care ai fi fericit dacă cineva ţi-ar ceda locul într-un autobuz. În zilele noastre, numim romantism cedarea locului din metrou. Femeile nu mai caută să impresioneze bărbaţii cu surprize plăcute, cu mese surpriză pregătite acasă, cu ţinute impecabile. O femeie, odată ce s-a căsătorit, mai rar să se aranjeze prin casă pentru soţul ei. De ce? Dacă îl ai deja în colivie înseamnă că nu mai trebuie să-l hrăneşti?
Bărbaţii nu îşi mai surprind iubitele cu locuri secrete, şoapte la ureche, flori aduse fără nici o ocazie, chiar o uşă deschisă sau un scaun tras. Nimeni nu mai compune melodii pentru iubita sau iubitul ci le compun pentru comercializare. Nimeni nu mai cumpără o stea şi o denumeşte după numele iubitei. Nimeni nu se mai oboseşte să umple o cameră cu petale de trandafiri şi cu lumânări. Ei nu mai caută să fie plăcuţi prin limbaj, comportament şi vestimentaţie.
Aşa de jos am ajuns? Ne mulţumim doar cu fărâmiturile care mai cad de la masa deceniilor trecute şi aproape că am uitat ce înseamnă unele cuvinte. Pentru tinerii de azi a fi romantic înseamnă a ţine fata în maşină pe toată perioada întâlnirii şi a face glume proaste. A fi romantic înseamnă a vorbi urât şi grosolan pentru o fată sau a te arunca direct în braţele oricui ar veni şi a te ”preda” total.
Puţine gesturi pline de romantism mai observăm. Îmi dau lacrimile când privesc cum ne mulţumim cu toată această iluzie de iubire şi cum nu ştim să îi arătăm persoanei de lângă noi cât de mult o iubim şi cât de mult înseamnă pentru noi. Pot părea dramatică dar…romantismul, din păcate…este pe cale de dispariţie.

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | August 14, 2010

Singur, dar fericit

În acest moment, alte câteva mii de persoane sunt ca noi. Singure. Acele persoane care aleg sau nu aleg să nu aibă un partener de viaţă. Se spune că uneori dragostea e supraestimată. Nu este. Este supraestimată atunci când nu e dragoste adevărată. La orice vârstă am fi: 18 ani, 30, de ani, 50 de ani, încă dorim să simţim acei fluturaşi în stomac. Suntem într-o continuă căutare. Odată, am întrebat o prietenă căsătorită de a mea: -”De unde ai ştiut că el este alesul?”, -”Pur şi simplu am ştiut. Nu ştiu. Am simţim. E inexplicabil”. Am mai pus această întrebare şi altora. Am primit acelaşi răspuns. Când întâlneşti jumătatea, pur şi simplu simţi asta. Cel puţin aşa afirmă ei.
Acum, ce ar trebui să facem noi, cei singuri? Zilnic să fim într-o continuă căutare? Sau pur şi simplu să ne continuăm viaţa, iar atunci când jumătatea va veni, vom şti? Eu cred că ar trebui să continuăm să trăim în cel mai frumos mod cu putinţă. Să ne bucurăm că avem mai mult timp pentru noi, pentru hobby-urile noastre, pentru sufletul nostru. Cineva, recent, m-a întrebat de ce nu am pe cineva şi de ce sunt totuşi atât de fericită? I-am răspuns cu zâmbetul pe buze că încă aştept acea persoană care va veni să mă dea pe spate şi că sunt fericită pentru că investesc în mine. Citesc cât de mult pot, fac lucrurile care îmi plac şi încerc să-i ajut pe cei din jurul meu.
Noroc, persoană singură şi nu uita să investeşti în tine pentru că a fi singur uneori poate fi o opţiune, nu o obligaţie!

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | August 13, 2010

Cuvinte rostite

Poate că ar fi reacţionat altfel. Poate că dacă ar fi putut da timpul înapoi, ar repara lucrurile. Dar acum, stătea şi privea cu lacrimile în ochi la omul cu umerii lăsaţi şi riduri adânci pe frunte. Începea să o doară şi pe ea. Dar nu mai avea ce face. Era conştientă că orice ar spune, orice ar face nu va putea lua înapoi cuvintele. Pe moment, nu a realizat cât de adânc vor tăia. Pur şi simplu sub influenţa adrenalinei şi a nervilor, a spus lucrurile care i-au venit atunci pe limbă. Abia după ce au ieşit acele pastile otrăvitoare pe gura ei, a realizat ce a spus. Şi-a dat seama că irevocabil îl va distruge. Dar… ce e făcut, e bun făcut. Acum regreta. De ce nu s-a gândit de două ori înainte de a vorbi? Ar fi fost mult mai bine. Mult mai înţelept din partea ei.
Acum va suporta consecinţele şi va privi cum persoana dragă este măcinată de acele cuvinte pe care le-a aruncat ca nişte grenade. Oh, de ar realiza lumea cât de uşor se poate înălţa un suflet sau distruge prin cuvinte! Şi…de ar realiza că odată cuvintele spuse, nu se mai pot lua înapoi. Niciodată…

Posted by: capshunik | August 10, 2010

30 de Nu-uri

Ionuţ m-a provocat să vă spun 30 de lucruri, oameni, atitudini sau sentimente care nu-mi plac. Nu le-am scris în ordine crescătoare su descrescătoare, toate îmi sunt neplăcute şi greu de suportat în aceeaşi măsura!

1. Minciuna. O urăsc atât de mult încât pur şi simplu pulsul îmi urcă de câte ori aud o persoană cum minte. În special, urăsc să fiu minţită în faţă, ca mai apoi când îi reproşezi asta acelei persoane, să nege totul!
2.Făţărnicia. O miros de la o poştă. Miroase oribil a persoană care, scuzaţi-mi expresia, se linge singură! Este atât de făţarnic, încât uită de fapt pe cine simpatizează şi pe cine nu. S-a obişnuit atât de mult să schimbe mii şi mii de măşti încât nici măcar nu mai ştie care e masca lui originală! Brrr, feriţi-vă de făţarnici, care vin mână în mână cu minciuna!
3. Linguşeala. Yacks, yacks, yacks! Cum pot unele persoane să fie atât de linguşitoare şi să pupe în fund pe atât de multă lume?!!!? Când observ o persoane linguşitoare, alerg un kilometru cu tocuri în picioare!
4. Bârfa. Am scris despre ea. Voi mai scrie despre ea. Îmi va displace în continuare! Cred că am spus destule despre acest sport greţos în penultimul meu articol.
5. Nepunctualitatea. Recunosc, nici eu nu sunt tot timpul punctuală. Dar mă străduiesc! A nu fi punctual înseamnă a fi lipsit de respect şi a nu pune preţ pe persoana care te aşteaptă.
6. Italiano vero, gigolo, zii cum vrei! Tot nu-mi place. 3 kilograme de gel în păr, blugi evazaţi, pantofi în picioare, aur pe mâini, picioare, urechi şi la gât, parfum de proastă calitate şi în exces. Merge de parcă lumea e a lui, priveşte fetele ca pe o bucată bună de carne şi are vocabularul sub limită. Nu a citit nici o carte în viaţa lui. Ba da! ”Cum să devii milionar”. Era cu benzi desenate.
7.Vulgaritatea. Totul în exces. Less is more!
8. Prietenii falşi. Sunt mulţi. Sunt peste tot. Aproape toţi sunt aşa. Toţi au un interes şi toţi vor să obţină ceva.
9. Prejudecata. Şi punct.
10. Înjurăturile. Când nu au ceva mai bun de zis, spun o înjurătură. Probabil asta înlocuieşte limbajul cizelat.
11. Sfaturile de la amatori. Nimic nu ma poate scoate din sărite mai tare decât aşa zisele sfaturi pe care le dau cei de pe tuşă. Nu au îndrăznit niciodată să facă nimic, niciodată nu au făcut mai mult decât să iasă din casă până la magazin şi înapoi, dar deodata sunt mari experţi în domeniile altora! Dau sfaturi legate de scris, când ei nu au citit în viaţa lor o carte sau să scrie una! Dau sfaturi legate de gătit, când tot ce au făcut a fost să mănânce. Dau sfaturi legate de televiziune, când tot ce au făcut a fost să stea cu telecomanda în mână. În concluzie, persoane care nu au realizat niciodată nimic, dar sunt buni comentatori la toate!
12.Aroganţa. Eşti mai greu de cap, e ok…dar pe deasupra mai eşti şi arogant?
13. Infidelitatea. Ai lângă tine un partener de viaţă pe care nici măcar nu-l meriţi şi ca bonus îl înşeli?
14. ”Jucătorii”. Cei care zilnic au o altă fată la braţ sau un alt băiat de mână. FRUMOOOSSS
15. Gelozia excesiva. Te verifică dacă întradevăr mergi la baie sau în dormitor, îţi controlează telefonul, îţi sună amicul sau amica în miez de noapte şi-i spune că zilele îi sunt numărate. Ce josnic!
16. Neciopliţii. Aşa le spun bărbaţilor care habar nu au ce înseamnă bunele maniere. Scuipă pe stradă, se trântesc în femei ca în obstacole, le ciupesc de fund pe necunoscute, comentează obscen şi fluieră ca o mierlă pe cale de dispariţie!
17. Invidia. Dacă vezi pe cineva mai frumos, bun, deştept ca tine…trebuie să-l înlături cu orice preţ!
18. Abuzul. De orice fel! Abuz de personalitate, fizic, psihic, etc.
19.Rasismul. Dacă brutalizezi un ţigan, un negru sau un asiatic…nu te ridică chiar cu nimic mai presus faţă de el!
20. Avortul. Când vei avea dreptul să decizi asupra unei vieţi, să mă anunţi!
21. Intoleranţa. Nimic nu e bun, dacă nu e aşa cum spun şi vreau eu!
22. Jignirile. Cu ce drept îi spui unei persoane că e grasă, urâtă sau exagerat de slabă?
23. Violenţa. Nu pumnul e soluţia!
24. Mândria prostească. Nu ai de ce să fii atât de mândru, dar te comporţi ca un cocoş cu zece găini!
25. Persoanele ştiu-tot. Viaţa este o continua învăţare. Dacă vrei, ai de învăţat chiar şi de la un prunc de 3 luni.
26. Ura. E rea. Malefică.
27. Horoscopul. Ce poate fi mai prostesc decât să citesc dimineaţa cu sufletul la gură ce mi se va întâmpla? Nu trebuie să-mi ghicească nimeni în stele!
28.Persoanele cicălitoare. Am înţeles o dată. A doua oară. A treia oară. CUUMM??!!! Şi a patra??
29. Mizeria. De toate felurile.
30. Dezamăgirile. Sunt dureroase…

Aş fi curioasă ce părere are Băiatul Ciudat şi Camelia.

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | August 9, 2010

Bârfa, microbul celor fără valoare

Am analizat oameni şi oameni. Am făcut-o şi eu, de ce să fiu făţarnică şi să nu recunosc? Şi-mi plăcea. Simţeam că deţin informaţii preţioase. Că deţin puterea.
Ne place să ne adunăm în grupuri şi să vorbim de unul şi de altul. Şi dacă ni se pare că ”informaţiile” nu sunt atât de picante şi atrăgătoare la public, mai adăugam şi câte ceva în plus să le facem mai digerabile. Dacă exista ceva mai josnic, mai murdar şi mai perfid ca bârfa, atunci trebuie să fie îngrozitor acel lucru. Bârfa transformă cele mai plăcute persoane în nişte persoane oribile. Bârfa te transformă din sărac în bogat şi din bogat în sărac.
Este ca un microb. Odată ce l-ai luat…. greu se mai tratează şi se răspândeşte cu viteza luminii.
Ne place să fim răutăcioşi. Să vorbim cu alţii de persoanele pe care nu le înghiţim. Să răspândim zvonuri, să mai clocim câte ”una” tare. Numai că ai mare grijă! Cine azi îţi bârfeşte pe cineva la ureche, mâine te va bârfi pe tine la urechea celuilalt! Pentru că aşa e. Ca ciuma, lepra de care nu mai poţi scăpa. Şi noi, ceilalţi, alimentăm bârfitorii prin simplul fapt că îi ascultăm.
Oamenii de succes, oamenii care tot timpul au apărut primii pe paginile ziarelor, oamenii care au ceva care contează cu adevărat…nu bârfesc. În multe interviuri pe care oamenii de succes le-au acordat, precizează că urăsc bârfa. Nici nu mă mir! Dacă eşti un om de calitate, înţelept şi cu capul pe umeri nici nu se poate altfel!
Doar oamenii josnici, de spiţă joasă care nu au o viaţă proprie şi nu reuşesc să se integreze în societate altfel decât prin bârfă…practică acest sport. În concluzie, dacă eşti un papă-lapte şi un om josnic…continuă cu răspânditul zvonurilor. Nouă, oamenilor de calitate, nu ne pasă!

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | August 6, 2010

Românii mor de foame cu zâmbetul pe buze

Plouă, bate vântul, e soare, arşiţă…românul rezistă. Râde. Criză, buzunarele goale, fără locuri de muncă…românul râde. Rezistă. Fie că are ce mânca, fie că nu are ce mânca, românul întotdeauna a ştiut să facă haz de necaz.
Avem oameni talentaţi. Avem o Shakira a României. Avem imaginaţie. Avem umor. Avem curaj. Avem potenţial. Ce nu avem… este aprecierea adevăratelor valori. Şi bani.
Mai departe delectaţi-vă cu o melodie pe care românaşii noştrii au avut inspiraţia să o parodieze. Vă place, nu vă place…Kaka Maka!

Posted by: capshunik | August 5, 2010

Adevăruri inevitabile

Într-un final tot vei fi dezamăgit de către cineva. Trebuie să înveţi cum să mergi mai departe şi să treci peste acea dezamăgire. Vrei nu vrei, persoanele din jurul tău niciodată nu se vor ridica la măsua aşteptărilor tale.
Măcar o dată în viaţă vei suferi din dragoste Asta este. Şi nu e greşit. Trebuie să gustăm fiecare sentiment şi să încercăm să învăţăm din el. Viaţa e dură şi iubirea este complicată. Dacă iubeşti, automat suferi. Suferi când persoana iubită te părăseşte, suferi când ţipă la tine, suferi când simţi că nu te iubeşte îndeajuns.
Odată şi odată tot va trebui să devii responsabil Cu trecerea timpului, trebuie să realizăm că viaţa nu mai ne ţine pe palme şi trebuie să ne asumăm fiecare acţiune şi consecinţele ei. Chiar dacă avem părinţi prea protectori sau un partener care ne protejează, tot trebuie ca noi înşine să trecem prin această etapă care ne conduce spre drumul de adult declarat.
Oamenii sunt schimbători ca vremea Într-o zi te iubesc ca în ziua următoare să te urască. Se poate întâmpla ca să fie alături de tine o perioadă şi când te-ai întors puţin cu spatele…să fie împotriva ta. Asta este. Trebuie să ne obişnuim. Până că nici vremea nu e atât de schimbătoare ca omul.
Rănile se vindecă, cicatricile rămân. Vei fi rănit. Mult. Vei primi lovituri din toate părţile. Uneori chiar de unde nu te aştepţi. Cu timpul, te vei vindeca. Va fi o vindecare durabilă şi dureroasă. Dar…nu te pot minţi. Toată viaţa vor rămâne acolo cicatricile. Toată viaţa îţi vor rămâne acele semne care-ţi vor aminti că ai trecut printr-un război al sentimentelor adevărat.
Ne este frică de necunoscut Fie că spunem asta, fie că o simţim, ne este frică până în măduva oaselor. Deşi spunem uneori că ne încântă necunoscutul, de fapt…noi tremurăm de frică. Ne temem de schimbările majore, ne temem de posibilele modificări ce vor veni.
Tânjim să fim iubiţi E în natura omenească. Am da orice pentru o fărâmă de iubire. Am da casă, maşină, bani…totul numai pentru a simţi acel sentiment înălţător. Alţii chiar omoară pentru a obţine iubirea. Cel puţin aşa cred ei.
Deşi suntem diferiţi, toţi vrem acelaşi lucru: fericirea. Blonzi, bruneţi, roşcaţi, înalţi, scunzi…toţi vor ceva. Să fie fericiţi. Toţi vor să înceteze toate lucrurile care îi fac să se simtă mizerabil şi să poată zâmbi din inimă.
În final, ai să mori Oricât ne-am feri de acest lucru, unii cred că moartea nu îi vor vizita niciodată. Trebuie să fim oricând pregătiţi. Eşti tu gata?

imagine preluată de pe : http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | August 3, 2010

Curajul de a spune ”Te iubesc”

Cuvintele ”Te iubesc” şi ”Iartă-mă” sunt cel mai greu de spus. Dar cele sincere. E greu să recunoşti că ai sentimente speciale faţă de o persoană, mai ales dacă nu eşti sigură că acestea sunt reciproce. E greu să-ţi ceri iertare, să recunoşti că ai greşit.
Dar… ”Te iubesc” are o însemnătate atât de mare. Este o afirmaţie cu o mare încărcătură sentimentală. În general, am observat că oamenilor le este foarte greu să spună aceasta. În special celor care cred că sunt puternici. În special celor care nu doresc să piardă contactul cu realitatea nici măcar o secundă.
Totuşi…nimic nu este mai demn de admirat şi mai frumos decât a avea curajul să îi spuni unei persoane ce simţi pentru ea. De a avea curajul să mergi la acea persoană, să îndrăzneşti să te uiţi adânc în ochii ei şi să-i spui clar şi răspicat ”Te iubesc”. Atât de multe probleme s-ar rezolva pe lume dacă am avea curajul să ne recunoaştem sentimentele şi să le împărtăşim! A spune ”Te iubesc” cuiva nu este o slăbiciune, este un lucru pe care oamenii cei mai puternici îl fac!

imagine preluată de pe: http://www.deviantart.com

Posted by: capshunik | July 31, 2010

Răutatea

De unde poate izvorî? Din prisosul inimii. De unde atât de multă acumulată? Poate din decepţii, invidie, răni sufleteşti. Dar oricare ar fi motivele, nu avem nici o scuză pentru că o simţim. Chiar dacă aşa ni se pare. Chiar dacă ni se pare că suntem îndreptăţiţi să urâm, că suntem îndreptăţiţi să făurim planuri de răzbunare, de fapt…suntem îndreptăţiţi să iertăm.
Te-ai uitat la faţa unui om când e cuprins de acest macabru sentiment numit:răutate? Din cel mai frumos om, cu cele mai armonioase trăsături, cel mai senin zâmbet şi ochii cei mai fermecători…se transformă pe loc într-o creatură fără nume. Fruntea i se încreţeşte, în ochi îi sclipeşte o lumină sumbră, gura îi este strânsă şi încleştată şi muşchii feţei contractaţi. Da, asta face răutatea. Ne urâţeşte. Ne transformă în nişte oameni greu de recunoscut şi uneori ne îndeamnă la fapte nevrednice de noi. Astfel, ajungem să facem rău celor din jurul nostru şi, în primul rând, nouă înşine. Şi de ce? Doar pentru că ne simţim îndreptăţiţi…

imagine preluată de pe: http://www.mayra.ro

Posted by: capshunik | July 29, 2010

Femeia tunată

O putem recunoaşte uşor datorită numeroaselor operaţii estetice prin care a trecut. Nasul mic datorită unei faimoase rinocorecţii, mărirea sau remodelarea buzelor, micşorarea sau mărirea sânilor, botox, lifting facial, extensii de păr ieftine sau scumpe (fiecare după buget), unghii lungi în gel, lentile de contact care de care mai colorate, fie că este sau nu nevoie, absorbţia grăsimii, fese implantate, etc. În ziua de azi doctorul estetician este pentru femei în mod special ca şi un fel de zeu primordial. Dacă din întâmplare sunt puţin mai albe ca şi nuanţă, fug la un bronz artificial. Nu contează că acesta uneori iese galben şi plin de pete. De, fiecare cât îşi permite!
Dacă nu le place mărimea sânilor sau cum se poziţionează aceştia, îi scapă din lesă şi fug din nou către faimosul bisturiu. Dacă buzele sunt prea subţiri sau prea groase şi le transformă, chipurile, zâmbetul într-un rânjet, îşi iau inima între buze şi aleargă la cabinet.
Am ajuns ca în zilele de astăzi să ne temem să mai umblăm cu obiecte ascuţite pe lângă frumoasele doamne, ca din întâmplare să nu le înţepăm şi să se dezumfle! Nu mai există frumuseţe naturală, nu mai există un etalon original, nu mai există frumuseţe doar pentru că aşa i-a fost dat!! NU!!!
Dacă în trecut operaţiile estetice erau o barcă de salvare şi o fărâmă de speranţă pentru oamenii desfiguraţi sau cu probleme serioase de înfăţişare, în zilele de astăzi acestea au devenit esenţialul pentru femeile deja frumoase, care doresc să fie şi mai frumoase! Întrebarea este: doamnelor, investiţi enorm de mult în frumuseţea fizică, dar nu aţi observat că în interior sunteţi putrezite?

Posted by: capshunik | July 27, 2010

Un început nou

După o perioadă destul de lungă, am revenit printre voi. Oficial, mă voi muta în Cluj. Teoretic, tot mă voi muta în Cluj:))
Acum, să vă spun o dilemă. Prietenii care credeai că-ţi vor fi prieteni, nu-ţi sunt. Cunoştinţele de la care nu aveai nici măcar o aşteptare, te surprind. Eu m-am obişnuit cu dezamăgirile în materie de prieteniii, dar totuşi…ştiţi voi, speranţa moare ultima.
Acum, care ar fi pasul următor? Să nu mai am speranţă? Pur şi simplu să fiu imparţială? Conştienţi fiind că aveţi şansa de a începe o viaţă nouă, o etapă nouă, aţi repeta aceleaşi greşeli din trecut? Clar că nu! Marea dilemă este…aţi lăsa lucrurile să decurgă de la sine sau aţi lupta pentru a vă face un început bun?
Nu filozofez şi nici nu ţin un discurs, pur şi simplu scriu ceea ce mi-a străbătut mintea zile de-a rândul.

Older Posts »

Categories

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 92 other followers